România Liberă, februarie 1981 (Anul 39, nr. 11279-11302)

1981-02-02 / nr. 11279

Pagina a 2-a — 2 februarie 1981 Profesionalismul, între virtuţi şi capcane » Oricit de straniu ar părea şi oricît de neorganic ar fi fost făcute conexiunile cu istoria propriu-zisă (imagini din jurna­le de actualităţi ale epocii — prelucrate tehnic excelent — deschizind şi închizînd povestea, precum coperţile unei cărţi), faptul pe care se bazează cel de-al 16-lea film de lung metraj (mă refer la cele autohtone) al lui Sergiu Nicolaescu este inspi­rat de unul real, petrecut în Transilvania dinaintea Unirii : un feudal aparţinînd unui impe­riu în plină destrămare se în­toarce într-unul din satele lati­fundiilor sale ca să pedepsească presupuşii răzvrătiţi. Un mort pentru fiecare casă­­ cere gla­sul colonelului. Sunt 50 de gos­podării. Şase scapă, dar 44 de ţărani sunt asasinaţi. Asta-i hri­sovul ! Pornind de aici, autorul filmului in tovărăşia coscenaris­­tului Liviu Gheorghiu, dau firi ficţiunii, o ficţiune extrem de tipică pentru ceea ce, cu voia sau fără voia cineastului, se înţe­lege azi prin formula „un film de Sergiu Nicolaescu“ , situaţii extreme, eroi care în jocul, de-a moartea şi viaţa, explicabil sau inexplicabil, pun fără ezitare totul, psihologii unidimensiona­le, devotamente dincolo de ul­tima suflare, mîrşăvii cu o for­ţă de imaginaţie satanică, dina­mism exacerbat, suspensul de­venit artă şi religie, cascade „la nivel mondial“, scene „tari“, pirotehnie, nostalgia fair-play­­ului înţeles îndeobşte ca un pa­riu, tirania conştientă, subcon­­ştientă, inconştientă, a schemelor western­iene, atmosfera de bărbăţie aspră, ocrotitoare, sen­zaţia de tehnologie bine pusă la punct şi adusă mereu la zi. Pe o piaţă în care unii cineaşti dau încă impresia că risnesc cafeaua în piuă, Sergiu Nicolaescu a­­duce un aer — cum să-i spun eu ? — de tehnocrat. De ultimul produs al firmei Sonny. Filmul nu este, cred eu, nici punctul maxim, nici punctul minim al unei cariere mereu euforizată de satisfacţiile unei popularităţi entuziaste sau nu­mai zgomotoase, mereu minată de reticenţele mai mult sau mai puţin declarate ale unei familii de spirite cu care autorul nu se întîlneşte din lipsă de afinităţi elective, din cauza diferenţelor de formaţie, de gust, de Wel­tanschauung sau poate numai de metabolism. Reuşit pentru o largă catego­rie de spectatori amatori de senzaţii forte, filmul acesta e, probabil, cea mai violentă peli­culă a producţiei autohtone, vio­lenţă impusă pînă la un punct de subiect, dar amplificată de autor cu o voluptate intimă, vo­luptatea carnetului, a potopu­lui de gloanţe, a puştilor, a mitralierelor, a cartuşului care explodează în burtă, în umăr, între omoplaţi, a grenadelor atotsfîrtecătoare (duel cu gre­nade), a toporului ridicat dea­supra unui picior care trebuie amputat imediat, la marginea pădurii etc., etc., etc. Violenţa — ca formă supremă de marcare şi rezolvare a pro­ceselor de conştiinţă — are în acest film o culoare mai spe­cială. Eşantioanele westerniene (justiţiarul aşezat pe balansoar, in mijlocul uliţei, legănindu-se singur, nepăsător în fata cetei de hors-la-loi, fata inocentă sur­prinsă de bărboşii necunoscuţi in timp ce se imbăiază in­ hirdău, atmosfera trenului înţesat de deşeurile umanităţii, restituirea, în final, a banilor etc., etc.), se combină de această dată cu o sursă de inspiraţie pină acum puţin frecventată de autor : fil­mul de groază. Specia aceasta e mai puţin cunoscută spectatoru­lui nostru, dar nu şi criticului care n-are nevoie de erudiţie ca să-i cunoască imediat caii de bătaie : castelul damnat, popu­lat de strigoi şi schelete, camere cu uşi secrete care ascund, prin­tre pinzele de păianjeni, cada­vrele unor iubite nelegiuite,­ po­vestea unor comori blestemate, ascunzători misterioase, bocea di leone, baroneasa macerată de viciu, căzută in nesimţire pe treptele unui altar şi zidită apoi de vie în camera-cavou în care, cu ani în urmă, — ravagiile a­­celuiaşi sinistru destin — fusese aruncată propria mamă care... etc., etc. Filmul, asemeni caselor pre­fabricate, e construit din moduri şi nu mă îndoiesc că, separat sau împreună, ei vor face deliciul foarte multor spectatori. Sergiu Nicolaescu a avut întotdeauna orgoliul neobişnuitelor succese de casă. Pînă la un punct e de Înţeles. Pînă la ce punct? Filmul a­*) Filmul „Capcana mercena­rilor“a­cesta, mai mult decit oricare altul, ni-l arată în mod mani­fest, căci rar — nu rar, ci ni­ciodată — cinematografia noas­tră nu a făcut să stea laolal­tă: braţ la braţ — două stări atit de disparate. Una: starea de profesionalism impecabil, în folosirea muniţiei unei arte. A doua: starea de infantilism în co­­struirea unei orbite psiholo­gice verosimile, convingătoare la nivelul gindului nu al reac­ţiei fiziologice, o orbită pe care să se aşeze şi să evolueze tot ceea ce acest profesionist, mai ambiţios decit Rastignac şi mai­ tenace decit Monte-Cristo, acest profesionist de traseu interna­ţional poate să importe şi să exporte. --Primele minute ale filmului, aş zice chiar prima jumătate de oră, ne dă senzaţia unei peli­cule de resursa, de densitatea, de temperamentul unui Coppo­la. Regizorul îşi ştie meseria admirabil şi priveliştea chiar şi în sine a virtuozităţii este o d­es­­fătare, pentru un om care ştie cită nevoie — nevoie vitală — are cinematograful nostru de ştiinţă. Sergiu Nicolaescu ştie. Ştie lucruri, procedee, reţete, trucuri, pentru un anumit con­text, de valoare inestimabilă. El ştie, ştie teribil de bine să compună o atmosferă, atmosfera CRONICA FILMULUI de Ecaterina Oproiu glacială a unui castel, atmos­­fera apocaliptică a „pogromu­lui“, atmosfera unui tren plecat spre moarte­­ (decoruri, arh. Marcel Bogos, Richard Schmidt). El ştie ce să ceară colabora­torilor săi, ştie ce înseamnă ac­centul sonor (coloana sonoră: ing. A. Salamanian, aranjament muzical: Ileana Popovici), ştie ce înseamnă spaţiul cinemato­grafic (imagine: Nicolae Girardi), cunoaşte forţa poetică a unui plan general pe zăpadă şi forţa misterioasă a prim planului, sen­zaţia de covîrşire pe care o poate da un gros plan. El ştie ce efecte de plin, de umbră, de enigmă, poate da „optica supra­­luminoasă“. El ştie să fie verti­­ginos, ştie să fileze timpul, să aştepte, să deruteze, ştie cînd să lovească. Montajul acestui film este o lecţie de jiu-jitsu (Gabriela Nasta, Anca Dobres­­cu). Regizorul are simţul e­­chipei — sintem­ într-o meserie care cîştigă prin rodaj — îşi trage coechipierii după sine — bine face! — are actori „prefe­raţi“ — e normal, e omenesc, e folositor — Gheorghe Cozorici, aşa cum e aici, i-ar plăcea, cred, enorm lui von Stroheim: tot aici Violeta Andrei se lasă desfigu­rată, t­ransfigurindu-se printr-un tragism care-i amplifică dimen­siunile actoriceşti. Indiferent de consistența rolului, fiecare actor are o geografie, ba chiar o geo­logie facială inconfundabilă şi nu putem decit să ne bucurăm privind un buchet atit de select: Mircea Albulescu, Ion Besoiu, Amza Pellea, Colea Răutu, Cor­nel Gîrbea, Jean Constantin, Constantin Rautchi, Klaus Gehrke, George Mihăiţă, Eni­kő Szilagyi. E normal ca atîta ştiinţă cine­matografică , să se sprijine pe grinda atit de subţire, atît de fracturată a unui scenariu tipo­logic, caracterologic, psihologic atit de copilăros „dur“, de ma­­nufacturiat? (nevasta nobilului, finanţatoarea, de fapt, a repre­siunii este fosta iubită a erou­lui justiţiar şi actuala iubită a vechilului propriului soţ adică a eroului demonic, care îşi­­va întîlni in cadrul luptei fraţii pierduţi, dar îi va întîlni pe cea­­laltă baricadă şi fraţii vor trage, deci, unii în alţii, in vreme ce...). Situaţiile de roman de serie nea­gră se acumulează fără motiva­ţii, fără inhibiţii intelectuale, fără reticenţă în faţa poncifelor, a citatelor din alte filme mai mult sau mai puţin cunoscute. E normal un decalaj atit de mare, de grav, între cum spui şi ce spui? Intre ştiinţa profe­sională şi ambiţia artistică ? Aici mi-aş permite o digresiu­ne. In „Programul de sală“ al filmului, alături de obişnuita, a­­nonima chermeză fotografică, e­­xistă pe ultima pagină o coloa­nă, culeasă mărunt cu aldine corp 7, care nu ştiu ce impre­sie face asupra unui spectator „obişnuit“, dar unuia care mă­­nîncă pîinea din sudoarea cine­matografică nu poate să nu-i dea un fior. Staţi puţin în faţa acestor 60 de rînduri intitulate „Sergiu Nicolaescu"! In ocazii diferite şi multe, alături de colegii mei, am scris de nenumărate ori a­­cest nume. F.l a fost, el este „re­putatul nostru cineast“, „regi­zorul frenetic“, „actorul de mare popularitate“, laboriosul, infa­tigabilul, invulnerabilul, cow­­boy-ul cu joben, durul cu suflet de madonă, asul pirotehniei, idolul cascadorilor, comisarul Moldovan, pistolarul, solitarul, justiţiarul, omul care a adus în cinematografia noastră „ac­ţiunea“, nevoia de acţiune, to­nusul acţiunii, prestigiul acţiunii, foamea de acţiune, bulimia prin acţiune, anestezia pe bază de acţiune, acţiunea cu orice preţ (inclusiv cu preţul Ultimei nopţi de dragoste), acţiunea ca drog al spaimelor metafizice, acţiu­nea ca replică la întrebările a­­dresate transcendentului, acţiu­nea ca apărare de golul sau, poate, plinul interior, acţiunea ca sfidare a neputinţelor ham­­letiene, a contorsiunilor dosto­­ievskiene, acţiunea ca terapeu­tică a îndoielilor şi complexelor care însoţesc inevitabil orice pro­ces de conştiinţă, acţ­iunea ca for­mă de catharsis armat, înarmat la propriu şi la figurat. El e acela care cu o dezinvoltură intelec­tuală stupefiantă şi cu o tenaci­tate care la început putea trece drept microbism, dar azi se îm­perechează cu ideea de despe­rados, ce, zic, e cel care a for­jat în spaţiul filmului autohton, sub cele mai felurite şi mai ne­aşteptate variante, Mitul Acţiu­nii. Acţiune nu numai ca su­premă formulă cinematografică, ci ca mod de vieţuire, de supra­vieţuire, de hipervieţuire. Acţiunea este mişcare, ener­gie. Nu e nevoie să facem spi­ritism chemîndu-l în ajutor pe un anume Sigmund Freud ca să descoperim că factorul unifica­tor al unei opere atit de diferit potopitoare este un gen de cult al forţei. Adeseori forţa se nu­meşte putere. Puterea devo­rantă şi devoratoare, puterea ca locomotivă a istoriei, puterea ca instrument al justiţiei, puterea ca revanşă, puterea ca simbol al bărbăţiei, ca formă a reuşitei, a gloriei, ca recompensă în sine, ca manie. Puterea ca nevoie biologică de omniprezenţă (de la tragic la burlesc, de la epo­pee la policlor, de la Camil Pe­­trescu la Liviu Gheorghiu, de la psihodramă la capă şi spa­dă). Ce înseamnă totuşi această omniprezenţă ? Cu voia sau fără voia lui, cineastul nu mai e demult „doar“ un regizor pro­lific, „doar“ un actor ad hoc, „doar“ o vedetă multilaterală. Văzut şi dinăuntru şi dinafara confreriei, la ora asta el a deve­nit un personaj în care realul şi fictivul se suprapun şi se com­bină sub semnul unei forţe care a scăpat de sub controlul pro­prietarului, a persoanei iniţiale. „Omul care-şi­ alege destinul“ — leit-motivul filmelor sale, mo­delul care impregnează toate gesturile sale conştiente, dar şi pînza subconştientă care dublea­ză fin, dar vizibil, inevitabil, orice operă, acest erou pe care el a voit să-l impună prin toate mijloacele unui profesionalism mereu avid de autoperfecţiona­­re, se află azi pe un tobogan. Un tobogan flancat de mulţimi de admiratori ...filmele sale au fost vizionate de peste 50 de milioane de spectatori“ precizea­ză fişa­. „Omul care-şi alege destinul“ ? Un tobogan, chiar şi unul care funcţionează sub ro­potul de aplauze, nu e niciodată teatrul unei opţiuni, dar e a­­proape fără excepţie o capcană sau un şir de capcane. In cazul de faţă „Capcana mercenarilor“. Respectînd pe Sergiu Nico­laescu pentru tot ce a făcut el pentru cinematograful româ­nesc — a făcut şi fără îndoială va mai face mult — trebuie to­tuşi să-i spun că a atins o treap­tă de prestigiu pe care rateurile se numesc direcţii greşite. „Gre­şeala“, lui, exprimată în bani mărunţi, este greşeala unui creator care crede că poate tot. Nimeni nu poate totul, iar a face 40 de filme în 14 ani nu mai e un record, ci preparativele unei inconştiente sinucideri es­tetice. Avînd curajul să renun­ţe să fie omniprezent, prezenţa lui şi-ar spori şi greutatea spe­cifică şi şansele internaţionale. II văd făcînd minuni de vitejii cinematografice alături de un mare scenarist, de pildă conti­nued vechiul cuplu Titus Po­­povici-Sergiu Nicolaescu, (ier­­taţi-mă, stimaţilor, dacă propu­nerea mea comite vreo gafă). Dar să nu ne depăşim atribu­tele de recenzent ! Metamorfo­za visată de critic nu ţine de Casele de filme, deşi şi film şi fatumi pornesc de la aceeaşi ini­ţială. UNA PE ZI de MATTY - Dumneata n-ai întirziat niciodată la coafor ? De veghe în noapte Cit de importantă este munca revizorului de linie C.F.R., fă­cută cu maximum de atenţie şi conştiinciozitate, ne-o demon­strează — cu exemplul său, demn de preţuire — şi Ioan Jol­­tea, de la districtul 2, din Va­dul Crişului (judeţul Bihor). In­­tr-una din nopţile trecute, fă­­cindu-şi obişnuitul rond de control, de la staţia Bratca spre Şuncuiuş, el a descoperit o şină ruptă. Or, rapidul 32 trebuia să intre in zona respectivă în circa o jumătate de oră. Ioan Joltea a intervenit grabnic, semnalind imediat defecţiunea, astfel că linia a putut fi refăcută in timp util, după care rapidul a trecut normal. Sigur, nu este nimic neobişnuit in gestul său dar, ca şi în cazul de faţă, există o anu­me măreţie şi în gesturile obiş­nuite, ale oamenilor obişnuiţi ! (V. LAZAR). Benzina din pivniţă Se ştie cit de periculoase sint materialele inflamabile, se ştie că este interzisă stocarea şi de­pozitarea lor de cetăţeni parti­culari, se ştie că chiar şi staţiile de benzin­ă iau măsuri speciale de protecţie şi prevenire. Se ştie — şi totuşi unii ignoră acest lucru ! Într-o dimineaţă, lumi­­nîndu-şi­­ calea cu un felinar, Ioan Pop, mecanic auto la auto­baza din Sighetul Marmaţiei, a intrat însoţit de tatăl său în pivniţă, cu o canistră ca să ia­ nişte benzină. După umplerea Canistrei, băiatul a scos furtunul din butoi dar, din napienţie, a stropit cu benzină felinarul. Apoi, din cauza grabei, s-a răs­turnat şi canistra, producind un puternic incendiu. Tatăl a reu­şit să se salveze, ieşind pe un geam, dar Ioan Pop şi-a pierdut viaţa in flăcări. (RADU PICIU) Scandalagiul Nimeni nu l-a întrebat pe Ion Răchită de ce-a venit, din Bu­­huşi la Bucureşti­­ şi, tocmai asta l-a enervat şi a conside­­rat-o adevărată jignire ! „Mă ştii tu cine sunt­ eu şi de ce am venit la Bucureşti ?" — se adre­sa călătorilor ocazionali aflaţi pe peronul Gării de Nord. Oa­menii şi-au văzut de treabă dar Răchită, in avansată stare de ebrietate, a devenit tot mai in­sistent, culminind cu injurii şi lovituri oferite unor oameni pe care-i vedea prima oară. Chiar şi faţă de sergentul maior Mi­hăiţă Stoica, de la Miliţia Gării de Nord, a avut o comportare necuviincioasă , dar acolo, în sfirşit, a avut ocazia să spună şi de ce­ a venit la Bucureşti , ca să plătească o amendă con­travenţională de 1 000 lei! (E.M.) Cui împrumutaţi maşina? Se mai intimplă uneori ca, intre rude sau prieteni, să se împrumute• autoturismul perso­nal — dar oamenii fac asta în­totdeauna cu mult discernămint Şi doar faţă de cei in care au în­credere absolută Ceea ce nu era cazul lui Laszlo Gabor, din Cris­­turu Secuiesc (Harghita) care, la insistenţele prietenului său Kincses Mihály, i-a dat împru­mut autoturismul lui să se plim­be pină la Băile Sărata — deşi ştia că amicul său n-are carnet de conducere, dar, in schimb, este şi mare amator de alcool. Epilogul: autoturismul împru­mutat a accidentat şi avariat altă maşină. K.M. a primit o con­damnare de 6 luni iar gene­rosul LG. a plătit, pe lingă cos­tul reparaţiilor propriei maşini, o amendă de 4 000 lei. (D. BUJ­­DOIU). Promitea căsătorii In municipiul Hunedoara a locuit cinciuri şi Cristea P. Ionel dar, cu vreo doi ani in­­ urmă, l-a apucat dorul da ducă. A hoi­nărit pe la Sovata, Sibiu Cluj- Napoca, Craiova etc. şi, pe unde se ducea, împrăştia cu dărnicie promisiuni de căsătorie. Cu pro­misiuni deşarte, mincuni şi vor­be mieroase, „amorezul“ a înşe­lat rm­ai multe fete şi femei, de la care a furat sau a primit prin înşelăciune aproape 80 000 lei. Ajuns in faţa justiţiei, şarlatanul a încercat iar... să promită, că se face om cinstit. De data ăsta insă răspunsul a fost : 3 ani de închisoare şi obligaţia de a plăti despăgubiri în valoare de 78 0­00 lei. (I. COJOCARU) In comuna Borş (din judeţul Bihor) se fac o serie de împle­tituri din papură produse apre­ciate şi peste hotare. Din mîinile unor artizane cunoscute, ca Ju­liana Racz, Margareta Toth, Eli­sa­beta Olaru, Magdalena Abram şi altele, ies obiecte de mare uti­litate şi extrem de frumoase : coşuleţe de flori, vaze sub formă de amforă, coşuri de rufe, de piine etc. Papura — găsită din belşug prin imprejurimile co­munei — după cum spune Ioan Kovacz, şeful secţiei respective din cadrul cooperaţiei de con­sum, oferă o materie primă gra­tuită, care insă aduce venituri însemnate. Produsele sunt pre­zentate publicului şi la diverse­­expoziţii din Oradea, Bucureşti ete., iar la punctul de frontieră Borş, chioşcul anume deschis pentru desfacerea obiectelor, cunoaşte — in sezonul estival mai ales — o mare afluenţă de cumpărători. (V. LAZAR) exemplară S-a intimplat într-unul din autobuzele liniei 74, care mer­gea spre Liceul industrial „G. Coşbuc“ din București. Floren­­­­tina Barbu, elevă in clasa a X-a, stătea cu spatele spre uşă, iar în fata ei se afla Gh. Petrescu, profesor la Casa de copii şco­lari, nr., 3. Profesorul privea absent pe geam dar, la un mo­ment dat, a observat un auto­buz 68-B venind in Viteză spre cel în care călătoreau şi ame­­ninţîndu-l cu coliziunea. Atunci s-a repezit spre Florentina şi a tras-o spre interior, salvîndu-i viaţa prin intervenţia sa rapidă. Gh. P. n-a mai ajuns in ziua aceea la şcoală, unde-l aşteptau elevii din clasa a VIII-a, pentru că a fost el însuşi lovit grav : şase coaste fracturate, hemora­gie internă şi alte complicaţii. A fost internat de urgenţă la unitatea spitalicească cea mai apropiată, Spitalul municipal Bucureşti unde, graţie ajutoru­lui medical, a fost, la rindul său, şi el salvat. Directorul Casei de copii şcolari nr. 3, relevind com­portarea exemplară a acestui cadru didactic, ca şi cea a Flo­rentinei — care a venit să-şi caute salvatorul la spital, unde l-a găsit la secţia de reanimare — şi-a manifestat totodată de­zaprobarea, in scrisoarea sa­, faţă de şoferul vinovat de produce­rea accidentului (nu-i indică numele), care nici măcar nu s-a interesat de soarta accidentatu­lui. (P.P.) Istorie şi artă In afara preocupărilor profe­sionale, electricianul Corneliu Paşcu, de la mina Comăneşti, ■ este şi un talentat artist amator. Pasionat de istorie, el abordează in creaţiile sale teme izvorite din trecutul glorios al patriei. Printre cele mai izbutite creaţii ale lui se numără un basorelief intitulat ,,Geneză — 2050“, lucra­re de mari proporţii, executată in granit şi gresie silicoasă, am­plasată in faţa clădirii consiliului popular din localitate. Ea face parte dintr-o suită de­ lucrări monumentale, menite să împo­dobească grădinile şi parcul­­ oraşului minerilor. (C. AZOIŢII) Rubrică realizată de Pia Rădulescu Timbru George Bâlâiţă Plăcerea de a scrie la gazetă, cum se spunea m­ai de mult, nu seamănă cu nimic. Isi ajunge sieşi. Cum Se Intimplă Citeodată clnd­­cobori cu schiurile o pantă primejdioasă. Sau cînd sari de sus intr-o apă adincă si nemişcată.* Sau cînd simţi geniul în­tr-o frază altfel banală. Un colţ de pagină poate fi cite puţin din toate acestea şi in acelaşi timp altceva. Dar să ne ferim pe cit cu putinţă de vorba lungă,­­ precum şi de metaforeaua înşelătoare şi goală. Mi-au trebuit mulţi ani ca să în­ţeleg cit de important este să poţi spune ceva intr-un articolaş abia mai mare decit un timbru. Cititorul să te aştepte ca pe iarba de leac. Este un pariu in primul rind cu tine însuţi. Mi se pare insă că nu ne prea cunoaştem, cititoru­le ! Dar ne-am văzut de nenumărate ori pe stradă, la teatru, in piaţă etc. Mîncăm aceeaşi piine. Fi­ind rămas cam în urmă cu literatura mea, prins intre manuscrise aminate ce se ridică in jurul meu oare­cum ca in caricatura cla­sică despre birocratul su­focat de dosare, m-am po­menit din prima zi a anu­lui atacînd brusc şi într-o singură direcţie : cărţile care mă aşteaptă pe masa de lucru. Iată insă că li­tera tipărită in ziar, cu mi­rosul ei de cerneală abia uscată m-a dus in ispită. Aşadar, o intimplare, o carte, un film, o vorbă auzită pe cînd aştepţi In­tr-un loc sau altul, un ginţi, un sentiment, o ilu­zie, viaţa noastră cea de toate zilele intr-o picătură de cerneală tipografică. Cu atit mai bine dacă vom reuşi să ne intilnim sănă­toşi in fiecare joi. Sau măcar o dată pe lună, miercurea ! Gata, am terminat cu numă­rătoarea premierelor, doar am ajuns la jumătatea stagiunii ! Nu vom mai număra, de aici înainte, decit la bilanţul final, sau atunci cind statistica ne, va vorbi despre o situaţie prea ne­gativă, la un teatru sau altul. Dar, cu sau fără cifre şi sta­tistici, e o plăcere să constatăm că Teatrul Giuleşti stă neclintit, pe unul dintre locurile fruntaşe, şi să-l lăudăm, din nou, in mo­mentul în care, la rindul lui, a­­bordează repertoriul străin. Ale­gerea dramei Woyzeck, cea de a treia, şi ultima, a lui Georg Büchner, este excelentă, din toate punctele de vedere. Büch­ner mort, după cum se ştie, de aproape o sută cincizeci de ani, şi, iarăşi după cum se ştie, la vîrsta de numai douăzeci şi pa­tru — a avut de făcut o lungă călătorie, nu „spre noapte“, ci „spre zi“, mai lungă decit a multor altora : o călătorie de zeci şi zeci de ani, la capătul căreia, omul şi opera, de un pa­tetism egal, au pătruns la lumi­na unei noto­rietăţi naţionale şi internaţionale, notorietate soli­dă, dar nu celebritate sau popu­laritate, nici un înţeles de „cla­­sicizare“,­ nici în acela de con­temporaneitate. Destin — al o­­perei, ca şi al omului — ciudat, între toate 1 Destin al unei si­tuări intre epoei, al unei re­zonanţe în mai multe lumi. Contemporan, încă, cu Goethe, cu Victor Hugo şi Lamartine, cu Tolstoi şi cu Gogol, Büchner începe să „circule“ şi „să se facă cunoscut“, odată cu Brecht, cu Pirandello, şi chiar cu Kafka. Acea lungă călătorie în noapte a avut,­­parcă, rostul ei, a răs­puns, parcă, unei judecăţi şi unei intenţii ale destinului, care a vrut, s-ar zice, să-l scoată la lumină, mai aproape de noi şi de epoca noastră, căutîndu-i un loc, o situare mai potrivită cu ceea ce a fost omul, cu ceea ce a gindit şi simţit, cu ceea­ ce a scris, şi cu tot ceea ce promi­tea geniul lui, fulgerat atît de prematur, atroce de prematur. Om politic şi om de ştiinţă, lup­tător pentru eliberarea naţiona­lă a popoarelor şi pentru în­dreptăţirea socială a maselor exploatate, ginditor şi artist, d­intr-adevăr, ce loc, oare, i s-ar fi făcut lui Büchner, cum oare ar fi încăput el, printre cintăreţii romantismului, printre părinţii confesiunii, ai plîngerii patetice şi lăcrimoase, ai naturii „mamă“, printre aceşti naşi ai individua­lismului ? Büchner şi opera lui erau pentru o epocă mai aspră, şi chemau o epocă mai aspră, aşa cum a fost a acestui veac, şi cum el însuşi, dintre toate e­­pocile pe care istoria, de pînă la el, i le oferea, o căutase şi o alesese pe cea mai aspră : revo­luţia franceză, cu momentul ei de virf al Terorii şi al ghiloti­nei . Moartea lui Danton, pri­ma sa operă dramatică este fructul acestei înclinaţii spre drama popoarelor şi a omului în istorie, în duritatea necruţătoa­re, sîngeroasă, a istoriei.. Prin toate înaintea epocii sale, Büch­ner se dovedeşte ca puţini alţii, înaintea ei, pe cărările literatu­rii şi teatrului, şi oricine recu­noaşte în el­­un predecesor, un vestitor de vremuri noi, de ori­zonturi noi . În contemporanul romanticilor din prima jumătate a veacului trecut, oamenii de azi descoperă o dramaturgie de idei, un realism psihologic de analize ascuţite, o poezie­ a dra­gostei de umanitate suferindă, anticipări surprinzătoare de ex­presionism, şi o imagine dure­roasă a omului refuzat şi agre­sat din toate părţile, de către lumea înconjurătoare, acel om numit „jupuitul de viu“, („l’ecorche vif“), care şi-a fă­cut apariţia abia în literatura ultimei jumătăţi de veac. Iată de ce, repet, alegerea Teatrului Giuleşti este excelen­tă, căci meritul Teatrului Bulan­­cţia şi al T.E.S., care au stabilit CRONICA TEATRALĂ de Radu Popescu un prim contact intre Büchner şi noi — primul prin Moartea lui Danton şi Leonce şi Lena, secundul prin Woyzeck, acum vreo zece şi cincisprezece ani — trebuia completat de alte teatre. Şi trebuia neapărat completat prin Woyzeck, această dramă, deloc real-istorică şi monumen­tală, ca prima, dar tot atît de gravă prin fondul ei istoric şi uman, şi, totodată, mai apropiată de sensibilitatea şi interesul epo­cilor modemne, care au făcut-o să treacă dincolo de hotarele teatrului (in primul rind în mu­zică, prin Wozzek, de Alban Berg, şi apoi, prin citeva filme remarcabile). Soldatul Woyzeck, „din regi­mentul... batalionul... compa­nia...“, aşa cum singur îşi citeşte identitatea, ca pe a unui străin, este un „jupuit de viu“ (un „ecorche vif“), unul dintre pri­mii reprezentanţi, dacă nu chiar primul, al acestei categorii, cate­gorie, la drept vorbind,, încă neomologată între categoriile ştiinţei literaturii, dar căreia limbajul literar şi critic i-a dat un larg şi destul de bine precizat statut. „Jupuitul da viu“ este un om pe care totul, dinăuntru şi dinafară, e făcut să-l usture, să-l doară, să-l ardă, să-l singereze. Dar Woyzeck nu reprezintă numai drama sa in­dividuală, el reprezintă, el este, în acelaşi timp, drama unei mase umane, „jupuită de vie“ , drama umanităţii oprimate, te­rorizate, exploatate, într-o struc­tură economică şi socială, crudă, înapoiată. Inspăimîntat, şi par­că hăituit, de către aparatul so­cial, reprezentat, mai ales, prin sinistrul militarism prusac (de observat, că reprezentanţii aces­tuia, in limitele date, nu proce­dează la nici un act brutal direct, faţă de Woyzeck, mani­­festîndu-i mai curînd o bună­voinţă dispreţuitoare, ca faţă de un sub-om), Woyzeck este, în acelaşi timp, macerat de o structură psihică morbidă (are halucinaţii, vedenii, spaime în faţa naturii). Cei doi factori se­ influenţează reciproc, dar nu în măsură egală, şi în condiţiile unei vieţi de umilinţă, efort ne­măsurat şi sărăcie cumplită, se­cretul captivant al operei este de a ne face să intuim, să sim­ţim, care dintre cei doi factori este mai puternic, şi pină la urmă determinant, nu în înfăp­tuirea crimei lui Woyzeck, (cri­mă, indefinitiv, banală, crimă pasională, într-o lume instinc­tuală, primitivă, brutală), ci in ruperea echilibrului pe care ne­fericitul îl păstrează, pină a­­tunci, în condiţii atit de dure­roase. Incit, restul nici nu in­teresează, şi aceasta explică, în bună măsură, faptul că Büchner a ezitat între mai multe moduri de a încheia destinul lui Woy­zeck, prin : sinucidere ? acci­dent ? proces, cu condamnare la moarte ? Spectacolul pe care l-am vă­zut la Teatrul Giuleşti, în re­gia lui Alexa Vasarion, e vizi­bil dominat, pecetluit, de aspi­raţia de a onora opera, pe scri­itor, şi toate­ ideile care se lea­gă astăzi, atît de prima, cit şi de cel de al doilea. E un spec­tacol masiv, şi sub aspectul di­namicii şi violenţei, un specta­­col-măciucă , utilizintd, în pri­mul rind, forţa spectacolului de masă, şi al masei însăşi, el tin­de nu rareori, prin manifesta­re­a figuraţiei care cântă, dan­sează, vociferează un cor, să devină spectacol de operă. Re­gia a pus un accent puternic pe caracterul istonc-social al dra­mei, şi bine a făcut, în concep­ţie, introducind frinturi din alte texte, ideologice, ale lui Büchner, potenţînd in adevărate simbo­luri, tratate în defilări, dans şi aici, anumite cuvinte (de pildă : „activitate“, „tot aşa — tot aşa“), dilatind imaginile de bilet, ceea ce tinde la impresionarea ime­diată şi totală a publicului închi­­zind parcă, pentru spectator, calea unei înţelegeri directe, a umei sensibilizări treptate, a unei descoperiri emoţionate, pe parcurs. Astfel considerat, spec­tacolul are o forţă remarcabilă, şi, în fiecare moment al său, lo­veşte puternic. Dar el­ dă naş­tere unui dezechilibru, evident din prima clipă, aş zice, intre vizual şi auditiv, mă refer de­sigur la auditivul vorbit, la au­ditivul textual, inteligibil , o mare parte a textului,­ pe care regia a avut intenţia de a-l res­­­­pecta în mod scrupulos, se pier­de în vacarm (un exemplu, nu­mai iin exemplu : toate dialogu­rile lui Woyzeck, cu prietenul său Andres) ; tot ceea ce este individual-uman, confesiv, psi­hologic pierdut este, şi pierdut rămine. Cu timpul, dezechilibrul devine ruptură, şi, din acel moment, spectacolul se dove­deşte cam monoton. Desigur că de toate acestea se resimte, in primul rind, importanţa eroului, a lui Woyzeck, şi e foarte regre­tabil, căci spectacolul n-ar avea nevoie, pentru a fi excelent, fără tîrguială, decit de cîteva frine şi surdine... dar apăsate. Despre interpretarea actori­cească, suntem­ în dificultate de a vorbi, ea fiind, ca să zic aşa, prea bogată. Mai toată trupa teatrului a apărut pe scenă, in roluri de ansamblu şi, nu rare­ori, aproape de figuraţie, ceea ce e frumos din partea unor actori pe care sun­tem obişnuiţi a-i ve­dea în roluri întinse, dacă nu chiar importante : un fel de tre­cere a soliştilor în orchestră sau chiar­ în cor. Dar cum să ne pronunţăm ? Evident, există ro­lul lui Woyzeck, interpretat de Florin Zamfirescu , foarte indicat fiziceşte dar, interpretativ, nu destul de lucrat, de căutat în nuanţări indispensabile, într-o­­ profunzime a durerii, într-o va­riaţie a unei naturi bolnave. Mai e şi rolul femeii fatale. Marie, pe care Irina Mazanitis l-a interpretat foarte bine, fără, însă, nici o culme, nici o culmi­naţie. ‘ Ca întotdeauna, excelent. Ion Vîlcu în rolul medicului militar, un pedant aproape mo­­lieresc. De asemenea, Radu Panamarenco, în rolul meditaţi­ilor găunoase ale unui ofiţer sa­tisfăcut de el Însuşi. Oricum, oriunde ar fi, cum nu s-ar re­marca Dorina Lazăr ? Şi apoi, mereu în ansamblu, figuranţi, dansatori şi corişti. Rodică Man­­dache. Flori Voicu, si Corneliu Dumitraş, şi Traian Dănceanu... şi încă, şi încă... Teatrul Giuleşti Woyzeck" de Georg Büchner Cărţi * în librării EDITURA MINERVA I. L. Caragiale — Teatru. Co­lecţia „Arcade“. 240 p.. 7.75 lei. Vasile Voiculescu — Ultimele sonete închipuite ale peare. 192 p„ 7,50 lei. Eugen Jebeleanu — Ediţie bilingvă româno- 252 p„ 20 lei. Ion Dodu Bălan — Resurecţia unui poet : Aron Cotruş. 280 p . 11.50 lei. . * * * Scrisori către Ion Bianu, vol. 5. 516 p„ 30 lei. EDITURA CARTEA ROMANEASCA Radu Petrescu — Părul Bere­­nicei (proză). 420 p„ 15 lei. Radu Cojocaru — Vorbele vân­tului. 100 p.. 7.25 lei. Radu F. Alexandru — Buna zi de mîine. 280 p„ 15 Iei. Aurelian Chivu — Hybris. 116 p.. 7.25 lei. Chirii Tricolici — Calimera. 364 p„ 14 lei. EDITURA EMINESCU Teodor Mazilu­ — Mobilă şi durere. Col. „Rampă“. 115 p„ 4 lei. Dinu Săraru *— Dragostea şi revoluţia (roman). 416 p„ 12 lei. Al. Voiţin — Cinema Splen­did. vol. 2 („Girueta“). 452 p„ 14 lei. Paul Cornea — Regula jocului (critică). 288 p., 19,25 lei. Marian Popa — Viscolul şi carnavalul (critică). 220 p„ 5,50 lei. Tudor Popescu — Paradis de ocazie. Col. „Rampa“. 168 p„ 5,50 lei. Ştefan Zidăriţă — Te salut Fidelitate, roman. 320 p„ 7.50 lei. Ion Văduva Poenaru — Cin­­tece pentru toţi — versuri. 152 p., 9,25 lei. Mircea Săndulescu — Omul de a­paiantă. Col. „Rampa". 120 p„ 5 lei. Constantin Georgescu — Re­întoarcerea învinsului (roman). 512 p„ 17 lei. Romulus Lai — Operaţiunea Metroul. Col. „Reporter“. 224 p„ 7 lei. Dimitrie C. Olănescu — Tea­trul la români. 500 p., 19,50 lei. EDITURA UNIVERS Marian Popa — Istoria litera­turii române (in lb. germană). 368 p. 29 lei. Fr. Schiller — Scrieri esteti­ce. 452 p.. 19 lei. Ph. Hériat : Familia Boussar­­del. vol. 2. („Romanul secolului XX“). 270 p. 9,25 lei. EDITURA DACIA P. Antim — Balaban şi sta­tuia (proză). Colecţia Scorpion. 278 p.. 8.50 lei. Marin Florea — Explorări morfo-funcţionale in medicină. 476 p. 29 lei. 1. Păvăloiu Rezolvarea e­­cuaţiilor prin interpolare. 232 p.. 7 lei. Eugen Zehan — Studenţii, vol. 2, 378 p., 10 Iei. EDITURA SCRISUL ROMANESC I. Dogaru — Principii şi insti­tuţii in dreptul comerţului in­ternaţional. 372 p.și 14 lei. 4- Premierele cinematografice • Zbor înalt — producţie a studiourilor poloneze. Regia : Ryszard Fillpski. Cu : Jerzy Aleksander Braszka, Jerzy Zlot­­nicki, Tornász Borkowy. Un film Inspirat din actualitate. © Acţiunea „Fulgerul circu­lar“ — producţie a studiourilor cehoslovace. Regia : Ladislav­­Smolzac. Cu : Rudolf Hrusinsky, Lorel Kalas. O comedie de mo­ravuri legată de un schimb de locuinţe. • Pe urmele tigrului — pro­ducţie a studiourilor sovietice. Regia : Vădim Derbeniov. Cu : lufi Beliaev, Vladimir Samoi­lov, Liudmila Zaiţeva. O po­veste din taiga. • Aşchiuţă — producţie a studiourilor suedeze. Scenariul şi regia I Bo Widerberg. Cu : Johan Bergman. Film distins cu premiul pentru cel mai bun film entru copil la Festivalul de la Moscova, pe Mi ,România liberă" I PROGNOZĂ METEOROLOGICĂ Meteorologul de serviciu IONEL STANCESCU, n® comunică : VREMEA In general caldă. Vor că­dea precipitaţii slabe izolate mal al®, sub formă de burniţă şi ploi în Ma­ramureş, Moldova, Dobrogea şi Bără­gan. Vînt’slab pînă la moderat cu In­tensificări în sud-estul ţării şi la mun­te. Temperaturile maxime de astăzi în­tre 0—10 grade. Minimele de la noapte între -6 şi -7 grade. Pe alocuri, în vest şi centrul ţării se va produce ceaţă. LA BUCUREŞTI. Vreme In general calda. Cer variabil favorabil ploii sla­be spre sfîrşitul intervalului. Vint slab pînă la moderat. Temperaturile maxi­­me vor fi cuprinse între 5 și 7 grad® 1 iar minim® 10 Intr® -3 fl —1 grad . i Luni 2 februarie 1981 Soarele răsare la ora 7,34 fi apune la ora 17,27 »irîr°?0^ERE ALE BAROCULUI MU­ nTân s7(%'®C'ta ,0lere! OPem Română (13 18­57), ora 18. FRAtli CRIS: 1mosU7-»TSndariea - sala Victoria ■ »linii 17: MEDALION „EMIL LERESCU s Ateneul Român, ora 19, televiziune 181M-­Eim$,iUU* •Mmba maghiarâ , îl’55; '°°1 f!e !er' : telejurnal ; 19,20. Actualitatea economică : 19 40 • Documentar ştiinţific ; 20,30: „treceri ar-' : 2,’25;. Cadran mondial 21,50: Cintece patriotice şi revoluţio­­nare ; 22,05: Telejurnal. Programul 2 16: Cintece de viaţă lungă ; 16,30: Cenacluri ale tineretului ; 17: Bucu­riile muzicii ; 17,50: De pretutindeni ; 18,15: Recital Bach ; 18,50: 1001 de seri ; 19: Telejurnal ; 19,20: Seară de operă TVA : „Bărbierul din Sevilla“ de Rossini. In distribuţie : Nicola Basil- Lemeni, Marina Mirea, Valentin Teodo­­rian, Vasile Martinom, Constantin Ga­bor, Iulia Buciuceanu şi alţii . Con­ducerea muzicală : Cornel Trailescu. Regia : George Teodorescu ; 20,25: Mozaic ; 21,50: Reportaj '81 ; 22,05: Telejurnal. MARŢI 3 FEBRUARIE Programul 1­ 9: Teleşcoala ; 11,15: Călătorie prin univers ; 12,15: Dosarele istoriei ;­­ 12,35: Telex ; 16: Telex ; 16,05: Curs de limbă engleză ; 16,25: Viaţa şcolii; 17,10: Destinul unor mituri ; 17,40: Clubul tineretului ; 18,20: îndrumări pentru lucrătorii din agricultură ; 18,50: 1001 de seri ; 19: Telejurnal ; 19,20: Actualitatea economică ; 19,40: Anchetă TV : Credulitatea —­aliată a necinstei; 20.25: Teatru TV: „Un post rentabil" de A. N. Ostrovski. In distri­buție­ : A. Popov, N. Gundariova, A. Filipenko, R. Marcova, D. Scerba­­cov, E. Simonova, F. Clusenko, I. Ve­­reiski, M­ .Poleankaia, R. Filipov, V. Suskin, S. Sbirnev. Regia Leonid Hel­­feţ ; 22,25: Telejurnal. Programul 2 19: Telejurnal ; 1­9,20: Cum vorbim, cum scriem corect ; 19,40: Buletin ru­tier ; 19,55: Din ţările socialiste ; 20,20: Jazz ; 21,05: Viaţa economică a Capitalei ; 21,45: Moştenire pentru viitor ; 22,25: Telejurnal. CINEMATOGRAFE PAR SI IMPAR: Sala Mare a Pa­latului, orele 17,15 - 20,15; Sala Mică a Palatului, orele 16,15 - 19,15. CAPCANA MERCENARILOR: Patria (11 86 25), orele 9 - 11,45 - 14,30 -17,15 - 20; București (15 61 54), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 30,15; Modern (23 71 01), orele 9 - 11,15 -13,30 - 15,45 - 18,15 - 20,30. DREPTATE PENTRU TOți: Scala (11 03 72), orele 8,45 - 11 - 13,15 -15,30 - 18 - 20,30. Cultural (83 50 13), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. LOVE STORY PE RING: Luceafărul: (15 87 67), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. Favorit (31 06 15), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. Melodia (12 06 88), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20,15. AȘCHIUTA: Capitol (16 29 17), ore­le 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 -20. PE URMELE TIGRULUI: Central (14 12 24), orele 9— 11 - 13 - 15,30 17,30 - 19,30. ACȚIUNEA „FULGERUL CIRCULAR*: Victoria (16 28 79), orele 10 — 12 — 14 -­ 16 - 18 - 20. MARTORUL ȘTIE MAI MULT: Efo­rie (13 04 83), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 — 18 - 20,15; Floreasca (33 29 71), orele 9 - 11 - 13 - 15,30 - 17,45 - 20; Flamura (8577.12), ore­le 9 - 11 - 13,15 - 15,30 - 17,45 -20. ZBOR ÎNALT: Timpuri Noi (15 61 10), orele 9,30 - 11,30 - 13,30 - 15,30 -17,30 - 19,30. DESENE ANIMATE: Doina (16 35 38), orele 9.30 - 10.45. CUSCRII: Doina, orele 12 - 14 -16 - 18 - 20. OLD SATERHAND: Palatul Sportu­rilor și Culturii (75 77 20), orele 14 — 18. PRUNCUL, PETROLUL ȘI ARDELENII: Feroviar (50 51 40), orele 9 — 11,15 — 13,30 - 15 45 - 18 - 20,15; Tomis (21 49 46), orele 9 - 11,15 - 13,30 -15,45 - 18 - 20,15. ■ LA RĂSCRUCEA MARILOR FURTUNI: Buzești (50 43 45), orele 15,30 — 17,45 - 19,45. MARFA FURATA: Excelsior (65 49 45), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 20,15. Aurora (35 04 66), orele 9 - 11.15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20. ANCHETA : Lira (31 71 71), orele 16 -18-20. MASINA TIMPULUI : Grivica : (17 08 58), orele 9 - 11,15 - 13,30 -15,45 - 18 - 20,15. Arta (21 3186), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 20. VIZITA LA DOMICILIU: Drumul Sării (31 28 13), orele 15,30 - 18­­ 20. VINATOAREA DE VULPI: Cotroceni: (49 48 48), orele 15 - 17,15 - 19,30. MUNŢII IN FLĂCĂRI: Ferentari (80 49 85), orele 15,30 - 17,30 - 19,30. INFERNUL DIN ZGIRIE NORI: Dacia (50 35 94), orele 9 - 12 - 16 - 19; Mioriţa (14 27 14), orele 9 - 12,30 -15,45 - 19. O LACRIMA DE FATA: Pacea (60 30 85), orele 15,30 - 17,30 - 19,30. DOI FOTBALISTI DIN SIBERIA : Vol­ga (79 71 26), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20. BĂRBAȚII NU PLING NICIODATĂ. Viitorul (11 48 03), orele 15,30 - 17,30 - 19,30. FATA MORGANA: Gloria (47 46 75), orele 9 - 11,15 - 13,30 - 15,45 - 18 - 20. Studio (59 53 15). orele 10 - 12 _ 14 - 16. PE DRUM: Popular (351517), orele 15.30 - 17,30 - 19,30. VOM TRAI ŞI VOM VEDEA: Munca (21 50 97), orele 16 - 18 - 20. PENTRU UN TEANC DE BANCNOTE: Cosmos (27 54 95), orele 15 - 17,15 - 19,30. ÎMPUŞCATURI LA POLIŢIA SECRE­TA : Flacăra (20 33 40), orele 15 -17,15 - 19,30. CÅNTEC PENTRU PIUL MEU: Pro­gresul (23 94 10), orele 16 - 18 - 30.­ ­ Programul 1

Next