România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-10-14 / nr. 42
Teekinm# Cimpanzeii NEFIIND un copil precoce, mă trezesc că îmbătrînesc prematur. N-aş fi prea alarmat dacă semnul distinctiv n-ar fi deteriorarea celei mai sacre dintre convenţiile mele cu lumea — ce e umorul, la ce rîdem şi la ce nu ? Eu ţin foarte mult la convenţii, pe linia enunţată de Tuara : „Menţin toate convenţiile, a le desfiinţa înseamnă să creăm altele...“ Primea, însă marţea trecută nişte telefoane — atît din partea majorităţii, cît şi a minorităţii umoristice — care mă vestesc ca nu cumva să scap, diseară, „cimpanzeii“ ...îi scăpasem o dată, să nu-i scap a doua oară, sunt formidabili. Nu numai că nu i-am scăpat, nu numai că m-am conformat indicaţiilor telefonice. Şi nu numai că nu sínt formidabili, dar sunt siniştri! De mult n-am văzut ceva mai stupid, mai trist şi mai de groază ca acest Secret al diamantului — „o comedie interpretată de cimpanzei“, cum zicea programul... Cum se poate rîde la aşa ceva ? O biată ceată de maimuţe e dresată să imite mişcările omului, e machiată în fel de fel de bostănării, e îmbrăcată cu fulare, pantofi şi rochiţe, dau din gură şi auzi vorbind oameni în toată firea care dau glas unei intrigi ce s-ar vrea o parodie a filmelor poliţiste cu diamante şi detectivi. Parodie ? A cui ? Dresaj ? Al cui? Umor? Pentru cine? Poate pentru telespectatorii de pe acea ipotetică „planetă a maimuţelor“, după ce lumea într-adevăr s-a curăţat şi au mai rămas cîteva televizoare... Din filmul acesta cu cimpanzei chinuiţi artistic, omul iese foarte prost, căci maimuţele omenindu-se sînt mai penibile decît omul maimuţărindu-se. Nu mă îndoiesc că mi-am pierdut umorul şi mă străbat tot mai dese puseuri pateticoiluministe. Şi numai pentru a-mi dovedi că încă sînt capabil de cîte un gînd mai vesel, voi spune că singura idee mai surîzătoare văzînd aceşti cimpanzei era aceea că operaţia cea mai folositoare, atît pentru ei cît şi pentru noi, ar fi fost să fie lăsaţi în pace, ca să se transforme cu timpul în oameni. Singura întrebare cu care am încercat să-mi potolesc strigătele mute de indignare (total deplasate, de altfel, — alt semn de îmbătrînire precoce !) s-a cristalizat aşa, fără sare, complet dietetică: ce e preferabil, un om omenindu-se sau o maimuţă maimuţărindu-se ? Hotărît, cu asemenea întrebări nu mai am mult şi voi deveni un umanist deplin reumatic, cu patetismul repede frînt de mila lumii, elogiind zi şi noapte surîsul, dar urînd rîsul. Nu-mi va mai rămîne decît să devin maimuţa mea personală. Radu COSAŞU 22 România literară mimium Filmul de artă: „ŞANSA“ TEMA poveştii este o ceartă care umple trei sferturi din film. Iar tema acestei certe este că, iubirea celor doi îndrăgostiţi s-a sfîrşit, că este iremediabil, irevocabil terminată. Pînă în momentul culminant, cînd, după ultimele cuvinte de despărţire schimbate în faţa uşii care urma să-i despartă pentru totdeauna, amîndoi, brusc şi tare, îşi cad unul în braţele celuilalt, fericiţi şi recunoscători. Actriţa care interpretează rolul principal este, fiziceşte, o făptură curioasă. Are ceva de fetiţă şi ceva de bătrînică. Este graţioasă şi niţel ofilită, afară de unele momente cînd e de o frumuseţe gravă şi adîncă, contrastînd cu momentele cînd redevine maimuţă arţăgoasă. Făptura tînărului, privirea lui, vorbele, gesturile, atitudinile sale au ceva de filozof resemnat şi de copil tare-tare necăjit. Printre reproşurile — pe care ea i le face lui — este şi acela că atunci cînd el este la bar, îi spune că fusese în cabină, iar cînd fusese în cabină, îi spune că fusese la bar. Stupiditatea acestor neimportante minciuni, absurditatea şi neînsemnătatea conţinutului lor ar trebui să exprime o fire de cusurgioaică supărăcioasă, care se leagă de orice fleac ca să facă o scenă. în realitate însă, asta exprimă sublima idee că nu există minciuni mici şi minciuni mari , că există doar minciuna, care e odioasă, independent de cuprins şi de dimensiuni. Această oroare de minciună pe deasupra intereselor și socotelilor, oroarea în sine de minciună ca atare, zugrăvește admirabil firea dreaptă, sufletul curat al acestui personaj. Un regizor italian îi oferă ei să joace rolul principal într-un film. într-un moment de mîndrie jignită, cînd iubitul îi reproșa că pe ea nu o interesează decît cariera, egoista poftă de succes public, ea se repede la scenariu și-l rupe, foaie cu foaie, zmucit, furios, aruncînd filele în obrazul lui, acoperind întreg apartamentul cu această crepusculară „cădere de frunze moarte“, întreaga ei viitoare, posibilă, mondială carieră transformată în cimitir de speranţe pierdute. Regizorul italian care îi propusese strălucitul contract primeşte de la Roma un telefon prin care e anunţat că actriţa care refuzase rolul, se răzgîndise şi că acceptă. E foarte jenat, nu ştie cum să-i spună asta actriţei cehe. Pînă la urmă, hotărăşte să i-o spună a doua zi. Aşa că, atunci cînd ea, cu un gest eroic, rupe scenariul nu ştie că sacrificiul ei este fals, rizibil şi nul... că gestul ei de miliardar avusese drept obiect neantul, un zero tăiat în patru... Filmul începe cu o reprezentaţie la Marele Teatru, unde ei doi nu-s arătaţi în ultima scenă din Crimă şi pedeapsă de Dostoievski. Puţine opere literare au arătat aşa de bine legătura indestructibilă a două suflete care caută puritate, purificare prin iubire, în ciuda atîtor vinovăţii pe care le voiesc spălate într-o baie de dragoste şi devotament. Situaţie care seamănă întrucîtva cu aceea a celor doi eroi din filmul nostru, care, şi ei, caută şi găsesc în indestructibilul lor amor, lichidarea tuturor micilor şi marilor lor vini reciproce. Filmul lui Vîlceanov este un film de avangardă, de bună și merituoasă avangardă. D. I. SUCHIANU Ingrid Bergman intr-o viitoare premiera a ecranelor noastre, Floarea de cactus Florăreasa Pasionant şi pur şi plin de forţă, spectacolul radiofonic cu Pygmalion, reluat acum cîteva zile. E o imprimare veche, de aproape două decenii, cu Al. Critico şi cu Ion Manolescu, cu Giugaru şi cu imberbul Florin Vasiliu. De neuitat, formidabilul „didio !“ (nu-l putem nota, nu suntem profesori de fonetică, îl admirăm de departe pe domnul Henry Higgins al excepţionalei actriţe Virginica Romanovschi, „Oliolio !“, strigă florăreasa, plăcindu-i mai mult să se uite — cu admiraţie, cu spaimă — decît să înţeleagă. „Oliolio!“, strigă— şi poate că pricepe totuşi şi poate că, dacă am avea ochi atit de buni cum ii are ea, ne-am uita şi noi la ciudăţeniile şi la minunile vieţii şi n-am fi in stare, văzîndu-le în adevăr, decit să scoatem un lung „didio !“. Ascult glasul de judecător divin al lui Ion Manolescu, glasul lui care nu a greşit niciodată, unul dintre puţinele lucruri desăvirşite din lumea de jumătăţi care nu se potrivesc una cu cealaltă a teatrului. Moartea e un lucru stîngaci şi rudimentar ; nu poate fi închipuită intr-un univers in care există, desăvîrşit, glasul lui Ion Manolescu. Nu mai poate fi moarte, s-a amînat. Ne-o demonstrează această piesă despre sublima fonetică a florăreselor, aparţinindu-i bătrinului englez Bernard Shaw, cel care ştia că moartea nu trebuie luată prea în serios. Shaw nu dă nici o bătălie , nici cu timpul şi nici cu uitarea. El nu luptă niciodată. Numai, din cind in cînd, biruie. Bătrinul englez n-a fost, întotdeauna, omul adevărurilor crude. Adevărurile lui, cele mai multe, fac parte dintre cele suportabile. Şi caii se împuşcă, nu-i aşa ? Da, dar nu cei care aşteaptă, cu birjarii şi trăsurile lor, în faţa teatrelor domnului Shaw. Caii aceştia, ţesălaţi cu grijă, cu pielea strălucitoare ca ploaia, rinjesc niţel blazaţi , au mestecat finul cîtorva parlamente şi-au băut la ora cinci, generaţii de-a rîndul, găleţi de ceai. Ce ironici sintem cu bieţii mari ironişti ! Pe Cehov il acceptăm ca pe un autor de melodrame, fără să observăm că-şi bate joc de noi. Pentru Twain, pentru Shaw, pentru Anatole France, avem cite un semn încurajator : merge, tinere, merge, dar nu te compari... Ba se compară. Şi mă gîndesc la Shaw şi la faima lui şi-mi dau seama încă o dată că Gloria nu e o expresie a puterii, ci cea mai înaltă formă a prieteniei. Amorezată florăreasa a lui Shaw umblă şi va umbla pururi prin vieţile noastre, năucă de parcă a pocnit-o cineva în cap cu o lalea. Florin MUGUR