România Liberă, mai 1975 (Anul 33, nr. 9492-9517)
1975-05-01 / nr. 9492
Pagina a 2-a - J Mai 1975 MUNCA, MĂSURA OMENIEI Arta şi cultura sunt forme ale muncii, sunt mijloace de cunoaştere şi autocunoaştere, de pătrundere in tainele universului spiritual şi de existenţa social-istorică a fiinţei umane. Arta şi cultura, ca ipostaze ale muncii, constituie, totodată, o cale de tezaurizare a înţelepciunii multimilenare a umanităţii, de valorificare superioară a muncii ,omeneşti. A te cunoaşte pe tine însuţi înseamnă a munci, munca fiind cea mai exactă unitate de măsură pentru om, pentru personalitatea umană. A te cunoaşte înseamnă totodată, să pofi asculta in tine însuţi, vocea raţiunii, vocea istoriei, a experienţei universale, condiţie esenţială pentru a fi in pace cu propria-ţi conştiinţă, pentru a fi om al vremii tale şi a te simţi solidar cu lupta oamenilor pentru mai bine. Îndemnul lui Socrate cuunoaşte-te pe tine însuţi, înscris pe frontispiciul templului lui Apollo de la Delphi, şi-a trecut adinea lui semnificaţie în nenumărate proverbe sort vorbe cu tîlc româneşti care reţin mai puţin finalitatea psihologică şi mai mult cea morală a cunoaşterii de sine. Invitaţia la autocunoaştere prin muncă şi prin rezultatele ei se face in vederea perfecţionării morale, nu in sens mistic, idealist, ci în spiritul dialectic al eternei preocupări de împlinire şi autodepăşire. Omul a devenit om prin muncă, omul devine personalitate creatoare de bunuri materiale şi spirituale tot prin muncă. Această funcţie străveche empirică a literaturii noastre paremiologice devine tot mai activă şi mai conştientă acum în epoca de construire a societăţii socialiste multilateral dezvoltate. „Organizind şi conducînd măreaţa operă istorică de făurire a socialismului pe pămintul României — se spune in Codul principiilor şi normelor muncii şi vieţii comuniştilor, ale eticii şi echităţii socialiste — Partidul Comunist Român acordă o atenţie primordială făuririi unui om nou, cu o conştiinţă înaintată şi înalte trăsături morale, promovării unor raporturi noi intre oameni, afirmării depline in toate sferele vieţii sociale, a principiilor eticii şi echităţii socialiste. Normele şi principiile etice ale societăţii noastre pornesc de la faptul că in orinduirea socialistă a fost lichidată definitiv exploatarea capitalistă, s-a pus capăt inegalităţii sociale şi naţionale : ele se bazează pe proprietatea socialistă a mijloacelor de producţie, pe principiile de repartiţie socialistă, pe egalitate şi dreptate socială, pe te ren Dodu Bălan ul comun al făuririi bunăstării şi fericirii întregului popor. Aceste înalte norme şi principii trebuie să devină codul muncii şi vieţii, îndrumar de conduită în societate al comuniştilor, al tineretului revoluţionar, al tuturor oamenilor muncii din patria noastră“. Munca este condiţia vieţii cinstite, a climatului etic sănătos. Numai in absenţa muncii cinstite pot să apară actele imorale. Idealul etic al omului de pe aceste plaiuri este şi a fost întotdeauna incompatibil cu trindăvia, căci el ştie că „albinele fac miere, viermii fac mătase, cine sade în lene cu ruşine piere“. Pentru el munca este sfîntă, constituind un semn de nobleţe. El ride de pierde-vară, de naivii care „au sticle şi in cap“ şi cred că „apucă luna cu dinţii pe degeaba“, de cei care „pasc vîntul“ sau „caută iepuri in biserică“ şi „peri în palmă“ aşteptind „să pice pară mălăiaţă în gura lui nătăfleaţă“. „Pică pară să te măninc, pică dacă vei pica, eu te voi minca, de nu, acolo vei şedea“, se exprimă metaforic poporul, ironizîndu-i pe leneşii şi trindavii care aşteaptă totul de-a gata, fără muncă şi fără osteneală. Oimul acestor plaiuri ştie că pămintul, „fie citate bun, fără lucrător, va rămine sălbatic“. „Cel ce trăieşte fără a munci, face degeaba umbră pămîntului". Poporul nostru stimează din toată fiinţa lui ideea de muncă şi îşi împleteşte existenţa de fiecare zi cu activitatea, implicînd in ea chiar cele mai intime şi mai delicate sentimente, cum este sentimentul dragostei. Îndrăgostiţii din poeziile populare se intilnesc uneori la muncă, au un schimb de vorbe simplu şi plin de sinceritate, care se ridică pini la cea mai înaltă poezie erotică. După o fulgerătoare pregătire de cadru, dialogul se înfiripă cu fineţe pe tema muncii, ca in această antologică poezie de dragoste şi de muncă : „Alăturea cu drumul / Ară badea cu plugul / Vine mindra cu prinzul / Bun lucru badeo la plug / Meargă-ţi boii bine-n jug / Fire-ai, mîndro, sănătoasă / Cit ai vorba de frumoasă / Şi tu, badeo, sănătos / Cit mii boii de frumos“. Ca in poezia din ultima perioadă a lui Blaga, pe fundalul şi în procesul muncii se exprimă cele mai delicate sentimente intime. In viziunea filozofică a poporului român munca este o formă de umanism. Idealul etic al omului de la noi, cu multiplele lui coordonate şi nuanţe filozofice, se concentrează expresiv in literatura românească in noţiunea de omenie, cuvint care defineşte forma cea pai statornică şi mai specifică a umanismului nostru. Omenia rămine in acelaşi timp, un principiu etic fundamental, un mod propriu de a interpreta şi aprecia valorile umane, intre care munca ocupă primul loc. In folclorul nostru, ca şi in literatura cultă, cea a lui Anton Pann, Eminescu, Creangă, Caragiale, Goga, Sadoveanu, Agârbiceanu, munca este o expresie a omeniei, un atribut care defineşte personalitatea fiinţei umane. Omenia — preocupare centrală a literaturii noastre, pe tot parcursul evoluţiei sale, devine un mod luminos de viaţă, proiectindu-se uneori in personaje virtuale pe care le simţim insă, ca pe nişte realităţi vii alteori concret, totdeauna dominant, prin excepţională forţă artistică. Aş zice chiar, fără a mă teme de formulări paradoxale, că principalul erou al nuvelisticii şi dramaturgiei lui Slavici este munca şi forma ei de manifestare spirituală, omenia, ca şi al basmelor lui Creangă de altfel. Omenia se răsfrînge în felul de a fi şi de a gindi al poporului nostru lăsindu-şi puternic amprenta şi în creaţia lui materială. In prispa primitoare, a caselor româneşti, in arhitectura lui realizată cu atita talent, imaginaţie şi uneori cu geniu, în portul sobru al oamenilor, în echilibrul vieţii de fiecare zi, in comportarea lor, in raporturile neamului nostru cu alte popoare, in idealul său etic şi estetic pe care-l exprimă atit de profund şi de sugestiv înţelepciunea populară. „Omul cu omenie de nimic alt se fereşte, decit numai de ruşine, căci omenia, omenie cere şi cinstea, cinste“. Omul de omenie este omul muncitor, patriot, cinstit, drept ; el are simţul acut al eticii şi al echităţii, el cultivă cu înţelepciune şi cumsecădenie virtuţile, veştejeşte viciile cu hotărire şi fără cruţare. In absenţa muncii personalitatea umană nu se poate împlini, ci dimpotrivă se degradează. Şi fierul nefolosit rugineşte. Poporul nostru a crezut şi crede profund ineducabilitatea omului, insensibilitatea lui, în creşterea lui permanentă, pină la atingereacelor mai manig idealuri etice. Dar numai munca îl poate forma pe om. Ea este măsura omeniei, a eticii noastre socialiste. 1 O viaţă de muncă lasă mai multe semne şi mai durabile decît un moment oricît de dramatic ar fi — Vezi dumneata, ţin minte o sumedenie de fapte, de întîmplări, dar îmi scapă culoarea zilelor. în mai ’45 ieşeam din spital în cîrje. Cind, exact, nu ştiu. Atunci, însă, în acel mai, Bucureştiul mi s-a părut liniştit. Despre luptele crîncene care încă se purtau pentru înfrîngerea fascismului auzeam doar în comunicatele de la radio. — Şi nu ţineţi minte cum era ziua aceea cind ieşeaţi din spital, tovarăşe Constantin Haralambie . — Nu, nu ţin minte. Poate ploua, poate era soare şi flori. Indiferent cum ar fi arătat, era o zi minunată. După 10 luni de spital Zilele care urmează sunt minunate. — Ce grad aveaţi ? — Soldat în regimentul I transmisiuni. — Aţi fost rănit într-o acţiune de luptă ? — Nu. Am participat la lupte în care s-a murit, dar am avut noroc. Nu s-a întîmplat nimic nici atunci cind i-am dezarmat pe nemţi in apropiere de Aleea Alexandru, unde era comandamentul. A doua zi, la Băneasa au bombardat nemţii. Ne-am adăpostit oare cum am putut şi pe unde am putut. Nici nu ştiu cind mi-au sfîrtecat schijele piciorul sting. M-ara trezit la spital. Sublocotenentul doctor Ţurai mi-a adunat Piciorul bucată cu bucată şi mi l-a făcut bine. Nu e ca înainte dar mă pot folosi de el. Poate vă aşteptaţi să vă spun ce fapte eroice am făcut. Nici una. Din 1948 lucrez aici în uzina „23 August“. Au fost perioade foarte grele, obişnuite. Dar e pace. — Şi în mai 1955 unde eraţi ? — In uzina „23 August". — In 1965 ? — în uzina „23 August". Voi ieşi la pensie aici. — Cu ce viă ocupaţi efectiv ? — Şef birou lansare, serviciul programare. Oameni puţini, activitate multă, dar e pace şi sintem stăpîni pe munca noastră. Mă duc uneori la Băneasa, şi caut locul unde am fost rănit. Curios, de fiecare dată am impresia că îl recunosc în altă parte. — De ce ? ! — Nu ştiu. Atunci locurile semănau unele cu altele. Erau la fel de frămîntate de bombe. Şi acum seamănă ; sint la fel de frumoase. Şi e foarte greu să recunoști semnul tău. — Poate că e aici la biroul lansare, semnul acela pe care-l căutați. — Poate că aici să fie. Oricum, o viață de muncă lasă mai multe semne și mai durabile decît un moment oricît de dramatic ar fi. MUNCĂ, SOLIDARITATE (Urmare din pag. 1) Darea noii orlnduiri, cu activitatea internaţională, cu participarea activă la lupta împotriva imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului, pentru paca şi colaborare între popoare. In activitatea internaţională, partidul şi statul pun cu consecvenţă pe prim plan dezvoltarea relaţiilor de prietenie şi colaborare cu toate ţările socialiste. Suntem pe deplin solidari cu mişcările de eliberare naţională, cu toate popoarele care luptă împotriva imperialismului, colonialismului şi neocolonialismului, a rasismului, a oricăror forme de discriminare. Ca ţară în curs de dezvoltare, România desfăşoară o intensă activitate pentru extinderea colaborării multilaterale cu ţările in curs de dezvoltare, cu toate statele care se pronunţă pentru afirmarea Independenţei lor economice şi politice. Totodată, pornind de la interesele înţelegerii şi cooperării între popoare, ale cauzei securităţii şi păcii în lume, România acţionează cu consecvenţă în spiritul coexistenţei paşnice, pentru intensificarea relaţiilor cu toate statele, fără deosebire de orînduire socială, pe baza principiilor independenţei şi suveranităţii naţionale, egalităţii, stimei şi avantajului reciproc, neamestecului în treburile interne, renunţării la forţă şi la ameninţarea cu forţa, a dreptului inalienabil al fiecărui popor de a-şi hotărî Singur soarta. Ziua solidarităţii internaţionale a oamenilor muncii înscrie in cea mai stringentă actualitate, ca pe un deziderat al internaţionalismului, necesitatea ca toate forţele progresiste şi democratice, toate popoarele lumii să acţioneze energic pentru instaurarea unei noi ordini economice şi politice internaţionale, care să excludă definitiv politica imperialistă de forţă, dictat şi agresiune, să asigure dezvoltarea liberă şi prosperă a fiecărui popor, securitatea fiecărui stat, dezvoltarea rodnică a colaborării internaţionale. O nouă şi concludentă expresie a contribuţiei active pe care România socialistă o aduce la cauza păcii şi colaborării internaţionale a reprezentat-o recenta vizită întreprinsă de tovarăşul Nicolae Ceauşescu, împreună cu tovarăşa Elena Ceauşescu, în Japonia, Filipine, Pakistan, Iordania şi Tunisia, precum şi vizita preşedintelui Republicii în Siria şi Egipt. Rezultatele rodnice ale acestor noi contacte la cel mai înalt nivel, demonstrează, încă o dată, justeţea orientărilor politice stabilite de Congresul al XI-lea al partidului, reliefează cu claritate rolul esenţial pe care il are participarea activă a fiecărui stat, a fiecărei naţiuni la opera de afirmare şi statornicire a unor noi relaţii în lume, de intensificare a cooperării între popoare, de soluţionare a problemelor internaţionale contemporane. Cinstim an de an, cu ziua de 1 Mai, sensurile primordiale ale sărbătorii , munca şi solidaritatea internaţională. Dar, de fiecare dată, acestor sensuri perene li se adaugă încărcătura fierbinte a contemporaneităţii, faptele şi înţelesurile cu care fiecare generaţie cinsteşte in alt chip Intîiul de roa!. De aceea, sărbătoarea muncii şi solidarităţii este o sărbătoare mereu tînără. DOINA OLTULUI în pădurea în care s-a născut valsul — In mai 1945 trăiam, deşi speranţele fuseseră mici, mişcăm picioarele, deşi mulţi credeau că dacă scap totuşi, nu voi mai putea merge niciodată. Şi uite că merg, de 30 de ani merg, mai am încă de mers. — Unde vă găseaţi exact in ziua de Intii mai ? — Intr-un spital de campanie, rănit grav la coloana vertebrală în luptele pentru cucerirea localităţii Nyesterbach — Austria. — Puteţi rememora cum a fost . — Greu. Asta nu pentru că memoria nu mai reţine. Sunt lucruri pe care nu poţi să le uiţi chiar dacă vrei. Şi nu poţi să vrei să uiţi. Rememorez greu pentru că atunci au căzut odată cu mine mulţi tovarăşi de arme. Eram birlic la tancuri, in unitatea comandată de colonelul Zătreanu. Să ştiţi dumneavoastră că din 7 ordine de zi sovietice în care sunt citate unităţi româneşti, unitatea de tancuri a colonelului Zătreanu apare de 4 ori. — Ce înseamnă „birlic" la tancuri ? — Aşa eram porecliţi tinerii sublocotenenţi. Eram tînăr, slab şi negricios şi ardeam de dorinţa de a-i bate pe fascişti. Ziua de 16 aprilie se anunţa mohorîtă, pădurea din faţă era acoperită de ceaţă şi la lizieră nemţii se întăriseră cu tancuri şi tunuri antitanc. Terenul era minat. Primisem comanda subunităţii. Am propus un atac prin surprindere prin, culoarul între două păduri vecine. Am atacat, devansînd pregătirea de artilerie şi i-am surprins pe hitlerişti la masă. Au lăsat 3 autoblindate, 2 transportoare blindate şi masa abia începută. S-au retras după un canal, dincolo de care se găseau tancurile lor. Am angajat lupta cu tancurile de dincolo de canal trăgînd din poziţii fixe sau din deplasare. Un proiectil a smuls turela tancului în care mă găseam şi o schijă a intrat în mine ca în cîlţi. Ştiţi cum este o lovitură de schijă? Ca un brînci uşor. Aproape că nu-l iei în seamă. Am ordonat echipajului să părăsească tancul, apoi m-am sprijinit în mîini şi m-am aruncat afară. Şi nu mi-am dat seama că trag după mine jumătate de trup inert. Era trupul meu. Asta se întîmpla cam cu două ceasuri înainte de căderea serii, nu simţeam nici o durere, doar o mare nevoie de a alerga. Un felcer sovietic a stat lingă mine spunîndu-mi mereu să nu mă mişc. — Cit timp aţi stat acolo . — Pină la miezul nopţii cind a venit plutonierul Chisanovici cu tovarăşii din compania de cercetare să ridice morţii şi răniţii. M-au luat şi pe mine cu mare grijă. Eram rănit la coloana vertebrală. Aşa că de aceea, la intii mai eram întins în pat cu ochii la plafon, fără nici o altă dorinţă decît aceea de a merge. Intr-o zi, cind m-am pişcat de picior, am simţit o uşoară furnicare şi am ştiut că voi merge. Pentru victoria din ziua de 16 aprilie la care am participat şi eu s-au tras la Moscova 16 salve din 124 de tunuri. — Cum au fost zilele acelea din mai 1945 ? — Nu ştiu prea bine. La fel ca toate zilele de spital. Egale între ele şi lungi. Mi-a rămas în auz doina Oltului cîntată de conducătorul de tanc, sergentul Costea Moise, în pădurea unde se născuse valsul : „Oltule cîne turbat / Ce vii mare tulburat / Ori la munte ţi-a plouat / Ori voinic ai înecat“. Auzi dumneata : „Ori voinic ai înecat". Un abur uşor înceţoşează privirea bărbatului şi amintirile se adună înăuntru, multe şi grele, nu poţi să le uiţi chiar dacă vrei şi nu poţi să vrei să le uiţi. — Şi acum ? — Acum ?... Omul revine mirat de readucerea bruscă la timpul prezent. Acum Inginerul Liviu Zaharia de la serviciul organizare, control şi protecţia muncii al uzinei „23 August" îşi face datoria bine, zice el, are o fată studentă în anul I la medicină şi o soţie, care le-a dedicat întreaga viaţă, un altfel de eroism dar la fel de demn de recunoştinţa noastră. „Románia libera" ■ ÎNSEMNARE DE MAI Alături de toate elementele naturii invocăm primăvara. Florile au visat-o in somnul iernii, soarele o imploră, apele fluviilor murmură aceeaşi chemare. Există un freamăt general. Cititul este al redeşteptării vieţii, al înmuguririi in univers. Se dezvoltă şi fac explozie florile, seminţele, rădăcinile, germenii vieţii pe care oasele şi cenuşa morţilor le reînnoiesc. Cade armonic ploaia fertilă a anotimpului tinereţii. Vibrînd în consonanţă cu întreaga natură, omul se dovedeşte constructiv, omul faber, privirea lui pătrunde lumea dincolo de orice cruste învăluitoare. Poeţii înalţă imnuri oamenilor şi muncii, proclamind triumful vieţii şi reînnoirea eternă. Arta se încarcă în luna mai cu accentele lirice ale participării la uriaşul proces al construcţiei. Poeţii aspiră să fie militanţi pentru afirmarea vieţii multiple, pentru umanismul noii ere, iar versurile lor să vibreze spre cer ca spadele care apără dreptatea şi libertatea. Există o reinscriere a poeziei în marea, tumultuoasa celebrare a naturii şi a omului care o transformă in sensurile frumuseţii şi ale finalităţii colective. Orice gind Alexandru Baiac in primăvară este o structură armonică, orice fior al simţurilor, un cint. Iubirea este o aură învăluitoare oriunde, pe înaltele creste ala munţilor implintaţi in azur sau la ţărmurile infinitelor unde. Stelele in mers şi lumină îşi mărturisesc marea taină a iubirii şi a reînnoirii, arborii şi florile şi-o murmură in noapte, păsării» o cintă in înaltele zboruri. Totdeauna, în aceste prime zile ale primăverii, in care se sărbătoreşte plenar iubirea şi munca oamenilor, transformatoare a lumii şi a vieţii, îmi revin in minte versurile unui mare poet al latinităţii, primul premiu Nobel al Italiei, Giosué Carducci. Intr-un poem intitulat Congedo, el işi condensează idealul de artă, considerînd că poetul nu mai este un trubadur, un leneş pierdevară cu ochii aţintiţi extatic in lumina intermitentă a astrelor sau un Utilitarist grădinar care lingă florile ornamentale poate cultiva şi folositoare zarzavaturi. Poetul este in realitate un mare făurar. Un lucrător cu muşchii de otel, cu capul mindru pe gitul puternic încordat, cu ochiul plin de lumini, cu pieptul gol. Din zori şi pină la căderea nopţii, acest faur lucrează neobosit în marea fierărie a artei. In flacăra vie care topeşte şi face să fuzioneze elementele, el aruncă materia primordială a poeziei, sentimentul şi gindirea profundă. Aruncă amintirile şi gloriile istoriei, şi alături de trecutul care nu se poate uita, plasma fierbinte a prezentului in combustiune cu viitorul. Masa incadescentă a acestui metal de preţ o modelează in cint, cu mari lovituri de ciocan pe nicovala artei, făurind paveze şi cununi, tot atitea simboluri ale poeziei, ala frumuseţii şi patriei. Pentru el, muncitorul poet, laurul poeziei, va lucra o singură săgeată de aur, pe care o va azvirli spre soare, privindu-i ascensiunea continuă spre ceruri şi lumini. Această vedere a versului un zbor neîntrerupt, acordă bucuria înaltă a creaţiei, şi a muncii îngemănate. Sărbătorind munca, activitatea continuă, care il diferenţiază pe om in Univers, sărbătorim implicit primăvara şi poezia. ANIVERSĂRI De cite ori trec pe Strada Academiei, prin dreptul clădirii unde a fost, acum optzeci şi cinci de ani, Clubul muncitorilor şi s-a organizat, in 1890, prima sărbătoare a zilei de 1 Mai, mă cearcă o tresărire de emoţie. Citeva clipe,fac abstracţie de goana maşinilor, de forfota pietonilor şi văd oamenii acelei zile de lumină primăvăratică de-acum 85 de ani. Şi parcă văd şirurile din revista „Munca“ : „Ceea ce fac fraţii noştri în toată lumea să facem şi noi , avem suferinţe ca şi ei, ca şi dinşii muncim azi mai mult decit dau voie puterile omeneşti“. Şi apoi acea cadenţă spontană, romantică: „E sărbătoarea muncii / Pe care-o prăznuiesc / de-a valma muncitorii / Pe globul pămîntesc ; / E Sărbătoarea Muncii / Şi-ai Muncii Straşnic grai ; / Deci ţie, salutare / întîiule de Mai !“... Peste 5 000 de muncitori, îmbrăcaţi sărbătoreşte au pornit spre locul de adunare, timpul Filaret, cintind marşul şi imnul revoluţiei române din 1848 şi se încadrau perfect, tocmai prin aceasta, in spiritul luptei internaţionale, pentru drepturi şi libertate. Marşul revoluţiei române făcea o curbubeică trăsură de unire peste veac, atunci cind la Alba lulia, in 1 decembrie 1918, muncitorii îşi exprimau simbolic, ideea socialistă fluturând In freneticul vini al Unirii, steagul roşu al clasei muncitoare, împodobit cu panglici tricolore. Dumitru Almaş Nu-i mult de cinci, intr-o şcoală din Piteşti, predind lecţia despre participarea României la războiul antihitlerist, profesorul a citit in faţa clasei o scrisoare inedită, adusă de unul dintre şcolari. O scrisoare in versuri a unui ostaş. O epistolă modestă şi obişnuită testamentară, cum au ticluit sute şi mii de ostaşi, in acel uriaş marş, de la Bucureşti pină la Praga şi Viena, marş lung de peste o mie de kilometri, semănat cu peste o sută şaptezeci de mii de jertfe. Rudă a unuia dintre şcolari, ostaşul se numea Popescu Ion şi făcea parte din Regimentul 7 artilerie grea. Profesorul a desfăcut cu grijă hîrtia îngălbenită de vreme şi a citit cu un glas tot mai vibrant, sub o firească, legitimă tensiune emoţională care ne-a învăluit pe toţi. Am ascultat cu luare aminte, cutremuraţi de sentimentele profunde dramatice, exprimate foarte simplu. O scrisoare da familie, o scrisoare intimă ca o viaţă a oricărui om vrednic de acest nume, ca o dorinţă tălmăcită in stihuri. N-o să-i uit niciodată finalul : „De n-am să viu curind la vatra mea străbună, / din florile grădinii să-mi împletiţi cununa ; / Şi s-o aşezi, măicuţă, acolo in sat la noi / Pe stratul cu eroi"... Ostaşul Popescu Ion a căzut in luptele din Nagy Körös, in primăvara anului 1945. A căzut pentru libertatea poporului nostru şi a celor vecine. A căzut pentru triumful internaţional al ideii de libertate. Un alt ostaş, căpitanul poet Nicolae Vulovici, căzut şi el in iureşul din august-septembrie 1916, cel care şi-a proorocit, atunci, o moarte vitejească : „Un ,glonţ în floarea din crjipiu să mă lovească". Şi a avut-o aşa cum a dorit-o, acolo, aproape de Ciuc, in Transilvania. Mi-am amintit de el pentru că in ceasurile de răgaz scanda cu vîrtoasă vigoare : „Erou, da mii de ori erou, / Acela ce se bate / Şi moare pentru brazda lui / Şi pentru libertate"... In cumulul de aniversări din această primăvară, toate legate de ideea libertăţii, a independenţei naţionale şi a solidarităţii internaţionale, gindul măsoară perfecta şi continua legătură între cei care au căzut la Vaslui ori la Călugăreni şi cei care s-au jertfit la Plevna ori la Mărăşeşti, intre cei care au participat la prima sărbătoare a zilei de 1 Mai şi ostaşii jertfiţi in 1945. Aşa, ţara asta dragă, pentru a cărei libertate şi independentă s-au sacrificat atiţia, poate intra in istorie ca o tară a muncii, a dragostei pentru libertate şi progres, a prieteniei intre oameni, o ţară cu un „strat de eroi" pe care de mai multe ori s-au semănat numele celor jertifi pentru libertate, acoperiţi de gloria de a fi slujit un ideal sublim. Hil III Asta a fost după ce fasciştii m-au condamnat la moarte — In mai 1945 ? Să vedem, să reconstituim. Chiar la începutul lui mai ? Care va să zică în iunie 1944, acţionam încă într-un detaşament de partizani în munţii Măcin, în iulie ne-au prins nemţii , interogatorii, bătăi, torturi. Condamnarea la moarte... — Aţi fost condamnat ,la moarte . — Da ! Eu şi comandantul grupului de partizani. Dacă insurecţia armată antifascistă întîrzia citeva zile condamnarea urma să fie executată. Aşa că Vasile Iscru îşi serbează încă o dată ziua de naştere, la 23 August. In decembrie 1944 am plecat pe front. — Pînă unde aţi ajuns 7 — Pînă la porţile Budapestei. N-are rost să vă amintesc ce a fost acolo. Ştiu că podurile Budapestei fuseseră prăbuşite în Dunăre cu oameni pe ele, de către fascişti, pentru a opri înaintarea armatelor eliberatoare. Am trecut atunci de cîteva ori pe lingă moarte, dar m-a ocolit. — A fost ultima luptă la care aţi participat . — Pe front, da. Au mai fost însă şi alte lupte de alt fel. E vorba de luptele pentru reconstrucţia ţării. — Cind v-aţi întors în ţară ? — Cam pe la jumătatea lui aprilie. Cinsprezece sau şaisprezece aprilie. Da, mi-am amintit. In ziua de 1 Mai eram la Centrul de triere al militarilor din Str. Viting, mi se făceau formele de retrimitere pe front. Am stat în aşteptarea ordinului de plecare pînă la 9 Mai cind s-a anunţat victoria. A fost şi ultima mea zi de ostaş. Trei zile mai tîrziu, pe 12 mai mă prezentam la uzină să-mi reiau postul meu, şef de echipă la uzina electrică. Aveam 27 de ani dar, din aceştia, 4 erau ani de război. Luna mai a fost o lună fericită. Aproape că nu-ţi venea să crezi că nu mai bat tunurile pe nicăieri, că nu mai cad bombe... — Şi pe urmă . Cum a fost după ce lumea s-a obişnuit cu gîndul că e pace . — A fost războiul celălalt, împotriva foamei, a mizeriei, a ruinei. In 1955 eram mecanicul şef al uzinei. — Mecanicul şef al uzinei „23 August“ supranumită „mecanicul şef al industriei româneşti". Cind aţi primit titlul de Erou al Muncii Socialiste 7 — In 1971, din mîna tovarăşului Nicolae Ceauşescu. — Tot mecanic şef sînteţi şi acum? — Tot. — De loc, de unde ? — De unde a răsărit Tudor Vladimirescu. Din Oltenia, de la Tismana sint. Oltean după cum vezi mata. — Nu aveţi copii 7 — Ba am, două fete măritate. Una e proiectantă, cealaltă planificatoare. Altă întrebare ? Vrei să ştii cînd ies la pensie ? Să mai vedem. Să treacă primăvara asta şi încă trei şi mai vorbim. Grupaj realizat de Anton Uncu