România literară, iulie-septembrie 1969 (Anul 2, nr. 27-39)
1969-07-03 / nr. 27
I ION BARBU Bălcescu trăind lui Al. Rosetti Leagăn amar, săracii mei Bălceşti! Lut simplu, smălţuit ca şi o cană, Pe Topolog culcat nu mai boceşti Azi inima dinţii republicană. A lui! Căci athanasie au sunat Mii surle. Lespezi cască. Sar sigilii. Şi peste un făcut, absurd regat Un palid oaspe calcă, din Sicilii. O, frate cărvunar, întreg trăieşti! Din moarte ai păstrat doar străvezimea, Ci în amurgul pujerii crăieşti Cîrteşte-ntunecat burtăverzimea. Ai multursuzei tagme, gianabeţi Cu oftica-nţeleşi şi cu exilul, Un veac avar te vrură sub peceţi, Şi zveltei libertăţi sucită trilul. Ce-nseamnă ! Astăzi piatră eşti, din unghi, Republicii Române Populare, Adeveritul mare, singur trunchi: Bălcescu, început de calendare. ____________________) ZIUA ÎNVĂŢĂTORULUI Odinioară, învăţătorii erau foarte puţini. Apariţia şcolii şi dispariţia ei era mai rară şi mai scurtă, cum spune George Călinescu, decit ivirea stelelor cu coadă. Şi totuşi, aceste comete au vestit, pe cerul dens al unor epoci negre, apariţia solilor eterni ai culturii noastre, lumina stăruitoare a conştiinţei civice pe care au semănat-o, cu modestie şi psirdie, dintotdeauna, aceşti învăţători. Au fost cîndva puţini, e drept, dar personalitatea lor marcantă pune o cunună de foc pe fruntea marilor noastre personalităţi. Pe fruntea lui Tudor recunoaştem lumina lui Gheorghe Lazăr, secretarul şi povăţuitorul său, pe fruntea generaţiei paşoptului recunoaştem lumina lui Ion Eliad, pe fruntea lui Creangă lumina lui Popa Duhu, lumina lui Arune Pumnu pe fruntea lui Eminescu, lumina lui Titu Maiorescu pe frontispiciul unei culturi în umbra căreia ne aflăm... Nu la aceştia ne vom referi în primul rînd, ci la acei neştiuţi, la cortegiul de purtători de lumini prin noaptea secolelor, la cei ce şi-au trecut din mină în mînă bobul fragil de lumină, pînă cînd acest act singular de voinţă a devenit, prin Revoluţia socialistă, voinţa şi actul material de cultură al întregii naţiuni. Îndreptăţirea la cultură era un deziderat vechi, dar generalizarea cărţii şi a culturii este opera Revoluţiei socialiste, lucrarea acestor 25 de ani. Această lucare, care a început şi începe cu ridicarea la lumină a copilului, stă pe umerii aceloraşi învăţători. Prin ei începuturile culturii şi începuturile cunoaşterii ne stau etern în faţă, o dată cu prima carte a literei, deschisă în fiecare toamnă de copil. Prin ei copilul nostru e scos din geografia casei şi adus în geografia ţării şi a lumii care va fi a sa. Prin ei acelaşi copil al nostru se leagă cu istoria cea mare a neamului, a lumii şi a Planetei. Prin ei gindul viitorului e răsădit precoce, astfel încît să rodească robust şi timpuriu. Lor le încredinţăm deci precocitatea şi viitorul, iar prin aceasta îi investim cu nişte răspunderi întrucîtva extreme. lată de ce întîrziem la această zi din calendar care, de cîtăva vreme, poartă numele lor. Societatea noastră le datorează stimă şi îi înconjoară, tot mai stăruitor, cu recunoştinţă şi stimă. Societatea noastră a preluat azi în seama ei cîteva dintre poverile grele ale actului material de instrucţiune, care transformau odinioară difuzarea învăţăturii într-un act personal de eroism. Construcţia localurilor de şcoală, nu cu pantahuza, ci prin fonduri obşteşti şi de stat, gratuitatea manualelor şcolare, înzestrarea abundentă cu material didactic sînt poveri care au trecut de pe umerii învăţătorului pe umerii întregului popor, uşurîndu-i răspunderea esenţială, care a rămas intactă, răspunderea apostolatului. Este un act de etică şi pasiune, tot atît de personal şi intim ca şi actul poeziei. Este un act de răspundere socială, istorică, la fel de grav ca şi actul politic. Este un act de înaltă moralitate ca şi opţiunea pentru dreptate şi adevăr. Notăm toate acestea cu acelaşi prilej solemn al zilei învăţătorului, fiindcă ne simţim solidari cu această breaslă nobilă prin obligaţiile comune, prin ceea ce datorăm acestui neam, prin răspunderea faţă de ascensiunea în civilizaţie şi cultură a acestui popor. De la carte începe totul. Paul ANGHEL VINTILÄ FÅCÄIANU VREMEA LUI MIRCEA CEL BATRIN CONGRESUL X SENSUL CONTEMPORAN AL CULTURII întregul, minunatul popor român, comentează in aceste zile de frumuseţe, de tensiune Încordată, de energii, de aşteptare dinamică şi de încredere deplină, luminoasele Documente ale Congresului al zecelea al Partidului Comunist Român. Contururile magnificei zidiri a României contemporane capătă noi dimensiuni şi sensuri majore, iar cultura ei prezentă caută să le exprime în transfigurarea artei şi literaturii, „factori esenţiali de cunoaştere şi inrîurire a gîndirii şi sensibilităţii umane“. In România zilelor noastre cultura îşi determină finalitatea primordială în cucerirea ştiinţifică a realităţii, în cucerirea filozofică a adevărului şi în cucerirea artistică a frumuseţii. Ea este în esenţialitatea ei un gigantic element motor, un continuu proces creator de noi şi noi valori, o operă comună, generată de efortul colectiv al statului socialist, de efortul individual al creatorului. Poate să fie repetată mereu, fără primejdia tocirii, afirmaţia că lumea există, omenirea există, prin faptul că activează pentru imensul bun comun, operele culturii şi civilizaţiei. Cultura a fost totdeauna acea arcă simbolică în care, în timpul cataclismelor pe care le-a cunoscut umanitatea, au fost mîntuite valorile esenţiale ale omului, iar istoria este în realitate suma operelor de civilizaţie pe care generaţiile şi le-au transmis succesiv ca forţa vieţii nemuritoare. Oamenii de cultură — apărătorii demnităţii umane — sunt germenii stimulatori ai unei mişcări continui şi ai unei transformări perpetue. Ei nu cred in fractura dintre „aleşii“ intelectuali şi mase, nu alcătuiesc o aristocraţie sclerozată, ei consideră izolarea, în exercitarea ,,delicatei profesiuni de creator“, mortală. Oamenii de cultură ai României contemporane nu se exilează din viaţa ţării, ci caută să-şi pună întreaga energie, forţa morală şi ardoarea de a înţelege, de a crea, în înaltul post de slujitori ai frumuseţii şi ştiinţei, în slujba colectivităţii umane. Cultura contemporană este determinată de esenţa ei socială şi etică, şi îi sunt absolut străine ideile, nocive, de separare şi de opoziţie între variatele forme ale activităţii umane. Cultura contemporană românească nu stabileşte ierarhii absurde de valori, nu acreditează afirmaţiile despre caracterul apolitic şi amoral al artei, nu exaltă individul pînă a-l detaşa de societate, ci-l consideră o picătură cristalină, care poate răsfringe universul, din imensul fluviu uman care străbate harta istoriei. Cultura contemporană nu consideră operele de artă doar ca fulgere ale geniului care îl transcend pe omul maselor. Recunoscind esenţa socială a culturii, se afirmă ideea clară a culturii, emanaţie a organizării contemporane a statului, analogia cu funcţiile sale specifice. Făurirea culturii este un proces viu incompatibil cu orice predeterminări şi prescrieri de reţete ori dispoziţii cu caracter administrativ. Acesta este sensul major care se poate desprinde din paginile clare ale Documentelor de partid care se dezbat în aceste luminoase zile de iulie 1969, cînd omenirea îşi trimite mesagerii în Lună. Omul de cultură, exprimînd şi îndeplinind angajamentul omenirii de a nu se uita niciodată şi de a nu pierde nimic din ceea ce îi aparţine, este destinat să transmită generaţiilor prezente şi viitoare întreaga viaţă a omenirii contemporane. Dar nu ca pe o comoară inertă, ca un rece tezaur, ci ca o flacără care mereu trebuie să fie revivificată, cu o voinţă fără compromis, cu o viguroasă luciditate de comprehensiune. Alexandru BĂLĂCI /------------------------------------------------------------------------------Scrisul nostru angajat Ceea ce străbate fiecare rînd din Tezele Comitetului Central pentru Congresul al X-lea este un puternic spirit realist. Gindire şi simţire a întregului nostru popor, Partidul Comunist Român ştie să facă din năzuinţele noastre obiective îndrăzneţe şi totodată în măsură de a fi atinse cu siguranţă printr-o entuziastă încordare patriotică. Nu pot să nu citesc în pasajele care privesc literatura aceeaşi chemare la fapta mai elocventă ca toate vorbele. Scrisul nostru angajat se simte îndemnat să-şi dovedească natura lui într-un chip exemplar, plin de o adincă şi nobilă răspundere. A sluji mai eficace cauza socialismului prin puterea de inrîurire a operelor literare asupra sufletului omenesc e, pe lingă o invitaţie la militantismul social autentic care a fost în orice epocă sîngele marilor creaţii, o cerinţă adresată conştiinţei noastre artistice. Să modeleze efectiv gindirea şi sensibilitatea contemporană nu o pot face decit cărţile hrănite cu ideile revoluţionare ale lumii moderne şi avînd o puternică expresivitate poetică. In cîmpul muncii noastre, dacă vrem să o înţelegem cu adevărat aşa cum o reclamă Tezele, se cuvine să-şi găsească loc mai puţin ca oriunde improvizaţia iresponsabilă, industria literară de surogare, cuvintul pe care nu-1 încălzeşte o mare pasiune. Critica are pentru realizarea acestui deziderat, să o recunoaştem, încă multe de făcut şi nu va fi in stare să le împlinească nici ea ţară ardenţă comunistă, simţ al răspunderii civice şi curaj. Ov. S. CROHMALNICEANU România literara 3