România literară, aprilie-iunie 1990 (Anul 23, nr. 14-26)
1990-04-05 / nr. 14
OCHIUL MAGIC • APARIȚIA LUI GABRIEL LIICEANU LA TELEVIZIUNE constituie, de fiecare dată, un eveniment şi produce reacţii dintre cele mai diverse. Lucrul n-are de ce să ne mire. Am devenit o societate de consum chiar mai înainte ca gama ofertelor să se extindă din planul bunurilor intelectuale in acela al bunurilor materiale. Domnul G.L. s-a adresat telespectatorilor miercurea trecută, noaptea tirziu, iar vineri România liberă a și înregistrat un prim ecou, in articolul romancierei Alexandra Stănescu, ecou mai mult decit favorabil. D-na A.S. a părut să cadă în transă ascultîndu-l pe d. G.L. Sigur, d. G.L. este un intelectual onest şi serios, ale cărui cărţi, studii sau simple intervenţii, publicistice ne-au stîrnit deseori entuziasmul. D-sa a spus totdeauna ceea ce a gîndit, nelăsîndu-se influenţat de conjuncturi sau de prestigii. Portretul maestrului său C. Noica, uus în pagina (şi uneori în filigranul paginii) Jurnalului de la Păltiniş, este memorabil nu numai prin adîncimea intuiţiei, dar şi prin necomplezenţă. Intr-un moment în care filosoful devenise aproape obiect de cult pentru emuli, cel mai de seamă dintre ei îi consacra o carte dreaptă şi neapologetică. Din respect, îi voi spune la rindul meu d-lui G.L, exact ceea ce cred despre intervenţia d-sale de la televiziune. Cred că i-am înţeles corect pledoaria (care lua pe alocuri tonul unui rechizitoriu) in favoarea recesitâţii de a ne privi lucid peria vinovăţie şi de a încerca să ne purificăm. Cu toţii am ieşit din vechiul regim mai mult ori mai puţin traumatizaţi Psihic şi culpabili moral. înainte de a reconstrui lumea, trebuie să ne reconstruim ne noi înşine. Din infern, nu se poate ajunge direct în paradis. Traversăm aşadar un purgatoriu necesar. Obiecţia mea ima dri neect punct de vedere este dublă: pe de o parte, ea se referă la ceea ce aş numi tendinţa de absolutizare şi de fetişizare a moralului ; pe de alta, la caracterul prea abstract al examenului de conştiinţă ce ni se propune. Am observat şi in alte luări de atitudine (ale d-lui Octavian Paler, bunăoară) amîndouă aceste tendinţe. Planul moral devine aproape singurul preocupant. Cauzele, ca şi soluţiile sînt căutate exclusiv în legătură cu comportamentul moral al indivizilor în timpul dictaturii. Nimeni nu neagă importanţa ori gravitatea aspectului moral. Dar el nu e decit o componentă a transformării noastre. Nu e destul să privim înapoi cu minte. Comunismul n-a fost doar o lume a corupţiei valorilor spirituale, a degradării morale, ci şi una în care mizeria materială devenise extremă. Am suferit nu numai din umilinţă sau teamă, dar şi de frig sau foame. A vorbi la nesfîrşit despre necesitatea purificării morale riscă să ne conducă la o retorică găunoasă a culpei. Intervenţia d-lui G.L. mi s-a părut uneori aproape masochistă (fireşte, reversul sadic nu putea lipsi, in arătarea cu degetul a vinovăţiei celuilalt), spectacol dureros şi vag indecent, voluptate a confesiunii care in beţia de o clipă a devenit scop în sine. Domnul G.L. a voit poate să ne culpabilizeze pînă la a atinge noi înşine punctul critic la care purtarea devine obligatorie. Insă pentru aceasta era nevoie să fie mai puţin abstract in a sa pledoarie-rechizitoriu. Dacă toţi sintem vinovaţi, nimeni nu mai este vinovat. Cînd aud vorbindu-se despre marea noastră vinovăţie, pot închide liniştit ochii asupra vinovăţiilor mele mărunte şi cotidiene. Un purgatoriu pentru toţi devine aproape un paradis pentru fiecare. Pedeapsa colectivă e cea mai lesne suportabilă. Ca să dau o idee cit se poate de exactă în privinţa dezacordului dintre mine şi d. G.L., aş încheia spunînd că metafizica vinei şi a purificării dezvoltată de d-sa anulează şi vina şi purificarea, cu alte cuvinte tocmai morala. Ca să fie eficace, morala trebuie să fie concretă : nu există vinovăţie, există numai vinovaţi. • DEŞI N-A AVUT CUM SA CITEASCĂ EDITORIALUL NOSTRU de săptămîna trecută, d. Jozef Tamas Remenyi, noul redactor şef la Magyar Napló, pare să răspundă la una din întrebările puse de noi atunci cind, in ancheta întreprinsă de revista franceză Le Nouvel Observateur (nr. 1317) declară cu privire la situaţia literaturii maghiare actuale: „Astăzi literatura îşi pierde prestigiul. Oamenii sunt orbiţi de problema supravieţuirii lor economice şi se preocupă mai mult de politică decit de cultură. E drept şi că scriitorii nu mai au timp să scrie cărţi. Intr-un regim în care, cu excepţia activiştilor, nu existau politicieni profesionişti, intelectualii au fost siliţi, o dată cu deschiderea spre democraţie, să umple golul şi să se arunce in bătălie. In anii stalinismului, ei au fost aceia care au încarnat spiritul rezistenţei. Au dobîndit deci o autentică legitimitate populară“. Sociologa Elemer Hankiss scrie la rindul ei : „Scriitorii nu-şi mai stăpînesc meseria, înainte ei erau judecaţi în funcţie de curajul lor şi nu de valoarea estetică a operelor. In prezent, trebuie să reinveţe să facă literatură“. In fine, György Konrad precizează : „Parabola, s-a terminat cu ea. E o şansă pentru noi. Literatura a scăpat de obligaţia de a fi mărturie. Trăim sfîrşitul acelui roman-fluviu al comunismului. Putem în definitiv să scriem acum mici romane care să se apere singure“. Aşteptăm în continuare răspunsurile scriitorilor români. • PENTRU D. CEZAR IVANESCU, DE O PARTE A BARICADEI (jocul de cuvinte cu titlul publicaţiei la care colaborează este întîmplător) se află d-sa, iar de cealaltă parte, restul poeţilor români contemporani. Intre d-sa şi restul poeţilor este un război pe viaţă şi pe moarte, înainte de a ne întreba ce şanse poate avea cineva care se luptă cu toată lumea, să ne întrebăm care este, in ochii d-lui C.I., miza confruntării. Din scrisoarea deschisă adresată d-lui Ion Iliescu și din serialul intitulat Carantina (ambele publicate în numerele pe martie ale revistei Baricada), această miză rezultă cu limpezime , d. C.I. a pornit o cruciadă a cinstei şi talentului contra corupţiei şi Unsei de valoare. Dan Deşliu, Dinescu sau Blandiana ar fi nişte „oportunişti notorii lipsiţi de valoare literară“, a căror prezenţă în fostul C.F.S.N. a „obstaculat“ intrarea în organismul cu pricina a d-lui C.I. însuşi. (N-are însemnătate faptul că Dan Deşliu n-a figurat niciodată printre membrii C.F.S.N. şi nici că nimeni nu i-a propus lui Cezar Ivănescu să intre, ideea contează). In plus, d-nii Deşliu şi Dinescu ar fi fost „agenţi dubli". Dovada pentru cei dinţii iarăşi nu se face. Cit priveşte pe cel de al doilea, „posedind (el) o mamă-soacră cetăţeanca sovietică şi un tată-socru maghiar“, credem că dovada e mai mult decit suficientă, numărul agenturilor implicate puţind fi, la rigoare, chiar trei. Beneficiar al unui asemenea dosar, era normal ca Dinescu să-şi semnaleze „imunda prezentă in Parlament“. Domnul C.I. roagă respectuos (cum altfel ?) pe preşedintele Iliescu să „interzică acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu prezenţa-i incinta Parlamentului“. Cu aât mai mult cu cit „tovarăşul P.C.R.-ist Dinescu a suferit mai de mult o condamnare pentru huliganism in bandă“. (Noi auzisem că huliganii s-au aflat de cealaltă parte a baricadei şi am şi văzut de cîteva ori bîta emblematică de care d. C.I nu se despărţea nici cînd scria versuri, dar ideea contează, aşa că trecem peste). Se înţelege că d. C.I. nu mai putea trăi între asemenea scriitori netalentaţi şi oameni corupţi (şi noi n-am înşirat Întreaga listă de securişti maniaco-depresivi, provocatori, bişniţari etc. pe care d-sa o produce în sprijin). Trebuia să ia atitudine. Şi a luat: mai întîi i-a invectivat cu spumoase blesteme biblice , iar pe urmă a înfiinţat propria societate a scriitorilor, în care (vezi Anunţul important din aceeaşi Baricada) adeziunea de intrare se însoţeşte doar de autobiografie. Adevărat paradis al autorilor fără cărţi, din care d-nii Marcel Petrişor şi Şt. Stoian au fost obligaţi să demisioneze, descoperindu-se că păcătuiseră contra statutelor şi anume publicaseră cîteva opere. Asemenea lui Moise, d. C.L şi-a luat inima în dinţi şi bîta mitică in mină şi a hotărit să-şi scoată poporul de gugui din ţara unde robise atita amar de ani la gloria altora şi să purceadă „ori la slobozie sau la moarte“. Ai, Doamne, grijă de el, că nu ştie nici ce spune, nici ce face ! N. M. Toiagul lui Moise Primim la redacţie: * • Domnule Director, • IU virtutea dreptului la replică, dar şi în virtutea unor uzanţe de urbanitate Pe care nu am să le enumăr în cele ce urmează, vă rog să daţi publicităţii următoarele : In vremea odioasei dictaturi, am beneficiat, alături de alţi colegi de generaţie literară, de o susţinută campanie publicitară în paginile oficialului mereu tinăr (ever green, ini.) „Săptămîna“, atunci sub conducerea cunoscutului prozator, traducător, critic, exeget al fotbalului naţional şi internaţional — intr-un cuvînt, polihistor — Eugen Barbu, soţul popularei actriţe Marga Barbu. Sigur că principalul merit al domniei sale a constat (constă) în întreţinerea acelui tulburător proces alhemic ce a făcut posibilă transmutaţia celulozei într-o veritabilă papier hygiénique des lettres, dar nu asupra acestor lucruri aş dori să insist acum. Accesul meu în coloanele susnumitei publicaţii a coincis cu apariţia plachetuţei mele de versuri modest intitulate Ochiul inimii, la sfîrşitul anului 1988. încă de la primele cronici, „Săptămîna“ a semnalat cu promptitudine orice poziţie, fenomen ce a produs o vie emoţie in sinul familiei mele domiciliate în oraşul frontalier Jimbolia (44 km de Timişoara, 577 km de Bucureşti). Şi asta pentru că — trebuie s-o spun cu toată sinceritatea, domnule Redactor-şef — în oraşul meu nu se prea citeşte „România literară“, cetăţenii preferind eseul istoric al lui V.C. Tudor sau cel filosofico-polemic de sub penele d-lui Eugen Barbu, ambele presărate cu atîtea şi atîtea picanterii şi nostimade. In urma cronicii dv., domnule Redactor-şef, necunoscutul sponsor al popularităţii mele (domnul Observator !) întărea astfel concluzia din R.L. : „Promitem să-i urmărim atît pe N.M. cit şi pe M.T. cu sporită atenţie“, fapt ce m-a hotărit să ies, în fine, din tăcerea mea. Generozitatea, care nu m-a lăsat niciodată insensibil, m-a determinat, în acelaşi sens, să răspund pe măsura ofertei. Şi am făcut-o, socotind că trebuie, întîi, să acord la maxim sensul demersului cu litera lui, drept pentru care am ales ca limbă de exprimare limba lui Céline. In acest sens, am expediat pe adresa rubricii o vedere color cu următorul text : „Cher loin tain ami Observate ait, L’énérgie et l’assiduité dönt vous faites preuve pour me faire de la publicité me rendent plus sensible que jamais. Bien que je ne vous connaisse, il y quelques semaines mornes, j’ai fait Un réve oü vous ecriviez habillé dans un complet bleu-gendarme. Est cela un bon signe ou non 7 Les gens qui vous entourrent et qui savent tant de choses pourront aisément vous aider. Si vous voulez, vous pouvez me répondre.“ Şi jos, în franceză, in original : Timişoara — Le Parc des Roses. Desigur că rândurile mele n-au ajuns la destinație, drept pentru care din nou vin cu rugămintea de a le face cunoscute, oferind, in acest fel, o nouă perspectivă asupra dialogului tinerei generaţii cu scurgerea săptămînală a instanţelor culturale şi, de ce nu, chiar a timpului. Cu mulţumiri, MARCEL TOLCEA Timişoara, 24 martie 1990 Către Redacţia revistei săptămînale de literatură şi artă „România literară“ • In nr. 12 din 22 martie 1990 al revis- tei dv., editată de Uniunea Scriitorilor din România, aţi publicat un „Mic dicţionar“, care a început cu noţiunea ,,MARXISM“, sub semnătura dlui Mihai Zamfir. In acest „dicţionar" se spune : „am încercat de trei ori să citesc faimoasa carte numită Capitalul. Am reuşit doar să o răsfoiesc, pentru că pagina 50 reprezenta graniţa precisă a efortului... I-am citit pe Platon şi pe Aristotel, pe Kant (cu ajutorul comentariului) şi pe Hegel, pe Descartes sau pe Nietzsche. A fost uneori greu, dar niciodată imposibil. In schimb la Capitalul am capotat net. Acest galimatias de vulgarităţi economice şi de penibilă suficienţă intelectuală, acest amestec de economie politică plată şi de pretenţii teoretice — totul spus intr-un stil imposibil de digerat — mi-a rămas în gît... am renunţat după a treia tentativă la lectura Capitalului...“. Aşadar, d. Mihai Zamfir, care l-a citit chiar şi pe Hegel (să înţelegem întreaga operă, chiar şi Ştiinţa logicii ?), a încercat să citească de trei ori Capitalul, n-a reuşit decit să-l răsfoiască pînă la pagina 50 (ediţia, anul ?), şi totuşi consideră că-l poate aprecia ca fiind un „galimatias“ de vulgarităţi economice. Este adevărat că primele circa 70—80 de pagini din Capitalul cer un efort intelectual mai mare. Marx chiar observă că în primul capitol a ,,cochetat“ oarecum cu modul specific al lui Hegel de a se exprima. Dar pentru cineva care l-a citit şi l-a înţeles pe Hegel, studierea scrierilor lui Marx (căci Capitalul, ca şi Ştiinţa logicii nu se „citeşte“ şi nu se „răsfoieşte“, ci se studiază) nu poate prezenta vreun impediment serios. Capitalul este o lucrare care face parte, vrem nu vrem, din zestrea cultural-ştiinţifică a umanităţii , în Encyclopaedia Americana citim : ....Marx a fost ultimul şi cel mai mare dintre economiştii clasici...“, iar în The New Encyclopaedia Britannica: „Capitalul... una din lucrările majore ale economistului din secolul al 19-lea, Karl Marx...“. Nu există vreo istorie a doctrinelor economice, indiferent de poziţia de acceptare sau de adversitate pe care se situează autorul ei, care să nu conţină un capitol referitor la Karl Marx şi, implicit, la Capitalul, Doctrina economică marxistă poartă desigur amprenta secolului al 19-lea şi ea este inevitabil lacunară în multe privinţe. Ea şi-a lăsat totuşi pecetea asupra intregii ştiinţe economice. Numeroase concepte şi formule elaborate in Capitalul şi în alte scrieri socio-economice ale lui Marx sunt utilizate si astăzi in mod curent, iar altele au stat la baza elaborării unor metode noi de analiză economică (de pildă, metoda „inputputput“ a economistului american W. Leontief îşi are originea in schemele lui Marx ale reproducţiei capitalului social total, care, este adevărat, nu se pot găsi pînă la pagina 50, ci abia în volumul al doilea) [...] ANGHEL SCHOR Către dl. dr. Dan Fredescu Primarul Capitalei • La mijlocul lui martie, vandali anticulturali au comis sacrilegiul de a dărîma de pe soclu bustul lui Const. Dobrogeanu-Gherea. Au protestat împotriva acestei blasfemii revistele literare (România literară, Contrapunct), Consiliul de conducere al Uniunii Scriitorilor şi Partidul Social-Democrat din România. Am socotit, că aceste proteste vor fi găsit înţelegere din partea dvs., considerînd, împreună cu noi toţi, că unul dintre marii noştri cugetători, întemeietor, alături de Titu Maiorescu, al criticii literare româneşti şi sociolog de seamă, are dreptul de a fi reprezentat cu un bust într-o piaţetă a Capitalei. Aflăm cu indignare că bustul nu numai că nu a fost reînălţat pe soclu, dar pur şi simplu, la o săptămînă după producerea acestor proteste, a fost încărcat intr-un camion şi dvs nu se ştie unde. De cine şi de ce, îndrăznim să vă întrebăm, stimate d-le Primar ? Şi, am adăuga, cu ştirea, sau fără ştirea dvs. ? A ajuns, stimate d-le dr. Dan Predescu, Bucureştiul un biet sat fără cîini, in care poate comite orice fărădelege oricine vrea ? Revenim încă o dată, domnule Primar, pe lingă dvs, solicitindu-vă imperios să vă îngrijiţi ca bustul lui Gherea să fie reinstalat neintîrziat pe soclu. Z ORNEA 2 România literară SEMNAL • Mihai Eminescu — POEZII. Volum în seria „Scrieri româneşti esentiale“. (Editura Junimea, 768 p., 33 lei). • Vasile Pârvan — STUDII DE ISTORIE MEDIEVALA SI MODERNA. Ediţie îngrijită, note si indici de Lucian Nastasă. Cuvînt înainte si studiu introductiv de Al. Zub. (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 392.. 42 lei). • Rodica Ojog-Braşoveanu — SA NU NE UITAM LA CEAS. Roman. (Editura Militară, 272 p. 11,50 lei). • Virgil Bostanaru — NORII S-AU RISIPIT. Roman. (Editura Militară, 232 p.. 9,25 lei). • Mihai Munteanu — LUMEA BASMULUI. Versuri pentru copii. (Editura Junimea, 40 p. 5,50 lei). • Mircea Micu — PATIMA. Ediţia a IV-a a romanului. (Editura Facla, 256 p.. 12,50 lei). • Florin Şlapac — JUCĂRIA. Roman. (Editura Dacia, 148 p.. 8, 50 Iei). • Ioana Colan — UN ŞIRAG DE POEZII PENTRU VOI. IUBIŢI COPII !. (Editura Litera, 32 p.. 19 lei). • Vasile Preda — PRIVIND SPRE STEAUA IUBIRII. Roman. (Editura Albatros. 176 p., 11 lei). • Nicolae Fulga — RĂSĂRIT DE SOARE. Povestiri. (Editura Scrisul Românesc, 236 p., 7.75 lei). • Sorin Teodorescu — VARĂ IN BALTI. Nuvele. (Editura Eminescu, 200 p. 6,50 Iei). • Lawrence Durrell — MOUNTOLIVE. CLEA. Cele două volume ale scriitorului englez care completează tetralogia romanescă Alexandria Quartet (1957—1960) sunt traduse de Antoaneta Ralian. (Editura Cartea Românească, 3844336 pe 34 lei). • Michel Géoris — NUTS !... BĂTĂLIA DIN ARDENI. Traducere de Adrian Stănescu , prefaţă de Viorica Moisuc. (Editura Humanitas, 142 pe 12 lei). LECTOR Uniunea Scriitorilor din România anunţă că Adunarea Generală va avea loc între 18—21 aprilie a.c. la Sala Palatului. Lucrările Adunării vor începe la orele 9,00 a.m. Vor participa toţi membrii Uniunii Scriitorilor. Invitaţiile, care vor servi în acelaşi timp ca legitimaţii şi ca mandat pentru vot, vor fi înminate la intrarea în sală.