România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-06-10 / nr. 24
Narcis e atit de ruşinos, incit nu iese pe stradă iară să nu-şi pună o frunză de viţă pe faţă. E de ajuns să-l întrebi cum îl cheamă, că imediat îl simţi rîzind ruşinat sub frunză. Dacă insişti, se face roşu ca racul şi trebuie să-şi schimbe frunza, căci de tare ce i se aprind obrajii, viţa se usucă şi e nevoit să-şi pună mereu alta : dimineaţa o tămnoasă, la prinz o coarnă, la amiezi o grasă, la chindie o fetească şi seara o coada oii. De la o vreme nu mai întrebuinţează decit viţă altoită, vând astfel să sugereze că ruşinea lui nu-i o ruşine oarecare. Sau că, mă rog, el e un ruşinos care işi respectă ruşinea. N-o dispreţuieşte. Cind doarme, işi strînge capul intre umeri şi se ruşinează. Dacă visează mere (se ştie incă de la Adam şi Eva că de la un biet măr pină la viţa de vie nu e decit un pas), işi spune liniştitor : „nu e mâr, e zarzără, nu e măr, e zarzără“. Cind iese din baie, primul lucru pe care il pune pe el e frunza de viţă. Dacă are guturai, foloseşte viţa de vie în chip de batistă. Cind plouă, o utilizează admirabil ca pe o umbrelă. Dacă e zăpuşeală, frunza devine un evantai cit se poate de răcoritor şi util. Iar de cite ori intilneşte un cunoscut, el roteşte cu multă distincţie frunza, salutindu-l. Odată, vintul i-a suflat frunza. El s-a înroşit tot, şi-a dus mina la gură şi şi-a ascuns faţa în palmă. Apoi a cules jenat o nevinovată frunză de salcim şi finind-o delicat de peţiol şi-a aranjat-o de bine de rău. Dar salcimul, se ştie, are frunza rară şi mică, nu e bun de loc de aşa ceva. Mai mult arată decit ascunde. Noaptea, frunza de viţă este, se înţelege, cam inutilă. Cu toate astea Narcis nu renunţă la ea, pentru că, zice el, ţine de cald, prezervindu-l in contra guturaiului de fin, a durerilor de dinţi şi chiar a palpitaţiilor. In pat, adoarme cu frunza pe el, visează struguri şi murmură: Furmintul nu-mi stă rău, dar mă cam întunecă. Muscatul imi dă un aer de cerşetor intelectual. Rieslingul nu are o frunză prea rezistentă, se rupe şi rămîn de risul boabelor. Frincuşa e prea focoasă. Plăvaia nu e nobilă. Cred că tot la Băbeasca neagră am să rămin. Cind visează că i s-a veştejit, se trezeşte plîngind şi îşi pipăie ruşinat frunza. Citeodată se aşează in faţa oglinzii şi, încetişor, cu mare grijă, dă un piculeţ frunza la o parte, aruncă pe furiş o scurtă privire in oglindă şi, fulgerător, işi ascunde la loc faţa cu frunza. După asta se trage un alt colţ de cameră şi unde ruşinat cite o jumătate de zi. Cezar BALTAG |______ | Frunza de viţă 8 România literară premii literare. Critica „esenţelor generale“ Critica românească actuală cunoaşte deja realizări şi împliniri suficient de concludente pentru a se transforma, la rîndul ei, în obiect de cercetare ; simpla cronică de carte nu mai este însă îndestulătoare în această direcţie, se simte nevoia unor sinteze sau a unor portrete critice. Un astfel de portret — al doilea, în ordinea apariţiei, dintr-o serie mult mai cuprinzătoare, pe care ne-am propus-o — va fi şi cel de faţă, consacrat lui Nicolae Manolescu. N. Manolescu crede că situaţia culturii române s-ar diferenţia de situaţia altor culturi europene prin aceea că nouă ne lipseşte încă „un început unic, absolut“, ne lipseşte — cu alte cuvinte — un Homer; înregistrăm în schimb numeroase tentative neizbutite de a înfăptui acest „întîi descălecat cultural“. Fiecare nouă generaţie de cărturari — observă N. Manolescu — se simte „hărăzită să aşeze, ea, prima piatră“.Să ne întrebăm totuşi, în treacăt, dacă acest sentiment şi această vocaţie a începutului îşi va pune pecetea numai pe manifestările spiritualităţii româneşti — sau dacă nu cumva ea este un dat inerent oricărui act de creaţie. N. Manolescu nu ignoră această din urmă posibilitate : „a crea e totuna cu a introduce o ordine proprie în ordinea existentă şi marea creaţie tinde să fie totdeauna (subl. n.) un început ; ea nu poate fi nici o clipă definită prin ceva anterior“. Aspiraţia spre un nou început — constată, în continuare, N. Manolescu — nu a fost însă consecventă cu sine la nici un om de cultură român : nimeni nu a izbutit să facă pe de-a-ntregul abstracţie de orice „predeterminare“, nimeni nu a izbutit numai să construiască, sustrăgîndu-se oricăror referinţe şi comparaţii (fie ele şi de ordin polemic). N. Manolescu atribuie această contradicţie (prin care libertatea se limitează singură, cum ar spune J.-P. Sartre) tuturor iniţiativelor lui Titu Maiorescu, dar o ia — în aceeaşi măsură — şi asupra sa. Ne putem însă întreba dacă latura polemică a activităţii lui N. Manolescu este într-adevăr atît de evidentă cum pretinde autorul ; într-o mărturisire recentă se putea reţine, dimpotrivă, o condamnare formală a spiritului polemic : „polemica este nerezonabilă prin natură“ etc. încă de la cele dintîi gesturi publice ale sale, de altfel, criticul s-a mărginit aproape fără excepţie la a rosti afirmaţii, fără să se coboare pînă la a şi le apăra (atunci cînd ele erau contestate), sau măcar pînă a şi le explica (atunci cînd ele intrigau). Indiscutabil, chiar dacă nu este propriu-zis un „descălecător cultural“, la Nicolae Manolescu predomină spiritul constructiv ; iată ceea ce îi şi conferă tînărului critic o autoritate izbitoare, pe care o acuză pînă şi adversarii săi literari. Lecturile infidele (volumul de debut al criticului) marchează o primă etapă în gîndirea sa, o etapă să-i spunem: impresionistă ; termenul care revine — la acea dată — cu cea mai mare insistenţă, în comentariile lui Nicolae Manolescu, este : „inefabilul“. Or, inefabilul reprezintă, după cum se ştie, o categorie a individualului estetic, a operei literare văzute în ceea ce are ea unic (iar nu o categorie a „literatului“). Criticul pare, de altminteri, pe deplin conştient de accentul preocupărilor sale : „estetica poate lua ca unică realitate a operei structurile ei exterioare, pentru că ea se referă la literatură, nu la opera particulară“ . N. Manolescu nu îşi ştie însă vreo înclinaţie spre estetică, ci numai una spre critica literară, după cum ne mărturiseşte, indirect, prin motto-ul aşezat în fruntea volumului : „Nu car nici pietre, nici nisip, nici var, nici apă — operaţii de altfel foarte utile. Sunt critic şi nimic mai mult, dar nici mai puţin decît atît“ (E. Lovinescu). In Pseudo-postfaţa la Lecturi infidele, criticul lămureşte în bună măsură înţelesul pe care îl conferă conceptului de „inefabil“ ; anume, inefabilul este însăşi „existenţa“ operei, pe care nu ar trebui să o confundăm (aşa cum, din păcate, se mai întîmplă) cu „datele“ ei obiective. Orice operă ni se relevă, prin urmare, ca o realitate dublă : ni se relevă, pe de o parte, ca „structură“, ca un „obiect“, iar, pe de altă parte, ca un „proces“, ca o „mişcare deschisă“. Numai produsele „meşteşugului“ au darul de a ne apărea ca „perfecte, adică încheiate“, în ele „procesul creator ni se prezintă sub forma lui îngheţată, desăvîrşită“. In „produsul artistic“, în schimb, ceea ce percepem, înainte de toate, este o „existenţă interioară latentă“. Este limpede acum pentru ce face Nicolae Manolescu o opoziţie atît de hotărîtă criticii „ideologice“, adică acelei critici preocupată în special să desprindă conceptele unei opere sau ale unui scriitor ; existenţa unei opere se refuză cunoaşterii intelectuale, ea „nu poate cu nici un chip să se definească cu ajutorul conceptelor“. Comentariul literar trebuie, aşadar, să procedeze la o „perpétuelle dissolution de l’intellection dans la comprehension (subl. n.)“ (Sartre). Se întîmplă cu opera, prin urmare, ceea ce se întîmplă cu orice existență : „elle échappe par principe à la connaissance“ (Sartre). In această direcţie, punctul nostru de vedere este ceva mai puţin categoric decît acela al lui Nicolae Manolescu. Cu cel de al doilea volum (Metamorfozele poeziei, 1968), gîndirea critică a lui Nicolae Manolescu intră într-o fază nouă, caracterizată printr-o depăşire a limitelor specifice impresionismului (preocuparea exclusivă pentru unicitate, pentru inanalizabil), spre o considerare a „esenţelor generale“. Fără a renunţa cu totul la procedeele impresioniste, Nicolae Manolescu işi îndreaptă căutările într-o direcţie nouă, cea a „criticii pure“ ; formula unei astfel de critici a fost definită incă de Albert Thibaudet şi reluată recent de Gérard Genette : „înţeleg prin critică pură (spune A. Thibaudet) acea critică care se aplică nu unor fiinţe, nu unor opere, ci anumitor esenţe, şi care nu vede în examinarea unor fiinţe sau a unor opere, decît un pretext pentru a medita asupra esenţelor“. In rîndul acestor „esenţe generale", A. Thibaudet includea : Geniul, Lîviu PETRESCU (Continuare în pagina 10) Critica deschisă Titlul acesta — Interpretări critice — este exact, volumul e ceea ce ne anunţă, nu mai mult, dar de loc mai puţin. Prin selecţia operelor, prin atitudinea faţă de ele, ca şi prin diagnosticele particulare, Valeriu Cristea reuşeşte să ne dea o imagine cinstită a literaturii noastre actuale (accentul cade greu asupra poeziei). Un volum de critică onest şi exact, iată de ce are nevoie literatura contemporană înainte de orice, fără supra şi subevaluări spectaculoase care nu folosesc nimănui. Trebuie să ştim exact unde suntem, fără ipocrite dezolări, fără ifose şi superbii, flatări şi atacuri, şi volumul Interpretări critice reuşeşte să fie o privire limpede, judicioasă. Valeriu Cristea se apropie de cărţile confraţilor săi cu simplitate şi simpatie, cu dorinţa de a înţelege dinlăuntru organizarea volumelor şi năzuinţele autorilor. Cartea nu e — cel puţin în faza iniţială a procesului — un obiect şi lectura presupune colaborare, participare. Altfel spus, Valeriu Cristea practică o critică deschisă, receptivă, care presupune — tocmai de aceea — un risc acceptat aprioric, un risc reînnoit. ,,De fiecare dată cînd scrie, criticul îşi riscă autoritatea care se poate obţine şi se poate pierde egal de uşor. în critică, la fel ca în război, situaţia se schimbă din clipă în clipă“ (pag. 8). E aici un trac simpatic de autor, ce ne compensează de siguranţa de sine, de satisfacerea cam mecanică a unor colegi străini oricărei îndoieli, admiterea cinstită a riscului pe care criticul şi-l asumă împreună cu autorul chiar dacă — uneori — împotriva acestuia. Atitudinea i se precizează în micul pamflet împotriva criticului laborios, infatuat şi autoritar, veşnic iritat şi pus pe harţă, „jubilînd la fiece fisură“ a cărţii citite. Răutatea critică e o comoditate a spiritului. Cînd e cazul, criticul îşi manifestă autoritatea, nu şi-o impune. Mania superiorităţii, ca orice e mecanic, generează rîsul. Colaborare între exeget şi text nu înseamnă subiectivism; interpretarea critică e ţinută a rămîne între limitele a ceea ce este supralicitarea textului, această explozie a complexului de Inferioritate a criticului tulbură o minimă exactitate. De aici, ironizarea foarte bine venită a criticului „tirbuşon“ care, înşurubat în banalitatea cea mai banală, semnalizează cu delicii spăimoase o enormă proliferare de semnificaţii, aflat într-o năzărire de esenţe, transformă alfabetul în hieroglific, iar cititul în descifrare încîlcită a ceea ce nu e, un delir al semnificanţilor, un gol baroc. Valeriu Cristea e un lector fidel şi atent. La temelia interpretărilor critice se află o idee frumoasă şi simplă: „orice mare artist exprimă în opera sa o ipoteză asupra lumii“ (pag. 274). Şi nu numai cei mari, ci toţi cei care sunt autentici năzuiesc o ipoteză, o interpretare a lumii şi în acest sens toţi artiştii autentici sînt critici, şi toţi criticii autentici, creatori. Artistul îşi asumă o viziune, o explicaţie a lumii, ce, oricît de subiectiv colorată ar fi, este, în liniile ei mari, o elaborare colectivă, iar ipoteza lui cristalizează tendinţa obscură a unei colectivităţi sociale. De altfel, îmi place să asociez acestei idei — opera ca ipoteză asupra lumii —, o alta, pe care o găsim în interpretarea lui Ibrăileanu: „Dar cred că ceea ce ne apropie cel mai vetic de mentorul „Vieţii româneşti“ este depăşirea conştiinţei estetice printr-o largă conştiinţă a existenţei“. Valeriu Cristea arată că acest monah al literaturii, devorator noctambul de cărţi, a privit mereu dincolo de orizontul estetic, cu sentimentul măreţiei şi mizeriei literaturii, fiindcă aceasta „într-un sens nu e decît o convenţie. Redusă la ea însăşi, la stil frumos, reguli formale şi scriitură, acest paradis artificial se intoxică şi moare. Ca şi totalitatea actelor noastre, literatura are nevoie de o sferă mai largă, de o boltă mai înaltă căreia să i se subsumeze. Estetismul este visul sterp al artelor senile". Receptivitatea criticului vibrează exact la proza lui Zaharia Stancu, Marin Preda, N. Breban, excelentul debut al lui Virgil Duda, Paul Goma ş.a. Despre poezie, reţinem cronica curată şi judicioasă despre Mihai Beniuc, interesantele observaţii despre Cezar Baltag şi Leonid Dimov. Din păcate, versurile de calitate ale lui Virgil Mazilescu îi smulg doar un asentiment afectiv, neconceptualizat; proza lui Ivasiuc îl fîstîceşte negativ, calităţile intelectuale părînd criticii, adesea, culpe. Există indivizi care trăiesc intelectiv şi conceptual şi ei au tot atîta drept de a fi eroi de romane, ca şi instinctivii. Că o critică deschisă nu înseamnă, neapărat, o acceptare necondiţionată, rezultă şi din excelenţa cu care Cristea judecă o seamă de cărţi ce ratează la un nivel ceva mai ridicat (Princepele) sau la unul jos (Dumitru Mircea). Acest critic bine temperat poate fi de o violenţă rece şi elegantă. Pamfletele, drepte, exacte, sunt şi izbutiri literare neîndoielnice, pe care, după ce le-ai parcurs, le mai citeşti o dată ca proze critice ce se ţin prin ţesătura lor intimă. Pamfletul lui Cristea, justificat estetic, e de ţinută şi cu măsură, fără dilatări spectaculoase şi giumbuşlucuri verbale; persoana autorului nu e de loc lezată, victima e doar cartea. Faţă de pamfletul de cuvinte şi insulte, bazat pe insolenţă, discuţia la obiect a lui Cristea ne readuce în domeniul literaturii. Strînse laolaltă, într-un capitol deosebit, pamfletele produc o impresie sporită, ca un ecou. Ele au acea tensiune psihică, acea necesitate interioară ce dau valoare literară analizelor unor cărţi proaste. Se poate afirma că aceste afabulaţii meritau să fie scrise spre a-i prilejui lui Valeriu Cristea aceste delectabile pagini. Dacă observaţiile despre Dostoievsky confirmă o modă, minismîrcul, dacă discursul despre Pompiliu Constantinescu, „vameşul“ şi „cenuşăreasa“, m-a înduioşat, dacă relatarea paroxismului sexual la S. Pop nu interesează literatura, nici păgînismul — care avea stil —, am citit cu multe surprize plăcute articolele despre Creangă, Urmuz, Tolstoi şi Cehov, bine scrise şi susţinînd ipoteze noi şi interesante. Interpretări critice degajă simpatia şi solicită stima. Paul GEORGESCU