România literară, aprilie-iunie 1984 (Anul 17, nr. 14-26)
1984-05-24 / nr. 21
De mult n-am mai citit cu atita plăcere, şi atît de repede $i de uşor, un roman contemporan de actualitate. Cina cea mai lungă de Mircea Opriţă *) prilejuieşte o asemenea fericită lectură din mai multe motive. Pentru că e scris foarte bine şi pentru că poate fi citit ca un roman umoristic — ceea ce pînă la un punct chiar este, la un nivel, adesea, excelent. Pentru că naraţiunea alege o soluţie simplă, constituindu-se, liniar, prin însumarea unor mici intîmplări. Pentru că personajul principal (povestitorul) e simpatic şi permite cititorului să se identifice în general cu el. Pentru că viziunea autorului este una de înţeleaptă înţelegere, de toleranţă şi încredere, sceptică şi optimistă totodată Doamna Egyed, binecunoscută vînzătoare la un important chioşc central de distribuire a presei, e surprinsă de narator intr-o atitudine caracteristică : „zimbea împăcată cu lumea asta fără mari surprize“, /t,privea scena (scenele ce se derulează în raza postului ei de observaţie, n.n.) cu celebrul ei zimbet de un scepticism amuzat“. Zimbetul doamnei Egyed funcţionează (arde) ca un reflector în permanentă aprins al romanului. Lumina lui aurie, liniştitoare dar şi înşelătoare scaldă lumea pe care naraţiunea ne-o propune, tocindu-i reliefurile prea ascuţite, invăluindu-i asperităţile. „Mergem mai departe“, spune intr-un loc eroul şi cuvintele sale sună ca o deviză. O lume — aceea a romanului lui Mircea Oprită — la prima vedere (vedere influenţată de acel zimbet-reflector) parcă intr-adevăr „fără mari surprize“. Suges*) Mircea Oprită, Cina cea mai lungă, Editura Dacia, 1983. tiv in acest sens este ceea ce face de-a lungul naraţiunii eroul, un intelectual încă tinăr, spre 40 de ani, căsătorit şi cu copii, redactor responsabil cu pagina ştiinţifică la o revistă, un fel de filosof al realităţilor înconjurătoare în descendenţa — şi ca limbaj : stil frondeur, citarea ironică a clişeelor etc., in forme mai atenuate totuşi — a absenţilor lui Augustin Buzura dar fără excentricităţile, „nebuniile“ acestora. Despre personajul principal al romanului lui Mircea Opriţă se poate spune la fel de bine că nu face „nimic“ sau că face ceea ce facem noi toţi în zilele obişnuite ale existenţei noastre. Astfel, el vorbeşte la telefon (de obicei cu prietenul său Gusti Dejeu), răsfoieşte reviste străine împrumutate pe termene scurte, meditează (în poziţie orizontală, singura convenabilă reflecţiei, in cazul său), schimbă cite un cuvint cu soţia , cea mai mare parte a timpului şi-o petrece insă în afara casei, în spaţiul mai vast dar nu mai puţin familiar al oraşului , întilnindu-se cu vecini de bloc sau de stradă, cu cunoştinţe sau cu amici, intrind în librării sau în cafenele şi restaurante, stînd la coadă, pentru ziare sau alimente, trecînd pe la redacţie şi pe la dentist, înhămindu-se la treburi gospodăreşti de „mare“ răspundere (transportarea unei maşini de spălat rufe în tovărăşia cumnatului său, la nişte rude) sau, dimpotrivă, plimbîndu-se cu bicicleta in afara oraşului împreună cu fetiţa lui, discutînd şi gîndind : despre intelectuali, despre bine şi rău» despre învingători şi învinşi : „Să mai spună cineva că lumea nu se împarte in învingători şi învinşi ! Indrei arăta şi el ca un învingător cînd l-am întilnit cărîndu-şi spre casă sticlele de Murfatlar. Mergea încet, agite, e adevărat. Poate că şi obosise ureînd dealul, arăta ca un învingător obosit. Dar abia aici, înăuntru, se puteau intui cit de cit adevăratele dimensiuni ale încleştării sale cu viaţa, ca și — după urmele materiale acumulate — statutul său de Mare învingător. Nu degeaba îi trebuiau la uşă două zăvoare și un lanț de grosimea celor tîrîte după ei de cîinii ciobăneşti. Cine învinge prea mult se teme de alţi posibili învingători ca de naiba !“. Trăind mai mult în urbe decit în casă, eroul nu este, se înţelege, un solitar. Ba unul, ba altul îi iese mereu în cale acestui om care nu face, s-ar putea spune, un pas singur, care se află întotdeauna în compania cuiva, mai mult sau mai puţin dorit : vecini, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni, rude, colegi, şefi... De aici numărul apreciabil de personaje care se agită în jurul eroului creind un simpatic ansamblu de forfotă şi rumoare. Personaje amestecate, pestriţe , pitoreşti sau „şterse“, bizare sau obişnuite, sumbre sau luminoase. Dintre acestea citeva trebuie neapărat remarcate : cele care formează grupul vecinilor, de la sportiva mamă Elvira Muscan la ceferistul pensionar care îşi împodobeşte peretele locuinţei, pe partea lui exterioară, cu ilustratele turistice nelipsite din compartimentele de tren, ciobanul de cartier, locuind cu tot omul intr-un bloc şi (dar) păzind oile altor posesori de apartamente. Adevărul Absolut, ciudatul ins persecutat de medici şi de ortografie ce îl vizitează pe erou la redacţie pretinzînd că a reuşit să explice lumea „o dată pentru totdeauna“, badea Pavăl, zarzavagiu şi filosof, cumnatul Ion, pictorul amator Macarie (de profesie cofetar), colecţionarul de obiecte şi cărţi Indrei, mohorît şi precaut, prevăzîndu-şi uşa de la intrare cu mai multe rînduri de yale, senina doamnă Egyed, obtuzul mulţumit de sine Niculaie Persecă, doctorul Albin Bilciurescu, inginerul Victor Gozaru şi madam Marilena, nevastă-sa, un fel de-o „morsă ursuză“, redactorul-şef Romi Burlan, excelenta Veturia, soţia cu ifose şi nu tocmai fidelă a amicului Gusti Dejeu. Ancheta de sociolog amator cu privire la alimentaţia oamenilor pe care o concepe şi încearcă să o realizeze Dejeu, operator la un cinematograf, printre grijile cu care îl împovărează diversele încurcături matrimoniale şi, de altă natură, ţine in roman locul subiectului inexistent reprezentind un element de continuitate şi de coeziune, un fir de legătură şi de orientare din care autorul trage titlul şi — intr-un mod oarecum forţat — simbolurile ultime ale cărţii sale. Cina (meniul de seară) a (al) eroului de care se interesează la începutul naraţiunii, telefonic, prietenul său inaugurîndu-şi ancheta (care ar urma să ofere date indiscutabile pentru concluzii riguroase, ştiinţifice) devine în final, cam pe nepregătite, cina cea mai lungă, de pe urmă, a morţii : „cel ce cinează la urmă este întotdeauna un avantaj şi nu iartă nimic, blestematul înfulecă lacom totul. Inclusiv resturile“. Lumea solar luminată de un imens zimbet înţelept şi înveselită de "hohotele de ris ale romanului umoristic se întunecă prin introducerea unei teme noi şi oarecum neaşteptate ,a extincţiei, a thanatosului. Această poate prea bruscă modificare de ton subliniază insă, chiar dacă printr-o linie trasă cu tuşul, exagerat îngroşată, ceea ce cititorului oricum nu i-ar fi scăpat : seriozitatea, gravitatea de fond a cărţii lui Mircea Opriţă. Care nu ne propune de data aceasta o utopie fie ea oricît de pretins realistă (limbajul utopistumoristic şi autoironic, cu troleibuze urbane circumlunare şi cu termenul de cosmonauţi folosit pentru oameni, al autorului care s-a remarcat mai intîi în domeniul literaturii ştiinţifico-fantastice şi care chiar de curînd a publicat o carte despre H.G. Wells ne-o demonstrează cu prisosinţă, ci o imagine adevărată, deci echilibrată, a lumii cotidiene în care fiecare respirăm cu toţi porii vieţii noastre concrete. O lume poate intr-adevăr, „fără mari surprize“ şi în care eroul regretă că are parte de atit de „puţine lucruri ieşite din comun“ dar în care se petrec totuşi şi „diverse lucruri ciudate“ . „Intr-un oraş ca al nostru, căruia vreo trei sute de mii de localnici şi navetişti il circulă zilnic prin artere ca o maree de bacterii suportabile, se pot întîmpla diverse lucruri ciudate“. Se petrec chiar şi „mici violenţe“ sub ploaia de lumină aurie a privirii naratorului care înregistrindu-le le estompează, transformindu-le in „mici violenţe cu care poţi "vieţui relativ suportabil“. Incidentul de la hanul „Colina“ sau cel de pe şosea, din timpul plimbării cu bicicletele ne dovedesc că alaturi de trubadurii nocturni in oraşul cu trei sute de mii de locuitori există si huligani, nocturni sau diurni. Raţionalul şi iraţionalul, imperativul moral şi presiunea instinctelor, firescul şi absurdul işi continuă. Încleştate, vechea lor luptă şi in discretul roman al lui Mircea Oprita. In care in lumina plină a unei zile de vară şi in lumina plină a unei „vesele“ viziuni încrezătoare abia observăm cum un tinăr de 18 ani se „îneacă“ în griul din pîlnia selectorului în care intrase dintr-un juvenil spirit de bravadă. Fără inutilă cruzime, de amănunte expuse in vitrină, in toată goliciunea lor, sau de întunecată, hiperdramatică perspectivă, afişind, dimpotrivă, o dispoziţie cvasi-umoristică, Mircea Opriţă izbuteşte să ne dea in recentul său roman sentimentul _unei lumi complete, consistente și de aceea plauzibile. Valeriu Cristea De la utopie la realitate p,da S- - %rk 1 mNMMHMn s ■ 0 PROMOŢIA ’70 Pedagogia iubirii ÎNCEPINDU-ŞI biografia poetică sub influenţa lecturilor din Blaga, continuind-o sub felinar arghezian şi ingăduindu-şi pe traseu deraieri facil-declamative. FLORIN COSTINESCU (n. 1938) e un poet elaborat, ispitit de figurile spontaneităţii, şi un liric organizat ce a deprins prin exerciţiu şi graţie unei remarcabile disponibilităţi, tehnica tratării fără sentiment a temelor sentimentale şi a ascunderii emoţiei personale în rostirea impersonală , ca şi cum s-ar obiectiva, eul liric la notă de sine cu răceală şi exactitate, opunind implicării afective explicarea reflexivă a situaţiilor lirice ; şi dacă la început, în faza blagiană, poetul Îşi intuia numai această contrarietate lăuntrică, fără a se preocupa de consecinţele ei asupra discursului poetic, deşi, tot Intuitiv, pare să le întrevadă (mărturie poate sta un poem din Adierea tărîmului, 1972, cu viziunea sugestivă a unei simetrii ontologice : „din trup un trup cobor ca pe o scară / văzut de nimeni ruguri lingă ruguri / pe cele mai de jos mi le-nconjoară // devremele-n azur năştea seminţe / de păsări fără aripi, nenăscut / un trup al meu creştea printre fiinţe / primul meu trup rămas necunoscut // mi-e frigul frig tîrziul meu / văzut de nimeni lunec din tîrziu / mereu spre mal fierbinte pînă la umeri // supune-te lumină de crepuscul / la flacăra din temple — templu sînt / rămas într-o coloană care cintă sub infinitul unui alt pămînt“); mai tîrziu, în faza argheziană, putinţa de a explica frumos şi convingător fără să se implice în tensiunea motivelor lirice devine un fel de strategie poetică, mai bine zis o obişnuinţă profesională (precum intr-un text din Totdeauna, Iubirea, 1979, cuecouri din Cintarea omului şi din Psalmi : „în gură, limba-1 — știu-1 — nu îi stătea degeaba. / mult lăuda el bobul, mult suduia el pleava / In graiul lui știind să îl strunească / în care ardea — foc sacru — chiar seva pămintească // La vînt, in bătătură, cernea o zi întreagă / ce-i bun in bucurie, de rest să se aleagă. / obişnuit cu-alesul, el nu cerea-ndurare. / icoana-i cea mai sfintă o desprinde« din soare / / M-a prididit ca urma prin ani să-i fie adîncă / şi-a mers si drum de glod si drum da val şi stîncă...“). Şi cum tema preferată a cărţilor lui (la cele deja citate se adaugă Ramura de veşnicie, 1974, Numărătoare de aştri, 1977, Marele semn al mirării, 1980, Ochii pământului, 1984) este iubirea, de femeie şi de tară, adică o temă prin excelenţă a implicării, prevalenţa explicativului şi tendinţa de obiectivare a eului liric produc convenţionalizarea cu fast protocolar a chiar sentimentului tematic ; imaginea cuplului „nealături“, evocată undeva, conotează această condiţie paradoxală a unei sensibilităţi poetice care infrigurează expresia : „Prin anii-porţi, prin marea poartă / numită vis, numită soartă / intrăm iubite nealături / în mari imperii de omături // Anume parcă să ne doară / a nins un nor peste o vară. imens a nins şi in neştire. / erai mireasă, eram mire, // Zăpadă dintr-un cer trecut / căzu din veac neîntrerupt / peste grădinile visate / rămase pururi neumblate. // Din cîte-au fost atît rămase : / un foşnet straniu de mătase / un foşnet rece, nenţeles / înlănţuindu-ne ades". Iubirea e mai mult o virtualitate care antrenează simţul didactic al poetului şi mai puţin o realitate afectivă care să-i tulbure fiinţa ; un iz de pedagogie erotică, sobră şi îngrijită, au mai toate textele iar imaginaţia lirică funcţionează ca sursă de imagini ilustrative pentru o lecţie teoretică despre idealitatea iubirii : „Urcă, femeie treptele verii, / anii învaţă semnul scăderii, / zodia surîsul, preaplinul / rilmul bucură încă destinul. // Minus un bur — seară de ce el / urcă treptele verii femele. / încă te caută pe treapta cea nouă. / o ramură verde, o voce de rouă. // Minus- o rază, fulgerînd — o scinteie. / urcă treptele verii femeie. / jumătate Întoarsă spre ce ai lăsat / jumătate pierdută in ce ai visat. // Minus o zbatere, un cer, o maree. / urcă treptele verii femeie / urcă-te. urcă-te — spornic e ceasul / in care se pierd anul şi pasul“. Atitudinea distantă, mereu supravegheată, faţă de un eveniment lăuntric prin definiţie tulburător cum este amorul denotă la Florin Costinescu prevalenţa activităţii cerebrale asupra celei sentimentale şi înclinaţie reflexivă prin care ocazionalul sentimental eridicat în sfera concepţiei generale ; particularitatea e că poetul nu împinge conceptele în avanscena discursului ci încearcă să te găsească acestora echivalente Intr-un lexic frumos, sugerînd, iu chiar calofilia lui, o poeticitate, totuși, lirică. 64 de „finaluri de sonete“, de fapt texte formate dintr-un catren urmat de un distih — cele mai bune poezii din tot ce a scris pînă acum — pun voluptatea pedagogică a poetului si neobositul său interes pentru tema iubirii în serviciul unei intenţii mai înalte, aceea de a instaura meditaţia ca mijloc de potenţare a poeticului însuşi ; o discretă undă voiculesciană străbate aceste texte al căror distih final e întotdeauna o sentenţă, exprimată cu elegantă si orgoliu oracular : „Rămîi nenduplecată în tot ce crezi si speri, / pădure fii cind astfel ti-a poruncit menirea / nu te-nsoti vreodată la drum cu Nicăieri, / ce nu dezlegi cu vorba, pătrunzi adine cu firea... NI O, adevărul florii cu care te-nvecini / nu este in corolă, ci jos, in rădăcini“ sau „Nu te Îndeamnă nimeni de tu nu te îndemni / spre fructul ce al tău e, pe drept ţi se cuvine. / n-ai cui să-l ceri, ci ia-l ca pe un semn / că-ţi mai aduci aminte, Maria, şi de tine... // Nu te uita cu totul în cite izvodeşti / poţi exista în lucruri, dar In lumină eşti...“, ori „Ca mierea este rouă, mai dulce decit ea. / cu citin limpezimea ce-o năruie dispare. / înlănţuită-n rouă privirea mea te vrea / purtînd — legaţi de gleznă — butuci de însetare, / / Ostatecă, Maria, vei înţelege, poate / că n-ai avut vreodată mai multă libertate...“ , şi ca să nu existe nici o confuzie în legătură cu strategia finalurilor de sonete, poetul isi fixează un reper livresc, ironizindu-se uşor pe sine în ipostaza de sentimental : „Pecetl la pindă, ploaia lor măruntă, / şi fluviul de-altădată doar strimtori / lumina insăsi este mai căruntă / şi ziua, a uitat că are zori... NI Ne-o-ncape, nu ne-o-ncape arca / noi vom citi. Maria, din Petrarca...“. Cit despre deviaţiile facil-declamative risipite prin citeva cârţi, nimic altceva de spus decit că fiind ceea ce sunt falsifică figura poetului. Laurenţiu Vlad Întîlniri cu cititorii • Cu prilejul manifestărilor Primăvara culturală bucureşteană, Casa de cultură „Petöfi Şandor“ a organizat, marţi 22 mai, în cadrul ciclului „Literatura română în universalitate“ prezentat de Horvath Andor, o dezbatere publică cu tema Revistă SECOLUL 20, atelier de cultură universală. Din partea redacţiei, au răspuns la întrebări : Andrei Brezianu, Alexandru Baelu şi Geo Şerban. • 25.V.1898 — s-a născut Const. Balmus (m. 1957). \y 9 25.V.1900 — s-a născut Henri Jaquier (m. 1980). */ • 25.V.190 — s-a născut Iszak Balint László. w' • 23.V.1920 — 8« născut Mar» Giurgiuca. • 25.V. 1921 — s-a născut Sanda Diaconescu. ^ 9 25.V.1923 — s-a născut Remus Luca. 9 26.V.1912 — s-a născut Dinu Roca. •iS 9 26.V.1916 — s-a născut Vintilă Corbu. • 27.V. 1899 — s-a născut Petre Strihan. \S 9 27.V.1917 — s-a năstuit Liviu Ona. 9 27.V.1928 — s-a născut Tudor Topa. 27.V.1933 —■ s-a născut Con •----------_ 28.V.1906 — s-a născut Ion Popescu Puțuri.' • 28.V.1907 — s-a născut Marin Iancu Nicolae. • 28.V.1913 — s-a născut George Macovescu. • 28.V.1918 — s-a născut Werner Bossert. • 28.V.1921 — s-a născut Mirco Jivcovici. 28.V.1922 — s-a născut Zamfir Vasiliu. • 29.V.1899 — s-a născut Anișoara Odeanu (m. 1972). • 29.V.1930 — s-a născut Gh. D. Vasile. • 29.V.1933 — s-a născut Stan Velea. ✓ • 29.V.1945 — a murit Mihail Sebastian (n. 1907). • 30.V.1883 — s-a născut G. Ciprian (m. 1968). • 30.V.1921 — s-a născut Traian Ulea. • 30.V.1929 — s-a născut Horia Tecuceanu. 9 30.V.1935 — s-a născut Ovidiu Zotta. ■ 9 30.V.1966 — a murit Oscar Walter Cisek (n. 6.XII.1897). t, 9 31.V.1883 — s-a născut Onisifor Ghibu (m. 1972). ■y • 31.V.1938 — s-a născut Adriana Iliescu. ^ 9 31.V.1938 — a murit M. Bleeher. C ^stantin Georgescu. România literară 11