România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
Georgeta NĂPĂRUŞ: Logica legendei şi basmului CU GEORGETA Năpăruş, născută în 1930 la Comarnic şi absolventă a Institutului de Arte Plastice „N. Grigorescu“ din Bucureşti în 1957, publicul a început să se întîlnească de un deceniu numai, dar de la prima ei participare la o expoziţie colectivă oficială şi pînă în prezent, particularităţile stilistice şi concepţia acestei artiste s-au putut individualiza atît de bine în mintea iubitorilor de artă, încît dacă ar lipsi din vreo asemenea manifestare operele ei, am avea cu toţii sentimentul unei frustrări. Ceea ce face preţul viziunii picturale a Georgetei Năpăruş este, pe de-o parte, caracterul direct, simplu, narativ, al exprimării, care permite oricărui privitor lectura imediată a tabloului ; pe de altă parte, faptul de a reuşi să-l introducă nemijlocit, de la prima ochire, pe receptorul de artă, într-un univers în acelaşi timp realist şi fantastic, în care toate elementele lumii povestite sunt recunoscute ca reale, numai că apar corelate, într-un chip cu totul neconform cu logica practicii de toate zilele, introduse într-o sintaxă ce poate fi cea a basmului sau a visului, a fantazării, pe materialul oferit de lumea de toate zilele, văzută cu ochi noi. Printre primele opere, văzute în expoziţiile din ţară, dar al căror periplu internaţional le-a impus, de vreo patru ani, şi străinătăţii, se pot număra ,,Paparudele“, „Casa părintească“, „Grădinile“, „Logodnicii“, sau ,,Broasca ţestoasă“, lucrări în care elementul narativ, foarte puternic, este departe de a putea fi echivalent cu prozaismul, ba dimpotrivă , — artista ştie să extragă din naraţie tocmai esenţa poeticului, proiectînd amintirile memoriei afective a copilului care a fost şi a rămas, într-o mare măsură, artista, în spaţiul imuabilelor valori perene ale omului matur, cu opţiuni axiologice certe. La Budapesta, Belgrad, Novisad şi Moscova, unde au călătorit în 1968— 69 aceste opere, de o prospeţime a sentimentului asociată cu o mare modernitate a expresiei — presa a relevat incantaţia ce se degajă din formula stilistică proprie Georgetei Năpăruş. Unii, mai ales în Iugoslavia, au asociat-o picturii naive, la mare preţ în ţara vecină şi prietenă. Totuşi, din tipul naiv de naraţie, operele acestei perioade din creaţia Georgetei Năpăruş nu au decît aparenţa, în fond atît ironia, cît şi autoironia din ele fiind mai curînd reflectate decît naive, produse ale unei lucide angajări a artistei in viaţă. La Cagnessur-Mer, expoziţia internaţională din 1970, a integrat „Cina“ Georgetei Năpăruş, cu semnificaţii similare şi „Invitatul“, în care grotescul şi aerianfantasticul se învecinează. Curînd, lipsa de cifrare a fiecărui element component al realităţii introdus în imaginea global-transfigurată a fost dublată de o netă tendinţă de cifrare, nu a elementului morfologic, ci a ansamblului spaţial. Conspectate frontal sau lateral, fiinţele şi obiectele se proiectează în „Lumi“, „Duminica“, în „Femei şi copii“, sau în „Saltimbancii“, într-o textură spaţială quasi-labirintică. Pînza devine un suport de scriitură pictografică, extrem de angajată ca grafie şi colorit, extrem de decorativă compoziţional, dar cu neputinţă de cuprins altfel decît prin lectura, semn cu semn, şi, am spune, „cuvînt cu cuvînt şi linie cu linie“, ca pagina unui manuscris în care semnele scriiturii sînt figuri juxtapuse. Aşa s-a organizat şi globalul spaţial dintr-o lucrare cu tîlc istoric, „Intrarea triumfală a lui Mihai Viteazul“, care integra domeniul memoriei afective a întregii noastre naţiuni, aceleiaşi logici, oneste dar acaparatoare, a legendei şi basmului. Intr-o textură de covor bariolat se introduc figuri naive, ca din icoanele pe sticlă sau din decoraţiile ceramice, fiecare cu autoritatea ei de semn constituit, şi toate împreună pun în mişcare, prin recunoaşterea lor de mecanismul afectiv, maşina de produs feerie, basm, care e imaginaţia, dirijată într-o direcţie stenică a visării treze. La expoziţia închinată Semicentenarului P C.R. din mai 1971, Georgeta Năpăruş a adus două mari pînze, una intitulată „Spaţii verzi“, cealaltă „1 Mai", asupra cărora critica a discutat îndelung, relevînd originalitatea şi noutatea acestui mod de a gîndi spaţiul plastic, mod foarte apropiat de anume manifestări ale artei noastre populare. Ilustrativul, izgonit de obicei din folclorul plastic al românilor, care gîndesc decorativ, revine uneori totuşi cu forţă, în xilogravurile ţărăneşti, pe suprafeţele smălţuite ale obiectivelor ceramice, în icoanele pe sticlă. Ele au stat la baza gîndirii acestei fete din Comarnic, tîrguşorul carpatin cu nume pastoral, care păstrează destule caractere rustice. Şi, cînd, în 1971, Georgeta Năpăruş a fost aleasă printre cei trei artişti ce ne-au reprezentat la Bienala din Sao Paulo, la aceste caracteristici ale miracolului operat de ea ne-am gîndit. Ion FRUNZEITI Georgeta Năpăruş în atelier 24 România literară Prin galerii • RAUL SOLDI (Argentina), ale cărui lucrări sunt expuse în sala Dalles, este un tradiţionalist cu şcoală modernă, exersat autor de portrete, în special feminine („Meditînd“, „Cap“, „Femeie cu pălărie“) şi sensibil ilustrator (de reţinut transpunerea plastică pentru „Veinte poemas di amor y una cancion desesperada“ de Pablo Neruda), în toate cele 36 de serigrafii, litografii şi tempere prezentate publicului român — eleganţa desenului, plăcerea de a mînui culori blînde, surdinizate, în armonii liniştitoare, sînt secundare preferinţei pentru subiectele de gen, intimiste. („Mincînd fructe“, seria de litografii). O notă bună pentru îngrijitul catalog de sală. • La „Galateea“ — graficianul ŞERBAN RUSU. ARBORE expune 16 gravuri într-o tehnică a cărei taină nu se hotărăşte s-o dezvăluie. Compoziţiile pe tema muncii în construcţii („Montator“. ..Constructori“, „Instalarea liniei de forţă“ etc), cele cîteva portrete şi răstălmăcirile de folclor („Feciorească“, „Cîntec pentru mireasă“) se păstrează în aria unui schematism arid, a fohnalismului indiferent şi neutru faţă de aspectele vieţii reale. • ION MURARIU (sala Oneşti) reia, în mai toate cele peste 40 de piese alese pentru expunere, un acelaşi subiect-formulă : opunerea forţelor „aeriene“ din natură, conflictul cerului cu norii (pentru a parafraza unul din titluri), ceaţa, bruma etc. Tentaţia este a romantismului. Dar culorile păstoase, monotona lor repetare în compoziţii cromatice supraîncărcate şi haotice — trădează „regia de studio“ discreditînd propusa sinceritate. a. c. CRISTEA VICTOR : Vas decorativ (glazură mată) Falsa aventură DACĂ aşa, din fantezie, cineva, ar întocmi un clasament cu cele mai plicticoase emisiuni. Atomiştii n-ar sta rău de loc. Din contra, ar sta bine. Eu chiar m-aş hazarda, punîndu-i în frunte. Şi nu ştiu, zău, cu ce eforturi supraomeneşti i-ar mai putea clinti cineva. Doar o fire înverşunată, cineva machiavelic, s-o facă şi pe asta. Programat sîmbătă seara, în locul aventurii, serialul mai sus numit a început-o tare rău. Apoi a continuat-o la fel. Am crezut iniţial că introducerea cere răbdare şi, ca atare, primul episod nu ne-a împins la harţă. Dar iată că nici următorul n-a adus nimic nou, acelaşi reportaj prost făcut, fără sare şi piper, fără farmec, fără culoare ne toacă vremea degeaba. Ştim, nu este neapărat nevoie ca aventura să fie însoţită de pumni zdraveni, de lovituri sub centură, de urmăriri cu peste 200 pe oră, de femei-şarpe , dar, de asemenea, ştim prea bine că aventura nu se împacă de fel cu plictisul. Se bat cap în cap. Probabil s-a urmărit o aventură extraintelectuală, într-o lume cu adevărat fascinantă, dar, vai, ce rezultat anapoda s-a obţinut. Din tot ce am văzut pînă acuma nu-mi dau seama de ce-i numim pe bieţii „eroi“, atomişti. Un cercetător se zbate destul de fals să-şi formeze o echipă. Lucru posibil, credibil, dar el se putea întîmpla aidoma şi-n industria lemnului, a cărnii, sau în oricare alt domeniu. Apoi, cînd totul se părea că merge pe un drum liniştit, se schimbă conducerea. Pentru puţină vreme însă, pentru că lucrurile se îndreaptă cam de la sine. Şi din nou e bine, şi din nou e plictiseală, mare plictiseală, şi din nou se face seară şi ne este somn. Doar cristalul acela mai încurcă puţintel treaba, fiindcă din partea oamenilor, a „personajelor“, nici o surpriză nu se întrevede. Prea lineare și stângace apar mereu. Intr-adevăr, acesta nu-i Rio de Janeiro, ar fi exclamat Ostap Bender. Este o peliculă proastă, ce-i drept de import, o peliculă aiurea programată sîmbătă seara. O emisiune la teleenciclopedie pe aceeaşi temă, sînt sigur, ar fi interesat mai mult. Pentru că, pînă acum cel puţin, Atomiştii nu ne-au arătat nimic din lumea aceea fantastică a lui Bohr, Rutherford, Einstein, Plank, Fermi, Szilard, Curie, şi alţi eroi de legendă, nimic din splendida lor aventură. Poate sîmbătă aceasta... poate sîmbătă viitoare... Radu DUMITRU ■k L