Revista Fundaţiilor Regale, iulie-septembrie 1937 (Anul 4, nr. 7-9)
1937-09-01 / nr. 9
NOTĂ LA «POSEDAŢII» 679 Schmidt, a scris cărţi de slujbă şi a îngrijit culegeri de coruri bisericeşti. Ajuns de mult celebru, tradus şi discutat în nenumărate limbi, profesor onorific la foarte multe Universităţi streine, Rudolf Otto a rămas totuşi până în ultimul an al vieţii sale muncitor şi modest ca un student. Nu i-a fost niciodată ruşine de ştiinţa sa, când scria cărţi de filosofie, şi nu se sfia să filosofeze în lucrările sale tehnice. A avut mai ales curajul — atât de rar pentru o inteligenţă « originală » ca a lui — să spună şi să repete lucruri simple, la mintea omului. Asta dă o prospeţime unică întregii lui opere. Adresându-se, în primul rând, unui public protestant, cu o lungă tradiţie biblică, el nu se sfia să citeze şi să comenteze pasaje testamentare bine cunoscute, pentru ilustrarea tezelor sale. Reich Gottes este plină de asemenea citate, dar comentariul lor arată cât de adânc le meditase şi cu ce favoare le asimilase Otto... Germania a pierdut pe cel mai fecund şi versatil geniu pe care l-a avut filosofia religioasă de la Schleiermacher încoace. MIRCEA ELIADE NOTĂ LA «POSEDAŢII» Am citit pentru prima oară « Posedaţii » lui Dostoievski, prin 1922. După 15 ani, regăsesc o carte arzătoare, nouă, de plină actualitate, dominând o întreagă familie de cărţi apărute în timpul nostru. E o recitire care provoacă o serie de reflecţii literare şi neliterare. Să-mi fie permis a însemna câteva din ele, fără prea multă ordine, ca într’o simplă « notă de lectură ». In primul rând, câteva observaţii de tehnică literară. De ce oare Dostoievski va fi având reputaţia unui scriitor obscur şi mai ales a unui romancier prolix? Siguranţa lui tehnică este absolută. Uneori ai impresia că-şi provoacă înadins mari dificultăţi de compoziţie, pentru plăcerea de a le rezolva. Se angajează în situaţii extravagante, acumulează fapte contradictorii, complică acţiunea, o conduce până la momente de încordare maximă, confruntă personaje din cele mai greu de pus faţă în faţă, şi, când totul pare că va fi devenit insolubil, inextricabil, fără ieşire, fără salvare, brusc, printr’o simplă întoarcere de resort, drama se rezolvă. De câteva ori, în decursul lecturii, am avut impresia că construcţia romanului nu va mai ţine, că va ceda sub presiunea atâtor fapte ce se precipită, şi că le va lăsa să se împrăştie din neputinţă de