România literară, iulie-septembrie 1971 (Anul 4, nr. 27-40)
1971-07-22 / nr. 30
Către poezia vremii noastre Intr-unul dintre cele mai marcante poeme ale sale, din ciclul Visuri în vuietul vremii (1939), poetul Al. Philippide prevedea poeziei ermetice a acelui moment apropiata demodare : „Silită poezie a vremii noastre, / Intr-adevăr prea mult a vremii noastre "[ Şi prea puţin a vremurilor toate, / Rugină nefolositoare / Sufletelor viitoare, / Te văd în timpuri foarteapropiate / Zăcînd printre unelte demodate, / Maşină cu-ntrebuinţări uitate, / Mai nebăgată-n seamă în giulgiul tău de praf / Decit mongolfierii sau primul hidroscaf !" (Promontoriu) Tot atît de silită, dacă nu şi mai mult, decit,cea de acum treizeci de ani şi mai bine, o parte a poeziei din zilele noastre stăruie totuşi în divorţul ei faţă de cititor şi rămîne principalul gen literar despre care am spus cîndva că este scris „cu spatele la public“. In acest regim de snob dispreţ faţă de cel căruia ar trebui să i se adreseze, publicul răspunde printr-o reciprocă indiferenţă, ridicînd din umeri înaintea logogrifelor, criptogramelor sau rebusurilor fără dezlegare, mai complicate şi mai neinteresante decit cuvintele încrucişate, care contribuie la ascuţirea inteligenţei şi la lărgirea cunoştinţelor celui ce le urmăreşte din pură dorinţă de a se destinde. Dimpotrivă, o anumită poezie îşi accentuează pe zi ce trece eforturile mereu crescînde ale autorilor, de a nu spune lucrurilor pe nume, de a complica expresia, de a întuneca viziunea, de a se juca cu cuvintele, ca într-o prinsoare sau un joc dinainte încuiat, care se joacă în cercul închis, de pretenţii iniţiatice, ale unui nou mandarinat. Desigur, după cum a observat însuşi Macedonski mai acum nouăzeci de ani, poezia are logica ei proprie, dar marele poet nu înţelegea să pună accentul pe altceva decît pe facultatea emotivă a recepţiei. Or, tocmai aceasta este astăzi exclusă din calculele poeţilor de factură obscurizantă, care-şi chinuiesc inteligenţa în căutări de asociaţii dintre cele mai bizare şi îşi rîd mefistofelic de dificultatea în care îşi vor pune pe eventualii cititori, solicitaţi să depună un efort pe cît de penibil, pe atît de zadarnic. Ilustrul contemporan al poetului român mai sus numit, Paul Verlaine, într-o bine cunoscută Art poétique, părea a cultiva paradoxul, divulgînd compunerea la rece a unor versuri emotive : „Et nous raisons des vers émus trés froidement“. A face la rece „versuri emoţionate“ şi emoţionante nu înseamnă însă a simula sentimentele, ci a depăşi momentul de paroxism emotiv, impropriu creaţiei, de a pune între evenimentul trăit şi execuţia tehnică a poeziei o distanţă de timp, pentru ca în acest fel inteligenţa tehnică să nu fie stingherită de intensitatea momentului pasional. Aceasta, bineînţeles, se referă la ceea ce am numi o elegie. Se ştie că numita specie lirică a cunoscut vremea ei de glorie în timpul romantismului, cînd poeţii îşi trăiau tot atît de intens epoca, cu agitaţiile ei sociale, ca şi propriile lor sentimente, şi cu deosebire pe acelea ale iubirii. Marii romantici au fost, aşadar, totodată nişte aprinşi revoluţionari, răzvrătiţi împotriva „Sfintei Alianţe“ a lui Metternich, care încercase să pună căluş glasului revoltei, precum şi nişte înfocaţi îndrăgostiţi. Poeziile lor erau învăţate pe de rost de toţi cei ce iubeau libertatea şi de îndrăgostiţii de toate vîrstele şi condiţiile. La toate meridianele şi latitudinile continentelor, ideea de libertate şi de dreptate socială îşi lua zborul pe aripile versurilor. Nu este doar o metaforă, să recunoaştem, dintre cele mai tocite, ci şi un adevăr, iar germanii au numit cugetările de cea mai largă circulaţie „cuvinte înaripate“ (geflügelte Wörter). Ei bine ! ca şi maximele populare, care „zboară“ din gură în gură, peste mări şi peste ţări, versurile memorabile ale marilor poeţi romantici au biruit toate distanţele, într-o vreme ce nu se bucura, ca a noastră, de toate înlesnirile vitezei supersonice şi ale culturii audiovizuale. Cine dintre poeţii zilelor noastre s-ar putea făli că un număr cît de modest din versurile lui sînt cunoscute de tot poporul său şi că au trecut graniţele, făcînd cunoscută limba lor în lumea întreagă, sau măcar faima ei în versiune ? S-ar spune, dimpotrivă, că mîndria poeţilor moderni s-ar întemeia tocmai pe impenetrabilitatea „mesajului“ lor, — noţiune pretenţioasă, dar aspiraţie comună mai ales „ermetiştilor“, — şi, ca un corolar al acesteia, pe nedifuzabilitatea ei. Străini de marile aspiraţii colective ale ceasului istoric, din falsa credinţă că istoria se face de la sine, iar nu din eforturile conjugate ale tuturor oamenilor de nădejde, poeţii ermetici se închid în cripta unor mărunte preocupări filologice, rafinînd asupra expresiei, căutînd semantismele cele mai rare, asociaţiile de idei cele mai îndepărtate, forţarea pînă la violenţă a lexicului, luxarea sintactică şi alte procedee de a „revoluţiona“ limbajul, fără să se sinchisească de faptul că în acest fel punţile de comunicare cu cititorii se prăbuşesc, ba chiar bucurîndu-se că au pus între ei şi public o prăpastie. Desigur, există şi excepţii onorabile de la acest nărav modern, în „virtutea" căruia cuvintele trec alături de obiect şi noţiunea patinează asupra tuturor sensurilor, dar poeţii rămaşi credincioşi marilor idealuri ale vremii lor şi doritori de a comunica cu un public cît mai întins, poeţii aproape de inima lumii şi a oamenilor, sînt acoperiţi de oprobriul epitetului „tradiţionalişti“, iar la noi s-a găsit cuvîntul cel mai greu de batjocură : „păşunişti“. Aceiaşi detractori ai poeziei naţionale şi sociale rămîn însă sensibili la toate miturile transcendente, ca acela al „spaţiului mioritic“, fără să bănuiască de fel că Mioriţa păştea iarbă verde (şi că românul numeşte vedeniile celor zăltaţi „cai verzi pe pereţi“). Se întîmplă ca, nu de mult, un poet să recomande pe un alt poet, ca pe „poetul anului 1971“, prin alte cuvinte, ca o revelaţie a anului literar. în ce termeni însă ? Poetul cel nou îşi „dezvăluie întreaga intenţionalitate (subliniat de noi !) pînă la scrupulozitatea unei punctuaţii expresive nelăsate la întîmplare“. Punctuaţia, dacă nu ne înşelăm, ritmează pulsul gîndirii şi al simţirii. Cum însă ea se învaţă în şcoală şi unii tineri simt jugul acesteia intolerabil, poeţii jonglează cu ea, ca şi cu cuvintele. Nu există însă punctuaţie expresivă, ci numai punctuaţie justă sau greşită. Să trecem însă mai departe: „poezia pe care o scrie (...) exprimă tendinţa actuală a poeziei noastre de eludare a spectaculosului clamatoriu (sic) întru cîştigarea interiorităţii“. Foarte frumos ! Poezia nu este nici elocinţă de tribună publică, nici reclamă de bîlci. Dar „interioritatea“, — care nu a lipsit nicicînd nici unui poet autentic, începînd chiar cu romanticii care au descoperit-o, — nu exclude comunicarea decît în cazul schizofreniei. Omul normal îşi trăieşte viaţa interioară în acord cu cea exterioară, iar românul are zicala lui: „Ori te poartă cum ţi-e vorba, ori vorbeşte cum ţi-e portul“. Nimeni nu pretinde omului să „clameze" ca să se facă înţeles, dar îi cere să nu vorbească în dodii. Ni se dau trei poezii, ca exemplu de interioritate şi de punctuaţie. Să dăm ascultare uneia din ele : „odinioară sărutul îl dăruiam fericit cînd / anotimpul începea să se răcorească, durerea / şi singurătatea mea cu pasărea gratii albastre înaintea buzelor supte ori zîna mea cu / pasărea negru spectacol : un concept mort / în drum ca un cîine al întunericului, nimic / nu mă poate opri să iubesc ziua aceasta fără / un sărut. Dacă ceva mă dezice singurătatea / și pasărea tot golul lumii mă afund în ceea ce mă neagă să pot trăi mai departe uitat într-o manta veche“ (odinioară) Ne-am lămurit asupra seriozităţii punctuaţiei ! Recomandarea ne mai spune : „E aproape inutil să mai spunem că acest proces ţine de obţinerea unui stil poetic şi că (...) e un excelent stilist“. Noi credeam că stilul poetic e una şi stilistica e alta. Fie însă şi aşa ! Poetul nu e lipsit de talent, dar şi-l complică inutil cu o punctuaţie arbitrară, care nu poate fi elogiată, după cum nu trebuie făcut haz de trucul răsuflat al despărţirii unui cuvînt în două versuri, ca acel jucăuş „.. albastru...“ care dă un aer de joc funambulesc poeme axate pe „interioritate". Sau interioritatea trebuie să fie numaidecît mascaradă ? Dar mai e de relevat altceva : gustul unor tineri talentaţi pentru genul negru şi vocabularul poetic, congestionat de metafore ale disperării. Trăim oare un nou moment al romantismului, cu o disperare fără obiectiv social şi fără dorinţă de ecou ? In „universul“ noului poet recomandat ne izbesc neplăcut noţiuni, epitete şi metafore ale unui lugubru univers interior : „umilinţa“, „drumuri metafizice“, „lacrimi... negre ca nopţile de iarnă“, „prima vină nemărturisită“, „glasul acela cu zece gîturi care varsă otravă“, „negru spectacol“, „concept mort“, „galbena tristeţe“ etc. în această tonalitate a disperării se pot pescui mărgăritare ale poeziei mistice gîndiriste, cu „învieri", cu „cine Doamne“, cu cîte un „înger“, care nu este însă cel păzitor, ca să încline balanţa către echilibrul moral, „stilul poetic“ modern cultivînd neantul ca pe o floare la butonieră, prinsă într-o, vorba poetului, „manta veche“. Este cazul să nu se mai facă uz de asemenea vechi recuzite ale existenţialismului, ca poeţii să se trezească la viaţă, să se integreze ritmului de construcţie şi de creaţie, caracteristic culturii noastre şi vremurilor istorice pe care le trăim, redevenind, ca şi marii lor înaintaşi, glasurile inimii şi ale timpului. Şerban CIOCULESCU CORNELU BABA OŢELARI (detaliu) Valoare şi unităţi de măsură Multe din activităţile omeneşti sunt mensurabile in unităţi foarte precise. Cronometrul sau metrul fixează cu precizie viteza alergătorului sau înălţimea la care a fost ridicată ştacheta săritorului. Aici nu există dubii şi recordmenul îşi poartă laurii avînd satisfacţia măsurării certe a performanţei sale. Există însă alte multe domenii ale activităţii omeneşti în care efortul, esenţial pentru om şi umanitate, nu este mensurabil cu exactitate, e greu sau, uneori, chiar imposibil de sesizat. Acesta mi se pare a fi, prin excelenţă, domeniul artei şi culturii în general, acolo unde judecata de valoare este singurul şi suveranul etalon. Desigur, judecată de valoare nu înseamnă subiectivism şi arbitrariu, indiscernabilitate şi lipsă de criterii. Dar cum a valoriza presupune necesarmente prezenţa subiectului şi a aprecierii pe care acesta o dă obiectului a cărui valoare o stabileşte, subiectivitatea este imanentă actului de valorificare. Neexistînd ieşire din această situaţie, judecata de valoare însăşi poartă in sine indici mai mari sau mai mici de aproximare, un anumit test de relativitate şi caducitate. Că lucrurile stau aşa ne-o dovedeşte însăşi dificultatea de a surprinde şi a aprecia cu exactitate travaliul, citimea de gîndire, imaginaţie şi sensibilitate incorporate în cascada de metafore a cadenţelor poetice. Mai ales că, în acest caz, sporul de inefabilitate creşte, muncii adăugîndu-i-se şi talentul. Şi apoi, s-ar mai putea adăuga ceva. Intr-un anumit fel, într-o măsură mai mare sau mai mică, în versurile fiecărui poet adevărat dintr-o epocă sau alta se află nu numai munca sa proprie, ci şi aceea a generaţiilor care l-au precedat. Materia pe care el o mînuieşte, limba, este un instrument moştenit. Flexibilitatea şi virtuţile expresive ale acesteia sînt rodul utilizării ei multiseculare, stadiul actual de dezvoltare al limbii înmagazinînd frămîntarea, chinul şi lupta înaintaşilor cu inerţiile şi chingile cuvîntului. De aceea nu e totuna să scrii poezie fiind urmaşul imediat al Văcăreştilor sau să beneficiezi de aportul eminescian la flexionarea limbii poetice. Lucrurile îmi par asta în acelaşi fel şi în alte domenii de activitate, nu numai în poezie. Mă gîndesc la filozofie : la Cantemir, la Samuil Micu, la Gheorghe Şincai. Putem noi oare aprecia îndeajuns de precis efortul — desfăşurat cu o stăruinţă şi pricepere uimitoare, cu un simţ al limbii desăvirşit — celor trei de a modela limba română pentru necesităţile gîndirii şi expresiei filozofice ? In fond, Micu şi Şincai au făcut operă de traducere şi adaptare. Considerarea muncii lor in parametrii contemporani de apreciere a unei activităţi similare ar fi însă o gravă eroare. In realitate, Samuil Micu a fost, pentru noi, un deschizător de drumuri intr-ale filozofiei. Nu pentru că a făcut cunoscute ideile filozofiei wolffiene, ci fiindcă şi-a propus, cu o nobilă şi generoasă sîrguinţă, să facă — după cum o mărturiseşte chiar el — ,,pre limba românească" această filozofie, să o regîndească adică în limba poporului său şi, astfel, făcîndu-i-o accesibilă, să i-o dăruiască. Dificultăţile care îi stăteau în cale numai cu greu şi parţial pot fi imaginate astăzi. In acea vreme, cu excepţia Divanului lui Cantemir, nu exista o filozofie scrisă în limba română, „traducerea“ constituind pentru Micu un efort considerabil de modelare şi îmbogăţire a limbii române în vederea dezvoltării capacităţii ei de a exprima idei generale, filozofice ; el s-a străduit astfel să construiască un instrument apt să articuleze ginduri ridicate pe cea mai înaltă treaptă de generalizare şi cuprindere universală a lucrurilor. Samuil Micu săvîrşea pentru limba şi cultura românească ceea ce, cu cîteva decenii mai înainte, îndrăznise chiar Wolff să facă pentru cultura germană. Şi, să notăm bine, altele erau condiţiile şi tradiţiile culturii germane şi altele erau cele ale culturii româneşti din veacul al XVIII-lea. Pentru faptul că Wolff îşi scrisese o bună parte a operelor lui în limba germană, Hegel considera că acest gînditor şi-a cîştigat mari merite, şi îl numeşte „dascăl al germanilor". Căci, scrie Hegel, „se poate spune... că o ştiinţă aparţine unui popor numai atunci cînd acesta o posedă în limba sa proprie ; şi acest lucru este cel mai necesar cînd e vorba de filozofie". lată, aşadar, că există valori deosebite, dar care nu pot fi măsurate exact , cu cronometrul sau metrul. In asemenea împrejurări este înţelept să te gîndeşti că partea cea mai mare a icebergului este tocmai aceea care nu se vede... Dumitru GHIŞE R excelsior România literară 3