România literară, octombrie-decembrie 1971 (Anul 4, nr. 41-52)
1971-11-25 / nr. 48
VIZITA tovarăşului Iosip Broz Tito în ţara noastră, la Invitaţia tovarăşului Nicolae Ceauşescu, constituie evenimentul major asupra căruia se concentrează in aceste zile atenţia celor două popoare vecine şi prietene, întilnirea şi convorbirile oficiale de la Timişoara fiind urmărite cu un viu interesat întreaga arie internaţională. Caracterul de rodnică stabilitate şi luminoasă perspectivă a relaţiilor de prietenie dintre cele două ţări este un fapt care a căpătat dimensiuni exemplare, prin însăşi frecvenţa acestor intilniri la cel mai înalt nivel. „A devenit o practică a relaţiilor româno-iugoslave — a spus în toastul său preşedintele statului nostru — de a ne întilni anual, de a discuta atît problemele dezvoltării colaborării bilaterale, cit şi problemele internaţionale. Este de înţeles că fiind ţări socialiste, vecine, ţări interesate in realizarea in lume a unor relaţii de colaborare între toate statele, să ne ocupăm atît de dezvoltarea relaţiilor dintre noi, cit şi de problemele vieţii internaţionale“. Şi evocînd periodicitatea şi succesiunea unor asemenea intilniri ca o veritabilă tradiţie, preşedintele statului iugoslav a ţinut să sublinieze : •Colaborarea noastră, relaţiile noastre nu înseamnă coexistenţă în sensul vechi cuvîntului, ci exprimă o prietenie intre cele două ţări, o colaborare care este concretizată în obiective uriaşe, aşa cum este, de pildă, hidrocentrala de la Porţile de Fier“. „Acest obiectiv nu are doar o însemnătate de ordin material pentru ţările noastre ; el are deosebit de mare importanţă politică ; obiectivul ne-a legat pe o perioadă îndelungată, indemnindu-ne spre continuarea acestei căi, pentru dezvoltarea şi mai mult a colaborării noastre in multe domenii”. Aceste variate domenii constituie eşichierul convorbirilor actuale menite a pune baza unor noi activităţi de colaborare şi cooperare, activităţi care au o perspectivă foarte bună. Aceasta, intrucit amplificarea şi adincirea pe n.luple planuri a conlucrării bilaterale se întreprind in spiritul celui mai deplin respect reciproc în ce priveşte independenţa şi suveranitatea naţională. De aici eficienţa şi succesul relaţiilor. In domeniul schimburilor comerciale, de pildă, în 1970 volumul lor se dublase in raport cu cel existent acum 5 ani, iar pină la sfîrşitul anului 1971, aceste schimburi vor creşte cu 45 la sută faţă de 1970, ritm care va face posibilă, în 1972, o creştere cu încă 50 la sută. Se-nţelege că nu orice fel de schimb comercial este tot atit de semnificativ pentru a marca ascensiunea unor relaţii bilaterale. Or, structura, conţinutul schimburilor comerciale româno-iugoslave s-a îmbunătăţit şi se îmbunătăţeşte pe zi ce trece prin aceea că în sfera lor creşte procentul de participare a maşinilor şi utilajelor industriale (de la 18 la sută, în 1970, la 25 la sută în 1971, cu perspectiva, în 1972, a unei ponderi faţă de ansamblu de 35 la sută). Cu alte cuvinte, relaţiile comerciale româno-iugoslave marchează o ascendenţă de tip modern, intre două ţări cu o economie in plină dezvoltare. De altfel, o Comisie interguvernamentală de colaborare economică studiază permanent noi şi noi forme de amplificare şi substanţializare a acestor relaţii. In domeniul tehnico-ştiinţific, cooperarea între organe şi organizaţii cu profil similar, ministere, centrale industriale, întreprinderi, — au un obiectiv un nivel mereu tot mai inart, nu numai cantitativ, ci şi calitativ, fie că e vorba de proiectarea unor unităţi industriale, electrotehnice, de maşini-unelte şi agregate pentru prelucrarea metalelor, de industria farmaceutică sau de agricultură. In domeniul cultural, schimbul de valori ne interesează in mod deosebit : in literatură, in teatru, in cinematografie, in artă. Tot mai mulţi autori clasici şi contemporani sunt introduşi în planurile editoriale ale celor două ţări, tot mai multe fi variate turnee de spectacole receptate cu un crescind interes de o parte şi de cealaltă. Aniversarea a 50 de ani de la înfiinţarea celor două partide de avangardă ale clasei muncitoare a prilejuit, la Belgrad şi, respectiv, la Bucureşti, cite o expoziţie care a evidenţiat în plus relaţiile de inaltă principialitate dintre Partidul Comunist Român şi Uniunea Comuniştilor din Iugoslavia, sugerînd perspectiva rodniciei lor in plan bilateral şi internaţional. Un volum crescind de schimburi de cadre didactice şi studenţi, de delegaţii In domeniul ştiinţei şi al invăţămintului, al artei şi culturii, relaţii tot mai eficiente între uniunile de creaţie, între instituţii ale cărţii şi muzee, dezvoltarea turismului — sunt tot atitea aspecte ale unui întreg program de intensificare a cunoaşterii şi preţuirii reciproce. DE AICI şi giraj de stimă şi interes — avind drept corolar interesul pe scară mondia ca al opiniei publice — pentru modul comun de a vedea şi de a acţiona in probleme depăşind sfera relaţiilor strict bilaterale. „Preocupindu-ne de dezvoltarea colaborării dintre ţările noastre — a spus tovarăşul Nicolae Ceauşescu —, ne interesează, in acelaşi timp, şi problemele ■ecurităţii europene, ne interesează realizarea in Balcani a unei colaborări cit mai rodnice“. Căci „realizarea unei zone a păcii şi colaborării în Balcani constituie o parte integrantă a securităţii europene“. După cum „suntem, de asemenea, profund interesaţi ca şi în alte zone ale lumii să se pună capăt politicii de forţă imperialiste, colonialiste şi neocolonialiste. Suntem interesaţi să înceteze conflictele şi războaiele, ca in lume să se afirme politica de colaborare între toate statele, fără deosebire de orînduire socială“. In toastul său, preşedintele Tito , după ce a subliniat că „evident, trebuie să ne concentrăm atenţia, înainte de toate, spre rezolvarea problemelor noastre Interne, intrucit avem incă multe de făcut pentru a realiza ceea ce ne cere societatea noastră socialistă“ — a arătat că, intr-adevăr, ne aflăm actualmente intr-o perioadă cind se depun multe eforturi de a se găsi soluţii pentru învingerea greutăţilor care stau în faţa omenirii. Ca atare, preşedintele iugoslav a evocat recenta sa călătorie în mai multe ţări din lume, relevînd că toţi cei cu care a avut contacte manifestă îngrijorarea ca omenirea să nu ajungă din nou la crize de felul celor din trecut . „De aceea, nu putem să stăm liniştiţi, să ne ocupăm numai de ale noastre, ci trebuie să depunem toate eforturile şi pe plan internaţional spre a contribui cu mai mult ca omenirea să nu mai cunoască situaţii ca cele din trecut”. De unde necesitatea ca „Iugoslavia şi România, ca şi toate celelalte ţări care construiesc socialismul — pentru a edifica această orinduire şi pentru a putea oferi popoarelor lor binefacerile socialismului — trebuie să acţioneze în acelaşi timp pentru statornicirea păcii în lume, pentru eliberarea omenirii de primejdia războiului“. A expresia cea mai înaltă a năzuinţelor de pace şi progres, cei doi preţuinţi au subliniat deopotrivă însemnătatea crucială a afirmării principii de bază ale unei politici internaţionale, in directă raportare la istoria destinul popoarelor lor, dar, totodată, ca normă de conduită şi finalitate ansamblul întregii umanităţi. „Aşa cum in relaţiile dintre România şi Iugoslav — a spus preşedintele Ceauşescu — sunt aşezate principiile deplinei egalităţi drepturi, respectării independenţei şi suveranităţii naţionale, neamestecului în ţirile interne şi avantajului reciproc, suntem interesaţi ca aceste principii să afirme in relaţiile dintre toate statele lumii“. „Trebuie să facem in ţările noaste viaţa mai buna — a declarat la rindu-i preşedintele Tito — un viitor mai ferit şi cina ar urma o sută sau chiar o mie de ani de pace. In acelaşi timp, trebi sa fim gata sa ne apărăm independenţa, suveranitatea“. Am proiectat ceea ce, chiar din prima zi a Intîlnirii şi convorbirilor de la Timişoara, a reţinut atenţia noastră a tuturor. Şi nu numai a noastră. Căci dialogul româno-iugoslav este considerat în presa de pe toate meridianele nu numai ca un punct şi moment de diagnostic, dar şi — mai ales — ca un secvent exemplu de colaborare şi cooperare bilaterală, menit a trasa o semnificaţie de amplă dimensiune internaţională. CRONICAR C 2 România literară Excelsior Conceptul de STATUTÎND prioritatea subiectului asupra obiectului, — aşa cum arătam în tableta precedentă, idealismul eşuează şi în încercarea sa de a rezolva problema valorii. Repudiind orice caracter obiectiv al judecăţilor de valoare — idealiştii subiectivi ajung inevitabil la o înfundătură relativistă. Postulînd în mod absolut caracterul heteronomic al valorilor, supraistoricitatea, transcendentalitatea lor, idealiștii obiectivi eşuează inevitabil în apriorism şi dogmatism axiologic. Intr-adevăr, valoarea apare întotdeauna în cadrul relaţiei dintre subiect şi obiect. Prin aceasta, ea are necesarmente o latură subiectivă, dar nu numai subiectivă, aşa cum afirmă, absolutizînd, idealismul ; ea are totodată şi un conţinut obiectiv, care nu depinde de subiect şi este independentă de el. Căci apreciind un obiect, nu aprecierea noastră determină însuşirile obiectului, ci, dimpotrivă, însuşirile pe care el le posedă determină aprecierea noastră. .,Calitatea“ de care vorbea Baior nu este o simplă laudă. Calitatea lucrurilor le aparţine acestora. Noi putem însă să o sesizăm sau nu. Ea devine pentru noi, devine o valoare adică, în măsura în care o apreciem ca atare, dar acest raport gnoseologic nu exclude şi nu condiţionează existenţa ontică a calităţii respective. Nu aprecierea creează valoarea. Ea o exprimă însă şi, ca atare, îi deschide cîmp de manifestare. Exprimînd-o, o face desigur într-o formă subiectivă. De aici şi posibilitatea unor diferenţe în aprecierea valorilor. Dar existenţa valorilor nu se confundă cu aprecierea lor. Valori care n-au fost recunoscute ca atare, apreciate adecvat adică, s-au impus ulterior. Altele, dimpotrivă, apreciate ca valori, ulterior au fost respinse ca pseudo-valori. Actul de valorizare presupune, aşadar, ca un element constitutiv şi esenţial al lui, cunoaşterea şi, în funcţie de această cunoaştere, şi o anumită atitudine apreciativă, de natură afectivă. Atît cunoaşterea, cît şi atitudinea apreciativă, sunt, în egală măsură, produse istorice, rezultatul dezvoltării individu- valoare cu ale a progresului social-istoric în ansamblul său ; în particular, consecinţa unor factori sociali-istorici concreţi, ai unei etape istorice date. Altul este modul de a cunoaşte şi a aprecia, de a valoriza adică, al omului primitiv şi altul al celui din zilele noastre. Activitatea de valorizare nu este niciodată strict şi exclusiv subiectivă, individuală. In individual şi singular se manifestă totodată, cu necesitate, şi generalul, în conştiinţa individuală, conştiinţa valorificatoare, se manifestă, într-un fel sau altul, conştiinţa socială, poziţia obiectivă, de clasă, care a şi modelat într-un anumit mod această conştiinţă individuală. însuşi actul valorificării este determinat, în ultimă instanţă, de această poziţie obiectivă a individului, de perspectiva socială din care el priveşte şi în care s-a format. Actul de valorificare este un act social, iar în societăţile împărţite în clase el poartă pecetea istorică de clasă. Evident, ar fi o greșeală, străină de spiritul filozofiei marxiste, dacă determinismul social-istoric al valorilor ar fi conceput In mod simplist, linear, unilateral și rigid. Flexibilitatea determinării valorilor decurge din caracterul relativ independent al dezvoltării lor, din „abaterea" relativă a traiectoriei acestora de la o linie mecanic determinată. Pe de altă parte, socialul, generalul, se manifestă sui generis, diferenţiat, în fiecare, individual. Manifestările acestei relativităţi sînt multiforme. Ele se evidenţiază atît în cadrul raportului dintre tradiţie-inovaţie, cît şi în cadrul interacţiunii reciproce dintre diferitele valori sau în cadrul influenţei pe care, la rîndul lor, valorile culturii o au asupra dezvoltării vieţii sociale în general. Dar, privite chiar din acest unghi al „autonomiei“ lor relative, valorile nu ne apar şi nu sînt un produs gratuit şi întîmplător, ţîşnire spontană şi arbitrară a subiectivităţii. Ca atare, nici aprecierea lor nu poate fi privită ca o simplă „opţiune lirică“, subiectivă. Dumitru GHIŞE Confluenţe Voc SCRIITORII şî actorii — mă gîndeam odată — sînt poate creatorii cel mai strins ataşaţi caracterului naţional al civilizaţiei unui popor. Un actor sau un scriitor nu va putea niciodată să se manifeste cu adevărat decît în colţul de pămînt pe care s-a născut, căruia îi vorbeşte limba şi-i cunoaşte uneltele. Numai lui îi poate fi cu adevărat UTIL, numai acolo poate trăi şi simţi. Numai acolo poate fi particular şi UNIC. Cu îngăduinţa scriitorului care obişnuieşte să meargă la teatru şi a omului de teatru care obişnuieşte să citească (sic), aş trece peste ceea ce se numeşte întilnirea lor „de consum“, ca şi, de asemenea, peste accidentul frecvent al omului de teatru care scrie versuri, sau mai puţin frecvent al celui de litere care pune în scenă un alt spectacol sau joacă el însuşi chiar... ; căci ei se întîlnesc dincolo şi dincoace de accidental şi obişnuit, la începutul alfabetului, în dreptul literei „A“. Acolo întîi. Interpreţi ai ADEVĂRULUI. Căutători de AUR. „Sufletul [lor] odihnă nu poate afla pînă nu găseşte adevărul carile îl cearcă oricît de departe şi oricît de cu trudă i-ar fi a-l nimeri“ (D. Cantemir). Alunecă la fel de legaţi spre litera „E“ în procesele de ESTETICA şi ETNOGRAFIE deschise de opinia publică, avînd fiecare obligaţia de a răspunde cu esenţa experienţelor lor de viaţă, cu cifra exactă a raportului dintre etică socială şi necesitatea lor intimă de a se exprima, cu EMOŢIILE lor. Vocala următoare care-i îndeamnă să se salute este unitatea indestructibilă de bază a creaţiei „I“ — IMAGINEA ARTISTICA, culoarea IDEALULUI lor de viaţă. In fine „O* — OBLIGAŢIA DE ONOARE de a sluji interesului epocii în care trăiesc pentru a-şi dovedi UTILITATEA : „U“. In ultimă instanţă, UNELTELE lor, prin definiţie, aceleaşi : Cuvintele. Şi ca să nu se sperie scriitorii, sau ca să nu şi-o ia în cap actorii, rămîn din fericire consoanele, 21 de filtre specifice, 21 de mijloace distincte, 21 de sensibilităţi deschise felurit ca să asimileze DRAGOSTEA, TRUDA, BINELE, SUBLIMUL, ZORILE, HOTARELE, FRAMlNTARILE și PUTEREA. Irina PETRESCU