România literară, aprilie-iunie 1973 (Anul 6, nr. 14-26)

1973-04-05 / nr. 14

la ÎNCEPUTUL acestei săptămîni, ţara noastră a primit “vizita unui oaspete de seamă, preşedintele Republicii De­mocratice Sudan, Gaafar Mohammed Nimeiri, invitat, împreună cu soţia sa, Euseina Nimeiri, de preşedintele Consiliului de Stat al României, tovarăşul Nicolae Ceauşescu, şi de tovarăşa Elena Ceauşescu. Presa subliniază faptul că vizita aceasta coincide cu împlinirea unui an de la încheierea memorabilei călătorii pe care a făcut-o tovarăşul Nicolae Ceauşescu în opt state africane, între care, bineînţeles, şi Sudanul. Se atestă, astfel, prin această dublă întil­­nire, valoarea efectivă a contactelor directe la nivelul cel mai înalt, contribu­ţia lor la cimentarea raporturilor bilaterale, precum şi la ilustrarea dorinţei de colaborare multilateral şi reciproc avantajoasă. De asemenea, se subliniază, cu ocazia acestor intîlniri, ataşamentul profund şi constant al României socia­liste faţă de lupta tinerelor state din Africa pentru consolidarea independenţei lor naţionale, dezvoltarea socială, economică şi culturală de sine stătătoare. Declaraţia comună semnată anul trecut la Khartum, la încheierea vizitei şi convorbirilor pe care le-a avut tovarăşul Nicolae Ceauşescu în Sudan, a fost un foarte bun punct de pornire pentru intensificarea, aprofundarea şi diver­sificarea relaţiilor româno-sudaneze. Măsurile practice care au urmat — acor­dul de colaborare tehnică şi economică, acordul comercial pe termen lung, schimburile comerciale pe 1972, importantul acord de colaborare culturală, cuprinzînd invăţămîntul, presa, radioul şi televiziunea, sportul, cinematogra­fia, pregătirea profesională a specialiştilor şi altele — au creat dialogului ro­­mâno-su­danez baze cuprinzătoare, teme bogate şi, evident, rezultate fructuoase. SUB ACESTE auspicii, întîlnirea preşedintelui Gaafar Ho­­­hammed Nime­ni cu preşedintele Nicolae Ceauşescu nu pu­tea să fie decit o nouă şi strălucită demonstrare a prieteniei şi colaborării dintre ţările noastre. Acest fapt a fost subliniat în cuvîntările rostite de cei doi şefi de state. Tovarăşul Nicolae Ceauşescu a arătat că relaţiile economice, politice şi cultural-ştiinţifice dintre ţările noastre, întemeiate pe respect şi stimă reciprocă, pe deplină egalitate în drepturi, cunosc o evoluţie pozitivă. Îmi exprim convingerea — a spus şeful statului român — că în cadrul con­vorbirilor pe care le vom avea se vor evidenţia noi căi şi mijloace de a ex­tinde aria relaţiilor bilaterale. Aceasta va contribui la întărirea prieteniei dintre ţările şi popoarele noastre, va servi cauza generală a păcii şi colabo­rării“. Evocînd, la rîndul său, frumoasa impresie lăsată de vizita tovarăşului Nicolae Ceauşescu şi a soţiei sale, Elena Ceauşescu, în Sudan, preşedintele Nimeiri a spus : „Zi după zi se deschid în faţa noastră mari posibilităţi de colaborare fructuoasă, fapt ce ne dă o mare siguranţă şi încredere în îndepli­nirea acestor ţeluri nobile. De aceea am urgentat deschiderea ambasadei Su­danului în ţara dumneavoastră prietenă, urmărind dezvoltarea relaţiilor dintre cele două ţări şi descoperirea de noi posibilităţi de cooperare fructuoasă între noi". P­ESTE citeva zile, a treia etapă a consultărilor multilate­rale de la Helsinki in vederea pregătirii Conferinţei pen­tru securitate şi cooperare in Europa îşi va termina lucrările. De pe acum se poate constata că această etapă — prelungită cu trei săptămîni peste durata prevăzută iniţial — a fost cea mai eficientă, rezultatele sale puţind fi apre­ciate ca pozitive şi utile. In ansamblu, reuniunea de la Helsinki a realizat, In lucrările care au durat, efectiv, trei luni şi jumătate, progrese considerabile, obţinute prin consens unanim, în sistematizarea şi coordonarea tuturor propu­nerilor şi ideilor formulate în legătură cu cele patru capitole fundamentale de pe ordinea de zi a viitoarei Conferinţe general-europene şi anume : 1) pro­blemele securităţii; 2) ale cooperării economice, tehnico-ştiinţifice şi ale me­diului înconjurător ; 3) ale cooperării culturale­­ şi, în sfîrşit, 4) problemele instituţionale ce vor fi consecinţa Conferinţei general-europene. Numeroasele comisii speciale şi mulţii experţi ai reuniunii pregătitoare au lucrat cu o re­marcabilă intensitate, in aşa fel incit a patra etapă de la Helsinki, care se va deschide după o scurtă pauză, işi va putea realiza misiunea de a definitiva directivele destinate organismelor viitoarei conferinţe, pe care sperăm că o vom putea urmări in vara acestui an. Trebuie remarcat că mai sunt, totuşi, unele probleme migăloase, dacă nu spinoase, cum ar fi lista participanţilor la Conferinţa general-europeană, regulile de procedură, chestiunile financiare şi tehnice de organizare, şi, in încheierea agendei, locul şi data conferinţei. I a BUENOS AIRES a fost dat publicităţii programul de “guvernare al Frontului Justiţialist de Eliberare, al cărui candidat în recentele alegeri generale, Hector J. Campora, a fost declarat pre­şedinte al Argentinei. Documentul evocat reţine atenţia vie a opiniei pu­blice argentine, precum şi a multor cercuri politice internaţionale care privesc cu interes tendinţele de restructurare social-politică şi economică din ţara sud-americană. In prima etapă de guvernare, declară programul parti­­zanilor lui Juan Peron, noul cabinet va urmări reconstrucţia şi reorganizarea economiei naţionale, in vederea introducerii controlului de stat asupra vieţii economice argentinene. Se prevede că vor fi naţionalizate sectoarele de co­merţ exterior, sistemul financiar-bancar, sectoarele de bază ale industriei, co­merţului intern cu produsele de primă necesitate, sectoarele ce exploatează resursele energetice şi miniere. Guvernul preşedintelui Campora va urmări, cu vigoare, redistribuirea veniturilor în scopul ridicării nivelului de viaţă al populaţiei, reorientarea industriei către producţia bunurilor de larg consum aşteptate de public, lichidarea rapidă a şomajului, atît de apăsător azi. Pro­gramul de guvernare propune introducerea planificării centralizate a econo­miei naţionale, precum şi planificarea schimburilor comerciale internaţionale, cu scopul de a reda naţiunii independenţa economică şi stăpînirea nemijlocită asupra bogăţiilor sale naturale şi producţiei industriale. IN­GENŢIILE internaţionale de presă menţionează, zilele­­ acestea, două fapte politice importante şi anume, la Bonn, raportul guvernului Republicii Federale Germania privitor la relaţiile cu Re­publica Democrată Germană. Tratatul fundamental semnat de cele două state germane constituie un pas important nu numai pentru reglementarea rapor­turilor dintre R.F.G. şi R.D.G., ci şi spre lichidarea focarelor de încordare din Europa. Raportul publicat la Bonn face, de asemenea, bilanţul progresului realizat în relaţiile comerciale, culturale, ştiinţifice şi de comunicaţii interve­nit între cele două state germane. La Paris a fost prezentat marţi, 3 aprilie, in faţa noii Adunări Naţionale, mesajul preşedintelui Georges Pompidou. In partea de politică externă se con­firmă voinţa de independenţă a Franţei, care insă nu înseamnă nici izolare, nici repliere asupra ei însăşi, ci dreptul poporului francez de a hotărî singur asupra destinelor sale. Pe plan intern, preşedintele Pompidou relevă existenţa unor inegalităţi sociale izbitoare şi cere guvernului să avizeze la măsuri eficace pentru rezolvarea acestei situaţii. Cronicar 2 România literară Pro domo Tradiţia europeană a culturii româneşti R­APORTUL dialectic dintre specificul naţional şi integrarea in cultura generală a omenirii, aspect de istoria culturii, a raportului fundamental dintre general şi particular, dintre abstract şi concret, a fost una dintre punţile de dis­cuţie de o covîrşîtoare importanţă de-a lungul istoriei noastre moderne. El rămîne valabil şi astăzi şi de rezolvarea sa de­pinde în mare măsură o orientare justă a culturii noastre naţionale. Pentru că o cul­tură nu este un depozitar de opere numai, ci un organism viu care, ca toate organis­mele vii, are o finalitate, nu are numai cauze, ci şi ţeluri, nu este numai efect, ci şi cau­ză, nu este numai determinat, ci şi determină. După cum o cultură nu poate trăi în izolare pentru că nici colectivităţile umane moderne nu sunt izolate. Intr-o lume a comunicaţiei, a schimbu­lui activ de idei, a înfruntărilor care în epoca noastră sunt ascuţit ideologice, a fi deschis şi totuşi tu însuţi, a stabili şi păstra identitatea nu de pe poziţii conser­vatoare şi îngheţate, nu prin izolaţionism cultural, este o problemă de importanţă capitală. Tradiţiile noastre cultural-politice In momentele cheie ale trezirii conştiinţei noastre naţionale, cel puţin de trei ori pînă acum au găsit răspunsuri juste, adec­vate realităţilor şi de mare răsunet con­structiv istoric. Primul moment il repre­zintă perioada iluminismului ardelean din veacul al XVIII-lea, opera şcolii latiniste prin care conştiinţa naţională română s-a afirmat cu putere şi şi-a găsit şi o ex­presie teoretică. Strămoşii noştri culturali intr-o regiune a unei suferinţe grele, a unei duble exploatări naţionale şi sociale, împilatoare a poporului român din Tran­silvania, şi-au afirmat cu mîndrie naţiona­litatea şi specificul, subliniind originea latină a limbii şi a mentalităţii noastre. Delimitarea specifică nu a luat caracterul unui izolaţionism, ci s-a realizat printr-o dublă integrare : una istorică, realizată prin afirmarea latinităţii noastre, care în­semna sentimentul de moştenire a unei tradiţii culturale majore şi, în acelaşi timp, a drepturilor noastre rezultate din vechi­mea pe acest pămînt, şi a rolului civiliza­tor al culturii romane pentru Dacia. A doua era preluarea ideilor înaintate ilumi­niste şi raţionaliste ale veacului, o inte­grare deci în contemporaneitate, o întă­rire a dreptului istoric prin drepturile ra­ţiunii. Cele două laturi erau intim sudate pentru că Însuşi apelul la tradiţia cultu­rală latină şi la dreptul natural al ginţi­lor era posibil numai în contextul arpd­u­­lui la cultura laică şi la legitate, caracte­ristic iluminismului. Societatea feudală despărţea lumea,­­ diviza în clase, corporaţii, era opusă co­municări, singura legătură acceptată fiind doar cea a bisericii. Iluminismul pretutin­deni s-a opus acestei compartimentări, a vorbit despre o frăţie laică a oamenilor, a subliniat universalitatea raţiunii şi a principiilor, constituind insă şi o bază pentru afirmarea dreptului fiecărei naţiuni în parte, a fiecărei colectivităţi umane. Este fascinant să ne gindim cum ideolo­gia burgheziei in ascensiune, o ideologie universalistă ce nu era străină in determi­nările sale de năzuinţa spre o piaţă co­mună de desfacere a mărfurilor, a repre­zentat în acelaşi timp baza afirmării noas­tre naţionale, a demnităţii noastre, a mîn­­driei de a fi noi înşine şi în acelaşi timp descendenţii arborelui glorios al latinităţii. Naţional şi universal, abstract şi con­cret, adaptarea principiilor generale la condiţiile specifice s-au împletit armonios in concepţiile acestor oameni luminaţi din care disc­indem din punct de vedere cul­tural. Tot aşa după cum romantismul re­voluţionar al generaţiei de la 1848, atît de important pentru constituirea statului na­ţional român, pentru crearea premiselor tradiţiei noastre democratice revoluţiona­re, şi a unei concepţii despre lume, des­chise, s-a bazat pe preluarea unor prin­cipii generoase europene care au găsit un larg răsunet in condiţiile specifice de la noi. Revoluţionarii de la 1848 erau pa­trioţi si in acelaşi timp europeni, ei gă­seau un limbaj comun si o solidaritate de luptă cu forţele progresiste ale lumii, nu rareori participînd cu arma în mină pe baricadele Apusului, cum a fost cazul lui Nicolae Bălcescu, în acelaşi timp promo­­vînd idei organice cu larg ecou şi mare putere formativă. Şcolile, universităţile, ziarele şi reviste­le, teatrul şi filarmonica, aveau ca model instituţii similare din alte părţi, însă ideile promovate în cadrul acestor instituţii erau puternic legate de condiţiile noastre şi se fundamentau în acelaşi timp prin partici­parea noastră la o istorie comună, la nişte principii ale străvechii civilizaţii greco-romane adaptate şi veacului şi lo­cului. Este evident că aceeaşi legătură dia­lectică şi necesară se vede şi în cel de-al treilea moment al adaptării şi adoptării ideilor socialismului în România. Adevăratul sincronism despre care vorbea Lovinescu şi care este, hotărît, o condiţie în crearea unei culturi adevărate şi organice nu numai în spaţiu dar şi în timp, parte integrantă dintr-o cultură uni­versală, este acum, în a doua jumătate a veacului XX, tocmai ideologia revoluţio­nară marxistă, eficientă doar în cazul res­pectării condiţiilor noastre specifice, dar comună tuturor forţelor progresiste din întreaga lume. A vorbi astăzi despre o cultură etanşă care are numai rădăcini, dar nu şi deschi­deri, care se construieşte pe mituri fun­damentale, anistorice, de neschimbat ca destinul, este nu numai o greşeală, dar şi o trădare a spiritului în care s-a construit cultura şi statul naţional român de la ilu­minismul ardelean încoace, deci de la po­tenţarea manifestă a conştiinţei noastre naţionale. O istorie a culturii româneşti care pune în paranteză acest spirit de deschi­dere şi face apel doar la Mioriţa sau la tracă, neagă dezvoltarea modernă. Ea este practic imposibilă şi nu are raport nici cu structurile noastre politice, nici cu struc­turile sociale care le stau la temelie, cu marele efort de modernizare care nu poate să fie decit raţionalist şi ştiinţific. A crea o cultură izolată de această struc­tură ar fi o modalitate de alienare, de născocire a unui limbaj hieratic la dispo­ziţia unui grup prea restrâns de consu­matori, incapabili să participe la istorie, dar prin aceasta nu independenţi, ci doar determinaţi pasiv, fără putinţa de a deter­mina la rîndul lor nimic. Jocul dialectic al universalului şi parti­cularului, al abstractului şi concretului, al culturii şi civilizaţiei văzute ca două enti­tăţi complementare şi nu în ireconciliabilă opoziţie, este un subiect vast de meditaţie, dar şi de necesitate practică stringentă. Alexandru Ivasiuc Confluenţe Formele artei C­EEA ce ni se pare esenţial in artă este activitatea plăsmuitoare. Dar forma artei nu este totdeauna a­­ceeaşi. Dacă artistul are de-a face cu pia­tră sau cu sunete, cu pastă de culoare sau cuvinte, forma artei sale va fi de fiecare dată alta. „Această constatare foarte sim­plă — explică Tudor Vianu in studiul său «Formele artei» — a fost multă vreme trecută cu vederea. încă din antichitate s-a încercat a se stabili o identitate între artele plastice şi poezie după cum dove­deşte dictonul­­­ui pictura poesis. Pictura n-ar fi deci decit o poezie mută, după cum poezia ar fi numai o pictură grăi­toare“. Dar — constată mai departe Tu­dor Vianu — „artele plastice dau o orga­nizaţie simultană materialelor lor, ele ur­măresc să producă intreguri oferite în­­tr-o singură clipă privirilor care iau cu­noştinţă de ele pe cînd poezia procedează succesiv (s.n.). Şi chiar în cuprinsul ace­leiaşi arte, folosind un material identic, formele ei nu rămin totdeauna aceleaşi. Un peisagiu sau portret, o simfonie sau o sonată, o dramă, un roman sau o poezie lirică răspund fiecare in parte unor alte condiţii formale. Genurile artistice par a avea o realitate". Contaminarea dintre genuri — cum era și logic — și-a găsit apoi o continuare na­turală in ideea unei contaminări Intre arte. Exemplul cel mai elocvent care ni se dă este acela al cinematografului care, preluînd pe seama sa îndrăznelile teatru­lui, este pe cale să-şi întreacă modelul provocînd o mare concentrare de mijloace artistice felurite. „Astfel, pe cînd, pînă la un moment dat, cinematograful părea că se fixează ca o artă a umbrei şi luminii, mai tîrziu el a cucerit şi mijloacele cu­­vîntului, şi este pe cale să-şi adauge şi pe cele ale culorii şi volumului“. (Studiul a fost elaborat în 1933) Şi, mai departe, savantul îşi pune o întrebare surprinză­toare : „Dacă insă cinematograful­­ va reuşi în această tentativă a lui şi pînă în cele din urmă ne va înfăţişa nu numai umbre mute ca altădată, ci persoane cu relief, în veşminte colorate şi vorbind cu grai viu, va fi atunci cazul să ne între­băm : de ce publicul modern a părăsit în mare măsură teatrul, pentru ca pe căi atît de ocolite şi după atîtea sforţări să se fi înapoiat la el ?“ Iar în concluzie această frază cu va­loare de aforism : „Cine doreşte întrunirea artelor şi a genurilor afirmă, de altfel, existenţa lor“, lămurind, de fapt, acel obstacol fecund care este forma fiindcă, intr-adevăr, „după cum orice forţă creşte odată cu re­zistenţele ce i se opun, tot astfel şi pu­terea artistică sporeşte, devine mai pro­ductivă odată cu exigenţele formale care o limitează*. Prof. Constantin Popescu Directorul şcolii generale „Petre Ispirescu“

Next