Revista Fundaţiilor Regale, aprilie-iunie 1936 (Anul 3, nr. 4-6)

1936-04-01 / nr. 4

190 REVISTA FUNDAŢIILOR REGALE Oricât de paradoxal ar părea, Butler se apropie şi în această pri­vinţă de Soren Kierkegaard, cu care coincide în multe alte ati­tudini centrale (singurătate; problema «nemuririi concrete»; anti­­eclesiasticism; anti-hegelianism; Socrate). Problema «nemuririi concrete » l-a obsedat pe Butler în tot cursul vieţii sale. In dife­rite eseuri, în prefeţele cărţilor sale, în nenumărate note intime — el se întreabă asupra posibilităţii omului de a supravieţui morţii fizice. Butler observă, pe drept cuvânt, că « viaţa » multor oa­meni este de fapt o moarte parţială (Carnets, pag. 45 şi aiurea). Dimpotrivă, anumiţi oameni, creatori — bunăoară, Shakespeare — încep să trăiască o sută de ani după moartea lor fizică. Ob­servaţia aceasta este un leit-motiv în opera lui Butler. Preocupat de o « viaţă totală », care e indivizibilă şi « aproape eternă » (viaţa organică, ce se transmite prin germenii seminali), Butler îşi dă seama că, neavând urmaşi corporali, riscă să « moară » definitiv. Orice om trăieşte şi supravieţueşte prin urmaşii lui direcţi. «Eu nu voi lăsa descendenţă carnală după mine, dar voi lăsa fiii spi­ritului meu» (Carnete, pag. 357). Scăparea de «moarte totală» o întrevede Butler în această operă spirituală. Ideea — care zace latentă în anumite scrieri ale lui Kierkegaard — e reluată pasionat şi dramatic de Unamuno. Este una din puţinele « soluţii sote­­riologice » pe care le-a creat spiritul european modern. Nu e cel mai mare merit al lui Butler, dar este una din cele mai para­doxale atitudini ale spiritualităţii sale « laice ». MIRCEA ELIADE NOTĂ LA UN COMENTAR DESPRE MONTAIGNEx) Am impresia că o carte despre Montaigne şi Eseurile sale nu poate fi decât ori o lucrare de erudiţie, ori o carte de confe­siune personală. Ceea ce se chiamă propriu zis « critică » e mai greu de făcut în cazul lui, fiindcă Montaigne este un autor care te angajează direct şi pe care nu-l poţi judeca de la depărtare. Când vorbeşti despre Montaigne, vorbeşti despre tine. Nu numai fiindcă « fiecare om poartă în el forma întreagă a condiţiei umane » (cum aminteşte el într’o sentinţă definitorie), dar mai ales fiindcă cunoaşterea lui Montaigne nu este o cunoaştere de ordin literar, ci una familiară şi concretă. E înainte de orice un prieten, cu care ai străbătut lungi ani de intimitate. Intre el şi tine nu este nici o ipocrizie, nici o rezervă mintală, nici un lucru vechi. ’) Alice Voinescu. Montaigne. Omul şi Opera. (Fundaţia pentru literaturi şi artă « Regele Carol II »).

Next