Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1937 (Anul 4, nr. 1-3)

1937-02-01 / nr. 2

cel din urmă Dintre clasiciști: iuliu valaori 431 traditions de Viran antique, ca tot ce publică profesorul A. Chri­stensen, este o carte fundamentală, pe care ar trebui s’o citească oricine se interesează de istoria spiritului uman. MIRCEA ELIADE CEL DIN URMĂ DINTRE CLASICIȘTI: IULIU VALAORI Literatura provocată de dispariţiile neaşteptate şi dureroase poartă prea evident pecetea reacţiunii imediate. E prea mult sentiment turnat în ea şi, desigur, nu îndestulă obiectivitate. Când însă raţiunea îşi recapătă stăpânirea, ea înlătură exagerările ge­neroase ale momentului şi nu reţine decât ceea ce a putut să se cearnă prin sita deasă a spiritului critic. De aceea e nevoie de puţin recul pentru ca, sub efectul perspectivei, figurile să se arate cu înfăţişarea lor reală. Iar această imagine veridică, chiar re­dusă ca proporţie, nu poate să fie decât în avantajul memoriei celor a căror moarte o plângem, atunci când ei au fost oameni de ade­vărată valoare. Personalitatea lui Iuliu Valaori a suferit şi ea de pe urma acestei legi generale. Prea s’a petrecut brusc trecerea lui de pe planul actualităţii, în nimicnicie, pentru ca lumea şcolară să nu fie dezorientată când e vorba să i se fixeze locul pe care l-a ocupat în viaţă şi să i se măsoare golul pe care l-a lăsat după moarte. Panegiricele i-au înregistrat cariera profesorală, de la dascălul de greceşte de la Seminar la titularul catedrei de gramatică compa­rată de la Universitate, ascensiunea în demnităţile administra­tive şcolare de la postul de inspector până la strapontinul mini­sterial, activitatea lui de cercetător în câmpul filologiei comparate ori de autor de manuale în domeniul contingent, participarea la viaţa politică cu vremelnica ocupare a unui scaun de deputat, acţiunea lui de portdrapel al revendicărilor populaţiei de cona­ţionali macedo-români, rămaşi la vatră ori imigraţi în ţară. O frământare neostoită şi rodnică, îndestulătoare pentru a-i câş­tiga în cursul vieţii stima concetăţenilor şi a-i binemerita, după moarte, părerile de rău şi amintirea bună a supravieţuitorilor. Dacă aceste sentimente sunt o răsplată meritată a virtuţilor, ele sunt însă obişnuite şi nu ies prea mult din comunul prinoa­­selor postume pe care posteritatea, cu ochii ţintă asupra scurgerii Clepsidrei, îşi ia totuşi răgazul să le depună la căpătâiul oamenilor de seamă care ne-au părăsit. Măsurată după articolele tipărite în ziare, după mulţimea oamenilor cunoscuţi, dar mai ales a celor necunoscuţi ce urmează un car mortuar, precum şi după

Next