România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
România literară Joi 14 octombrie 1971 Anul IV, nr. 42 (158) Sâptăminal de literatură și artă în pag. 3 : AL. PHILIPPIDE: Permanente literare A I LITERATURA ŞI EDUCAŢIA SOCIALISTĂ CUVÂNTAREA din 12 octombrie a tovarăşului Nicolae Ceauşescu la plenara lărgită a Comitetului Municipal de Partid Bucureşti a readus, cu mare claritate, în atenţia scriitorilor, şi a tuturor oamenilor de cultură, printre alte probleme importante, şi pe aceea a rolului educativ al literaturii şi artei în societatea socialistă. ,,Vreau să menţionez şi cu această ocazie — a spus secretarul general al partidului — că munca de însuşire a unei educaţii înaintate, comuniste, este vastă, multilaterală, ea insemnind însuşirea a tot ce a creat mai bun, mai valoros, cunoaşterea umană". Este de o excepţională importanţă sublinierea faptului că educaţia comunistă presupune, in diferitele domenii de activitate, in literatură şi artă, înţelegerea şi cunoaşterea marilor descoperiri ale omului, ale cuceririlor ştiinţei contemporane , educaţia presupune lărgirea orizontului spiritual al omului, dezvoltarea capacităţii lui de a interpreta creator fenomenele lumii in care trăieşte, pe baza concepţiei materialist-dialectice. Imensele schimbări in structura societăţii, revoluţia tehnico-ştiinţifică pretind o înţelegere superioară, în perspectiva viitorului, a lucrurilor, spirit creator, excluzînd rutina şi şablonul, repetarea comodă a unor formule gata făcute. Trebuie să privim spre viitor, nu spre trecut. „Atunci cînd vorbim de necesitatea aplicării in literatură a concepţiilor noastre despre lume, cînd vorbim despre umanismul socialist — a adăugat tovarăşul Nicolae Ceauşescu — care pune în centrul întregii activităţi sociale omul, ridicarea sa spirituală şi materială, fericirea sa — aceasta nu înseamnă întoarcere la trecut". O idee de mare importanţă este şi aceea că unitatea de concepţie, îndrumarea creaţiei de către partid, fără de care nu este posibilă dezvoltarea societăţii noastre pe drumul comunismului, nu exclude, ci, din contra, stimulează varietatea de stiluri, de forme individuale de expresie. Avem nevoie de o literatură mai bogată, care să răspundă exigenţelor mereu sporite ale omului de azi, de o literatură originală, autentică, împletită cu ideile măreţe ale comunismului, o literatură al cărei rol educativ să se exercite prin intermediul celor mai diverse personalităţi, al celor mai diverse formule. Poezia politică, poezia manifest, este o astfel de artă , dar cititorii apreciază in aceeaşi măsură şi poezia filozofică, de dragoste, de natură, reflectind aspiraţiile, chipul omului contemporan, mediul lui de viaţă. Literatura noastră nu poate fi nici o imitare sterilă a unor teme şi modalităţi străine, nici nu poate rămine in urma timpului, fără a ţine seamă de uriaşele schimbări revoluţionare petrecute în România ultimelor decenii. „De o asemenea literatură, de o asemenea artă militantă are nevoie poporul nostru", a spus secretarul general al partidului. Pentru scriitori, pentru toţi oamenii de cultură, aceste cuvinte au darul de a-i însufleţi şi de a-i face să-şi asume cu mai multă luciditate, cu sporită răspundere, rolul activ ce le revine în societatea socialistă, dînd opere cu un superior conţinut educativ, cu o mare " forţă de convingere şi, in acest fel, opere de mare valoare artistică. ___ - Puterea cuvîntului ATÎTA vreme cît scriitorul va deţine puterea cuvîntului — ale lui vor fi misiunile de îmbunătăţire şi înfrumuseţare a lumii, a lui grija de a cultiva grădina sufetului omenesc. Cei vechi credeau în atributul orfic al poetului, adică în puterea sa de a însufleţi natura şi de a îmblînzi patimile. Orfeu şi Arion erau în stare, cu sunetele lireilor, să supună forţele răului şi să le transforme. Pădurile se mişcau la cîntecul lor, stîncile îşi înălţau creştetele să-i asculte, apele ieşeau din matcă să-i urmeze şi toate jivinele se lăsau fermecate. Dar chiar în afara mitologiei, puterea poetului se arată mereu, în nenumărate instanţe, pe care istoria literaturii şi a culturii le reţin, tocmai pentru ilustrarea influenţei enorme exercitate de artă asupra oamenilor. Una din ele este pilda lui Solon, înţeleptul legislator al Atenei, filosof şi poet, care, înţelegînd la un moment dat oboseala concetăţenilor săi de a mai purta război pentru insula Salamina, a ieşit în agora şi a citit un poem tocmai despre rîzătoarea insulă, atît de frumos, încît tinerii, înflăcăraţi din nou, şi-au recucerit vechea posesiune ateniană. Acesta era patosul cetăţenesc al grecilor antici care au strălucit prin el. Dar oare răsunetul piesei Hoţii de Schiller în inima oamenilor secolului XVIII n-a fost atît de mare tocmai fiindcă dramaturgul german vorbea despre libertate şi demnitate, despre aceste inegalabile valori ale vieţii, într-un moment în care absolutismul obosit se apropia de sfîrşitul său şi de revoluţia din 1789 ? Exemplele de acest fel sînt nenumărate, din antichitate şi pînă azi, toate demonstrînd ce poate face talentul (şi în primul rînd, evident,, geniul), dacă ştiu să slujească aspiraţiile popoarelor şi valorile cele mai înalte ale umanităţii. Că se găseşte în dialog cu neamul căruia îi aparţine sau că îl reprezintă, scriitorul îi este integral obligat, cu toate calităţile lui. Adică, indiferent că este receptat acum sau va fi receptat peste ani, deţinătorul puterii cuvîntului este legat prin neştiute fire de poporul său, e ca o picătură concentrată din istoria acestuia, din spiritualitatea lui. El îi înţelege necesităţile, interioare, îi explică încă o dată sensul istoriei pentru a-i grăbi devenirea şi perfecţionarea, îi pune înainte virtuţile tradiţionale înnoite. Şi oricine cercetează, acum sau peste sute de ani, picătura, va încerca să desluşească în calitatea ei, calitatea poporului. Şi cît am fi de netrebnici, dacă nu s-ar vedea în noi frumuseţea şi lumina neamului nostru la judecata posterităţii ! Este esenţial să învingă în scriitori, în perspectiva generoasă care se aşterne în faţa ţării noastre socialiste, partea nobilă şi luminoasă a fiinţei, aceea care-şi dăruie harurile şi nu cea individualistă, închisă şi a■narhică, în dialectica moralei şi afectivităţii umane superioare pe care trebuie să o atingem, cu cît te dărui, cu atît ţi se dăruie. Şi inteligenţa şi talentul sunt ofrandele scriitorilor către popor, care se îndreaptă cu ele spre viitorul său şi al lor. Zoe DUMITRESCUBUŞULENGA ŞTEFAN LUCHIAN fara si 3 . oamenii ei • IN MIEZUL TOAMNEI, la dulceaţa luminii, sub semnele germinării. Efigii in bronz prin păduri, un gind fără seamăn pentru pămintul şi oamenii ţării. Să contempli lumea de Pe dealuri cu vii, să intri în jocul funigeilor, peste semănături. Constelaţii inundă pieţele, în lăzile multicolore, după asfinţitul singeriu al pepenilor. O ademenire cotidiană, in dimineţile brumării, cometele ardeilor incendiază. Duminică de octombrie, la ceasurile amiezii, pe dealurile Leordenilor, intre vii, ţara ducea departe, auzeam tropot de cai, mă durea o amintire a părinţilor, de cind domnul Tudor a fost dus pe-aici, către fîntina pustie. Viile aşteptau ziua culesului, cu cită dulceaţă aveau, şi vorba omului ce le ţinea in seamă părea pălită de brumă. Un fericit joc al cuvîntului l-a făcut să spună un adevăr şi să definească o realitate gospodărească : „noi, ţăranii, trebuie să ascultăm de principiile naturii". In felul acesta, capriciile naturii au ieşit de sub zodia intimplării şi ameninţării. Iar acum, ţara încărcată de bucate e adunată şi înţeleasă ca un gind inurt in bogă iile ei contemporane. De aici încep ori aici sfirşesc legile ascunse ale firii şi ale lucrării, care în marginile spiritului se cheamă cultură. In căderi succesive, de zăpezi, de ploi, de floare, de frunze, de poame. In floarea strugurelui, îmbătătoare ca otrava dragostei, in inspirare şi in legarea porumbului. Sub roţile tractoarelor şi sub tăvăluguri, in curcubeele stropitoarelor şi în praful batozelor. Ţara şi oamenii ei, aceia pentru care cultura a început de la pămint ca să ajungă în mit şi in poveste. Ion HOREA