România literară, aprilie-iunie 1971 (Anul 4, nr. 14-26)
1971-04-08 / nr. 15
Ion Pillat, poetul strălimpezimilor noastre Aşa cum însuşi şi-a povestit formaţia intelectuală şi literară, în cadrul seminarului lui D. Caracostea, în 1932, Ion Pillat s-a născut la Bucureşti, la 31 martie (st. v.) 1891, în locuinţa părinţilor săi, din str. Dorobanţi nr. 6. După tată, era moldovean, din vechea familie botoşeneană, consemnată de Dimitrie Cantemir în arhondologia sa din Descripţia Moldaviae. Bunicul matern a fost paşoptistul I. C. Brătianu, dintr-o spiţă de boiernaşi piteşteni. Soţia acestuia, Caliopi, nemurită de poet în cea mai cunoscută dintre poemele lui (Aci sosi pe vremuri), era o Pleşoianu, din părţile Rîmnicului Vilcei. Aşa cum şi-a făcut singur, nu fără spirit, examenul somatic, poetul se simţea sufleteşte integral moldovean, prin nu ştiu ce înclinare nostalgică spre visare, deşi sîngele său colectase numai 50% din provincia natală a tatălui, iar dinspre partea mamei cîte 25% din dreapta şi din stînga Oltului. Dacă însă ciclul Florica, din culegerea de Argeş în sus (1923), l-a consacrat ca poet al plaiurilor argeşene, nemaihărăzindu-i-se un succes egal cu ciclul Satul meu, închinat Miorcanilor părintelui său, se poate spune că celula poetică, de obîrşie maternă, l-a încetăţenit muntean. Cum însă, mai tîrziu, în urma revelaţiei Helladei, într-un fel regăsită pe meleagurile calcinate ale Dobrogei, Pillat a cîntat marea şi s-a revelat cel mai mediteranean dintre poeţii noştri şi urmaşul autentic al lui Vasile Alecsandri în lirica noastră, este zadarnic să încercăm a-l fixa sufleteşte pe un singur ţinut al patriei. Poetul a mai mărturisit, de altfel, că a străbătut încă din copilărie ţinuturile româneşti de peste munţi, aşa că retina sa a receptat imagini de prin toate orizonturile ţării noastre. Anii de colegiu şi de universitate de la Paris (1905—1914) îi împart interesul între discipline diverse ca geologia, dreptul şi literele, iar primele versuri sunt ale unui expert ucenic parnasian, recules în tăcerea catedralelor, care nu-i pot restitui credinţa pierdută prin exerciţiul spiritului critic. Este interesant de reţinut din acele Mărturisiri literare din 1932 că lectura unuia dintre ciclurile sale lirice, Cîntecele stepei, l-a îndemnat pe un secretar de legaţie bulgar, cunoscător al limbii noastre, să-l întrebe pe Ion Pillat dacă trăise în stepele Turkestanului şi ale Asiei Centrale. Poetul reuşise să dea impresia lucrului ,,trăit“, în acea literatură exotică, poate inspirată de lectura unui „roman de aventuri istorice de pe vremea lui Genghis Han“ şi care se petrecea „prin stepele Asiei Centrale şi în Turkestan“. Cartea se chema la Bannière bleue şi autorul, un oarecare Léon Cahun ! De aci am fi ispitiţi să deducem registrul întins de „disponibilitate“ — după cuvântul lansat de André Gide — al poetului nostru, rînd pe rînd parnasian, simbolist şi clasicizant, exotic sau autohton, laic şi religios, modern şi tradiţional, atras către „visări păgîne“ sau de „biserica de altădată“, cîntăreţ al plaiurilor autohtone şi al constelaţiilor de magică rezonanţă : „Antares, Altair, Aretir, Aldebaran, / Ca focuri de mătase pe-un firmament persan...“ (Năzuinţi). Periplul unui scriitor care a scris din adolescenţă pînă în ajunul morţii nu poate fi decit variat, mai ales la un poet de foarte întinsă cultură lirică, într-adevăr, nici un scriitor român n-a citit atîţia poeţi în original şi în atîtea limbi străine, ca Ion Pillat, a cărui bibliotecă lirică era impresionantă. Omologul său contemporan, în proza noastră epică, a fost Cezar Petrescu, care şi el citise, dar nu în limbile originale, tot ce trebuia cunoscut din vastul cîmp al romanului european şi american. Ion Pillat a citit pe toţi poeţii vechi şi noi, din antichitate pînă în zilele noastre, de pe toate meridianele. A tradus numai din literatura germană din 15 poeţi, de la Klopstock, autorul Messiadei, la Hans Carossa, care a scris jurnalul de campanie din România. A făcut cunoscut la noi poemul lui St. J. Perse, Anabasis, cu mult înainte ca autorul său să obţină premiul Nobel pentru poezie. Iubind şi poezia altora, poetul a făcut singur o foarte reuşită antologie a toamnei, iar în colaborare cu Perpessicius, Antologia poeţilor de azi. In colaborare cu bunul său prieten, Horia Furtună, a editat Flori sacre (1912) de Al. Macedonski, iar singur a strâns într-un volum poeziile din Plumb (1912) de G. Bacovia. Toate acestea sunt o mărturie strălucită a pasiunii sale dominante pentru poezie, ale cărei secrete le-a descoperit ca un clinician, pe viu, pipăindu-i toate articulaţiile şi încercîndu-i toate armonicele. Nu cunosc din toată poezia noastră un mai bun meşteşugar al versului ca Ion Pillat. Sînt, desigur, printre contemporanii săi, poeţi mai tulburători, mai „relevanţi“ sau mai revelatori, la lectura cărora nu eşti „en pays de connaissance“, cum te simţi citindu-l pe Ion Pillat, care nu „te întoarce pe dos", nu-ţi dă şocul unui T. Arghezi, G. Bacovia, Ion Barbu sau Lucian Blaga. Altul este meritul lui Ion Pillat. A făcut înconjurul poeziei universale. A experimentat toate formele expresiei poetice, scrutînd şi cintărind vocalele şi consoanele, pe toată gama instrumentaţiei lor sonore. A scris în toate genurile, in forme fixe, în versuri albe, în distihuri, terţine, catrene, elegii, sonete, poeme descriptive, narative, dramatice, epigramatice, marine, bucolice, a inventat poemul într-un vers etc. în toate, însă, şi-a găsit unitatea de ton, acel timbru propriu al personalităţii, pe registrul limpede al versului clasic, luminos, optimist, cu tot simţul acut al labilităţii universale, al vremelniciei noastre pe acest pămînt. Ca nici un alt poet român, după Alecsandri cu ai săi Mirceşti, Ion Pillat este cîntăreţul acelei „terra mater“, în toate înţelesurile expresiei, de la cel particular, al leagănului familial, la cel general, al întregului patrimoniu naţional, al tuturor zărilor patriei în trecutul şi în prezentul lor. Tradiţia pare pentru mulţi dintre noi şi, mai ales, în toate vremurile, pentru tineri, un concept convenţional, o normă fără ecou, o idee veştedă a recuzitei didactice. La Ion Pillat, ea a fost acea idee-forţă de care vorbea filosoful Alfred Fouillée, ideea-pîrghie a unei simţiri şi a unei existenţe, raţiunea de a fi a omului pe lumea aceasta, bătută de toate vînturile şi pînă la urmă sortită morţii, în această perspectivă, a perisabilităţii omului şi a civilizaţiilor, acestea din urmă îşi asigură veşnicia printr-un stil sufletesc, printr-o pecete morală proprie, care este aceea a colectivităţii, în durata ei vremelnică, dar neîntreruptă, pe o arie determinată de istorie, cu toate vicisitudinile ei. Sociologilor, istoricilor, geografilor umani, etnopsihologilor, filosofilor culturii le incumbă să definească această structură particulară fiecărui grup uman naţional. Poetul are sarcina mai gingaşă de a găsi în limbajul său eliberat de canoane acea rostire unică, în care poporul său să-şi recunoască exponentul, reprezentantul, ambasadorul său înaintea forului universal al poeziei. Dintre toţi marii poeţi pe care i-a avut literatura noastră între cele două războaie, s-ar putea spune că nici unul nu s-a exceptat de la traiectoria acelei „întoarceri în ţarină“, după experimentări ale modelor şi modelelor lirice de pretutindeni. Trecuţi prin cenaclele lui Al. Macedonski şi Al. Bogdan-Piteşti, sau zăboviţi o bucată de timp pe Butte Montmartre şi la Chat-Noir, compatrioţii noştri şi-au redescoperit rosturile lor prin proprie evoluţie , după ce au înţeles deşertăciunea cîntecelor de sirenă, navigatorii lirei s-au întors la uneltele pămîntului nostru : naiul, lăuta, cimpoiul, tulnicul ş.c. în noua orchestraţie, reintegrată geniului naţional, Ion Pillat ilustrează mai bine decit toţi contemporanii săi acea seninătate clasică a sufletului care se scaldă în lumină şi îşi primeşte destinul, ca partea lui pe acest pămînt, fără „probleme“, fără „complexe“, fără murmur, la vatra lui, întărit prin simţul intim al solidarităţii cosmice cu tot ce a fost înainte şi tot ce urmează a fi mai departe pe aceleaşi locuri, imemorial hărăzite nouă. De aceea, cindva, romanistul Mario Roques, scriind cu simpatie despre poezia noastră, l-a numit pe Ion Pillat un „trés beau poete“, recunoscînd într-insul un exponent al geniului mediteranean, care a dat Franţei pe Ronsard, pe Chénier şi pe Moréas. Strălimpezimile lui sunt acelea ale cerului nostru şi ale sufletului latin îmbogăţit prin cultura elină. Şerban CIOCULESCU breviar „Criticul de direcţie“ Dulcele vis al criticului nostru continuă să fie critica zisă „de direcţie“. Dulcele şi egoistu-i vis, mult mai egoist decât, să zicem, nevoia (omenească) a aceluiaşi de-a privi literatura drept un caz particular al nobilei lui discipline. în cazul acesta din urmă, el, criticul, rămîne, baremi, aproapele (cam infatuat) al scriitorului, „son semblable“, „son frère“ ; pe cînd în cel dinții, el, criticul, e, vai, străinul, „l'autre“, D-zeul lui, al scriitorului, dă Tablele de Legi și... se face nevăzut. Ceea ce nu-i totuna cu absent... De obicei, verifică, prin interpuşi de kafkiană zodie, respectarea Legii. Se mai întîmplă şi să se considere eliberat din funcţii... „pînă la dispariţie“ ! Oricum, considerîndu-şi opera încheiată, Maiorescu, fie-ne iertat, nu dă, el, sentimentul unei uşoare înstrăinări de literatură ? Şi dacă, în ceea ce-l priveşte pe acesta (aproapele lui Eminescu, Creangă, Caragiale...), poate greşesc eu, înstrăinarea altor critici de literatură, este un fapt notoriu. Pentru ei toţi, ca pentru Sartre, „l’enfer, c’est Ies autres“, adică scriitorii şi... criticii nu-de-direcţie : un rău, nici baremi necesar — inevitabil ! Şi mai ciudat e cînd, ca să confirme, parcă, pentru a nu ştiu cita oară, morala fabulei Alexandrescului..., scriitorul însuşi, de bunăvoie şi nesilit de nimeni, se erijează, el, în critic „de direcţie“. Ultimul aspirant la gloria aceasta e (scriitorul) Paul Everac (în România literară, numărul din 4 februarie ’71). Domnia-sa constată : „Direcţia (s.m.) în care am simţit că suntem încă deficitari este solida construcţie rebreanistă...“ Să trecem peste faptul că noi n-avem cum să fim („încă“) deficitari într-o direcţie : „solida construcţie rebreanistă“, în care s-a ilustrat, cel puţin, unul din scriitorii noştri : anume... Rebreanu ! Sau e Rebreanu „altul", iar nu „noi“ ? Iată un prim simptom al înstrăinării... Şi doar citeva linii mai sus, cînd critica „de direcţie“ nu pusese încă stăpînire pe autorul nostru, el însuşi declara : „Noi (s.m.) avem totuşi şi un tip de constructor, este tipul Rebreanu, care...“ Care ce ? Care „...merge, aş zice, pe jos“. Dacă aşa stau lucrurile, halal „tip de constructor“, şi Rebreanu ! Nu-i de mirare că, incapabil să-l definească altfel decit prin negaţii, Paul Everac ratează, în cele din urmă, direcţia Rebreanu. Deci : „...Rebreanu este poate cel mai nemetaforic romancier pe care l-am citit; el este tern, merge pe jos, merge şi merge şi îţi spui : Cum ? Acesta este marele artist? Unde e arta cuvîntului ? Unde e şlefuirea, unde e explozia ? Nu e nimic din toate astea...“ (s.m.). Aşadar : „tern“, „merge pe jos“ (un otomobil pentru Rebreanu !), cum ar veni : pedestru; pe urmă, nu tu „arta cuvîntului“, nu tu „şlefuire“, nu tu „explozie“ (un motor cu explozie pentru Rebreanu !); în fine, metafore ioc ! Să fie cineva „constructor“, pentru că „nu e nimic din toate astea“ ? Să fie, oare (şi de cînd), lipsa metaforei, a artei cuvîntului, a şlefuirii şi-a... exploziei (întîrziate ?), predicatele înseşi ale „constructorului“, condiţia unui „mare edificiu construit cu migală, solid, armonios...“? Căci, pînă şi după Paul Everac, „cînd te uiţi îndărăt“, tocmai asta „vezi“, anume „dintr-o dată“! Sau criticul nostru („de direcţie“), poate că vrea, şi el, să facă un paradox â la G. Călinescu („Frazele, considerate singure, sunt incolore ca apa de mare ţinută în palmă; citeva sute de pagini au tonalitatea neagrăverde şi urletul mării...“), cu material... Ion Barbu („... romanul cu posomorită zidire de casă tătară al domnului Rebreanu“. Ceea ce Paul Everac poate citi în I. B. PAGINI DE PROZA, E. L. 1968, p. 52). Numai că „apa de mare“ a lui G. Călinescu, fie şi „ţinută în palmă“, e tot... apă de mare; cită vreme nici, baremi, unul din „predicatele“ de faţă nu intră-n sfera noţiunii de constructor. Nici n-o privesc măcar ! N-o neagă, n-o afirmă... Nu putem zice nici : Rebreanu „merge pe jos", deci e „constructor“; nici : Rebreanu nu „merge pe jos“, deci e „constructor“. Căci: „constructorul merge pe jos“ e o premisă tot atît de falsă ca și: „constructorul nu merge pe jos“, id est : ....nu e pedestru“, nu e... pedestraş, nu e... poliedru ş.a.m.d. ad indefinitum. Or, logica ne spune că judecata infinită, exprimată negativ : „Crocodilul nu e poliedru...“, e absurdă. Stranie logică : fii „tern“, umblă „pe jos“ și celelalte...; vei fi un nou Rebreanu ! Să încerce Paul Everac ! Dar, lăsînd logica în pace, se mai constată că Paul Everac nici n-are de ce să-l admire pe Rebreanu, din care n-a priceput mai nimic, dîndu-ni-l, totuși, de... exemplu ! întrebat de Mircea Iorgulescu (căci totul s-a petrecut la o „masă rotundă“ , oral — și asta-i singura scuză a lui Paul Everac) dacă a citit eseul, despre Rebreanu, al lui Lucian Raicu, criticul nostru („de direcţie“) a zis : NU ! Nu l-a citit, se vede treaba, nici pe G. Călinescu, altminteri n-ar mai avea o părere aşa tristă (în ciuda happy-end-ului alocuţiunii sale !) despre autorul lui Ion. Se pare că, în fond, domniei-sale Rebreanu-i e străin şi, deci, indi-fe-rent, direcţia „rebreanistă" fiind direcţia Paul Everac. Ce-i drept, direcţia aceasta n-am prea aflat-o („încă“) din piesele de teatru ale aceluiaşi. Am auzit, totuşi, că domnia-sa ar fi un intelectualist, un dramaturg „de idei“, un coautor, chiar al Teze şi antitezelor lui Camil Petrescu... De unde, mi-am zis eu atunci, acest coup de foudre pentru bietul („ternul“, „merge pe jos“, fără „explozie“, fără „cuvînt“, fără „metafore“ și cite altele...) Rebreanu ? Din faptul că-l consideră, totuși, un „constructor“? Dar, cum văzurăm, un „constructor“ n-are nimic a face cu, între altele, mersul pe jos, lipsa metaforei ori „ternul“. E cu putinţă, sincer și serios, să crezi într-un asemenea „constructor“? Poate că (şi de ce, mă rog, ar face-o?) nici Paul Everac nu crede... Atunci ? Simplu : Rebreanu este bun ca argument; scriitorul-ca-argument fiind, altminteri nici nu se putea, tot un simptom al, vai, înstrăinării (de literatură) : boala criticului „de direcţie“... Argument, argument — dar în ce chestie ? Căci : Paul Everac nu (mai) are impresia (ca şi, de altfel, nici Paul Anghel — pe care l-aş ruga frumos să citească pagina 125, jos, ultimele rînduri, plus primele şase ale următoarei, din Spiritul şi litera...) că e ceva putred în Danemarca... prozei noastre. Nu, n-o (mai) are... Şi, ca probă, domnia-sa-i găseşte unui artist, ca Fănuş Neagu, toate calităţile — mai puţin una : cum de e el „fluid“, cînd Rebreanu (sau „Rebreanu“) e „solid“ ? Ah, şi G. Călinescu carele crezuse că : „Ion e un poem epic, solemn ca un fluviu (s.m.) american...“ ! (Ceea ce Paul Everac poate citi în Istoria literaturii... p. 649.) Ei, dar criticul nostru („de direcţie“) e, totuşi, prea serios spre a vorbi la figurat. „Proza fluidă“ (categorie nouă a esteticii Paul Everac) are un sens nu se poate mai concret : „fluid“ = lichid, după cum nici, pare-se, „solid“ nu vrea să zică trainic... Astfel, în romanul lui Fănuş Neagu : „...totul alunecă oarecum vîscos înainte, poate să meargă mult mai departe, poate să se oprească ceva mai devreme, şi nimic nu se schimbă prea mult, pentru că este o materie creatoare puternică, plină de singe şi de sevă, dar nu aşezată în forme, nu este construită arhitectural. Tot aşa şi alţii“. Pînă la : „tot aşa şi alţii“, nimic nou, aceeaşi logică, aceeaşi estetică (a nodurilor în papură şi a „formelor“... de cozonaci), ambele foarte personale... Noutatea (şi problema) e, abia, aceasta : ce-o să ne facem noi cu atîţia „alţi“ fluizi ? Şi atunci, cum să nu fie nevoie de Rebreanu (vreau să zic : „Rebreanu“), de o direcţie „rebreanistă“, de o critică „de direcţie“, de un critic-director : Paul Everac — străin, se pare, de mai toţi „alţii“ ăştia şi supărat foarte pre ei ! Şerban FOARŢA controverse România literară .