Revista Fundaţiilor Regale, ianuarie-martie 1937 (Anul 4, nr. 1-3)
1937-02-01 / nr. 2
cel din urmă Dintre clasiciști: iuliu valaori 431 traditions de Viran antique, ca tot ce publică profesorul A. Christensen, este o carte fundamentală, pe care ar trebui s’o citească oricine se interesează de istoria spiritului uman. MIRCEA ELIADE CEL DIN URMĂ DINTRE CLASICIȘTI: IULIU VALAORI Literatura provocată de dispariţiile neaşteptate şi dureroase poartă prea evident pecetea reacţiunii imediate. E prea mult sentiment turnat în ea şi, desigur, nu îndestulă obiectivitate. Când însă raţiunea îşi recapătă stăpânirea, ea înlătură exagerările generoase ale momentului şi nu reţine decât ceea ce a putut să se cearnă prin sita deasă a spiritului critic. De aceea e nevoie de puţin recul pentru ca, sub efectul perspectivei, figurile să se arate cu înfăţişarea lor reală. Iar această imagine veridică, chiar redusă ca proporţie, nu poate să fie decât în avantajul memoriei celor a căror moarte o plângem, atunci când ei au fost oameni de adevărată valoare. Personalitatea lui Iuliu Valaori a suferit şi ea de pe urma acestei legi generale. Prea s’a petrecut brusc trecerea lui de pe planul actualităţii, în nimicnicie, pentru ca lumea şcolară să nu fie dezorientată când e vorba să i se fixeze locul pe care l-a ocupat în viaţă şi să i se măsoare golul pe care l-a lăsat după moarte. Panegiricele i-au înregistrat cariera profesorală, de la dascălul de greceşte de la Seminar la titularul catedrei de gramatică comparată de la Universitate, ascensiunea în demnităţile administrative şcolare de la postul de inspector până la strapontinul ministerial, activitatea lui de cercetător în câmpul filologiei comparate ori de autor de manuale în domeniul contingent, participarea la viaţa politică cu vremelnica ocupare a unui scaun de deputat, acţiunea lui de portdrapel al revendicărilor populaţiei de conaţionali macedo-români, rămaşi la vatră ori imigraţi în ţară. O frământare neostoită şi rodnică, îndestulătoare pentru a-i câştiga în cursul vieţii stima concetăţenilor şi a-i binemerita, după moarte, părerile de rău şi amintirea bună a supravieţuitorilor. Dacă aceste sentimente sunt o răsplată meritată a virtuţilor, ele sunt însă obişnuite şi nu ies prea mult din comunul prinoaselor postume pe care posteritatea, cu ochii ţintă asupra scurgerii Clepsidrei, îşi ia totuşi răgazul să le depună la căpătâiul oamenilor de seamă care ne-au părăsit. Măsurată după articolele tipărite în ziare, după mulţimea oamenilor cunoscuţi, dar mai ales a celor necunoscuţi ce urmează un car mortuar, precum şi după