România literară, aprilie-iunie 1990 (Anul 23, nr. 14-26)

1990-04-05 / nr. 14

OCHIUL MAGIC • APARIȚIA LUI GABRIEL LIICEANU LA TELEVIZIUNE constituie, de fiecare dată, un eveniment şi produce reacţii dintre cele mai diverse. Lu­crul n-are de ce să ne mire. Am devenit o societate de con­sum chiar mai înainte ca gama ofertelor să se extindă din pla­nul bunurilor intelectuale in a­­cela al bunurilor materiale. Domnul G.L. s-a adresat tele­spectatorilor miercurea trecută, noaptea tirziu, iar vineri Ro­mânia liberă a și înregistrat un prim ecou, in articolul roman­cierei Alexandra Stănescu, ecou mai mult decit favorabil. D-na A.S. a părut să cadă în transă ascultîndu-l pe d. G.L. Sigur, d. G.L. este un intelectual onest şi serios, ale cărui cărţi, studii sau simple intervenţii, publicis­tice ne-au stîrnit deseori entu­ziasmul. D-sa a spus totdea­una ceea ce a gîndit, nelăsîndu-se influenţat de conjuncturi sau de prestigii. Portretul maestrului său C. Noica, uus în pagina (şi uneori în filigranul paginii) Jurnalului de la Păltiniş, este memorabil nu numai prin a­­dîncimea intuiţiei, dar şi prin necomplezenţă. Intr-un moment în care filosoful devenise a­­proa­pe obiect de cult pentru emuli, cel mai de seamă dintre ei îi consacra o carte dreaptă şi neapologetică. Din respect, îi voi spune la rindul meu d-lui G.L, exact ceea ce cred despre intervenţia d-sale de la televi­ziune. Cred că i-am înţeles co­rect pledoaria (care lua pe a­­locuri tonul unui rechizitoriu) in favoarea rece­sitâţii de a ne privi lucid p­e­ria vinovăţie şi de a încerca să ne purificăm. Cu toţii am ieşit din vechiul regim mai mult ori mai puţin traumatizaţi Psihic şi culpabili moral. înainte de a reconstrui lumea, trebuie să ne recon­struim ne noi înşine. Din in­fern, nu se poate ajunge direct în paradis. Traversăm aşadar un purgatoriu necesar. Obiecţia mea im­a dri neect punct de ve­dere este dublă: pe de o par­te, ea se referă la ceea ce aş numi tendinţa de absolutizare şi de fetişizare a moralului ; pe de alta, la caracterul prea ab­stract al examenului de conşti­inţă ce ni se propune. Am ob­servat­ şi in alte luări de ati­tudine (ale d-lui Octavian Paler, bunăoară) amîndouă a­­ceste tendinţe. Planul moral devine aproape singurul preo­­cupant. Cauzele, ca şi soluţiile sînt căutate exclusiv în legătu­ră cu comportamentul moral al indivizilor în timpul dictaturii. Nimeni nu neagă importanţa ori gravitatea aspectului moral. Dar el nu e decit o componentă a transformării noastre. Nu e destul să privim înapoi cu mi­nte. Comunismul n-a fost doar o lume a corupţiei valorilor spirituale, a degradării morale, ci şi una în care mizeria ma­terială devenise extremă. Am suferit nu numai din umilinţă sau teamă, dar şi de frig sau foame. A vorbi la nesfîrşit des­pre necesitatea purificării mo­rale riscă să ne conducă la o re­torică găunoasă a culpei. Inter­venţia d-lui G.L. mi s-a părut uneori aproape masochistă (fi­reşte, reversul sadic nu putea lipsi, in arătarea cu degetul a vinovăţiei celuilalt), spectacol dureros şi vag indecent, volup­tate a confesiunii care in beţia de o clipă a devenit scop în sine. Domnul G.L. a voit poate să ne culpabilizeze pînă la a atinge noi înşine punctul critic la care purtarea devine obliga­torie. Insă pentru aceasta era nevoie să fie mai puţin abstract in a sa pledoarie-rechizitoriu. Dacă toţi sintem­ vinovaţi, ni­meni nu mai este vinovat. Cînd aud vorbindu-se despre marea noastră vinovăţie, pot închide liniştit ochii asupra vinovăţiilor mele mărunte şi cotidiene. Un purgatoriu pentru toţi devine aproape un paradis pentru fie­care. Pedeapsa colectivă e cea mai lesne suportabilă. Ca să dau o idee cit se poate de exac­tă în privinţa dezacordului din­tre mine şi d. G.L., aş încheia spunînd că metafizica vinei şi a purificării dezvoltată de d-sa anulează şi vina şi purificarea, cu alte cuvinte tocmai morala. Ca să fie eficace, morala tre­buie să fie concretă : nu există vinovăţie, există numai vino­­­vaţi. • DEŞI N-A AVUT CUM SA CITEASCĂ EDITORIALUL NOSTRU de săptămîna trecu­tă, d. Jozef Tamas Remenyi, noul redactor şef la Magyar Napló, pare să răspundă la una din întrebările puse de noi atunci cind, in ancheta între­prinsă de revista franceză Le Nouvel Observateur (nr. 1317) declară cu privire la situaţia li­teraturii maghiare actuale: „As­tăzi literatura îşi pierde presti­giul. Oamenii sunt orbiţi de problema supravieţuirii lor e­­conomice şi se preocupă mai mult de politică decit de cul­tură. E drept şi că scriitorii nu mai au timp să scrie cărţi. In­tr-un regim în care, cu excep­ţia activiştilor, nu existau po­liticieni profesionişti, intelec­tualii au fost siliţi, o dată cu deschiderea spre democraţie, să umple golul şi să se arunce in bătălie. In anii stalinismului, ei au fost aceia care au încar­nat spiritul rezistenţei. Au do­­bîndit deci o autentică legiti­mitate populară“. Sociologa Elemer Hankiss scrie la rindul ei : „Scriitorii nu-şi mai stă­­pînesc meseria, înainte ei erau judecaţi în funcţie de curajul lor şi nu de valoarea estetică a operelor. In prezent, trebuie să reinveţe să facă literatură“. In fine, György Konrad preci­zează : „Parabola, s-a terminat cu ea. E o şansă pentru noi. Literatura a scăpat de obligaţia de a fi mărturie. Trăim sfîrşi­­tul acelui roman-fluviu al co­munismului. Putem în definitiv să scriem acum mici romane care să se apere singure“. Aş­teptăm în continuare răspunsu­rile scriitorilor români. • PENTRU D. CEZAR IVA­­NESCU, DE O PARTE A BA­RICADEI (jocul de cuvinte cu titlul publicaţiei la care colabo­rează este întîmplător) se află d-sa, iar de cealaltă parte, res­tul poeţilor români contempo­rani. Intre d-sa şi restul poeţi­lor este un război pe viaţă şi pe moarte, înainte de a ne în­treba ce şanse poate avea cine­va care se luptă cu toată lu­mea, să ne întrebăm care este, in ochii d-lui C.I., miza con­fruntării. Din scrisoarea des­chisă adresată d-lui Ion Iliescu și din serialul intitulat Caranti­na (ambele publicate în nu­merele pe martie ale revistei Baricada), această miză rezul­tă cu limpezime , d. C.I. a por­nit o cruciadă a cinstei şi ta­lentului contra corupţiei şi Un­sei de valoare. Dan Deşliu, Di­­nescu sau Blandiana ar fi nişte „oportunişti notorii lipsiţi de valoare literară“, a căror pre­zenţă în fostul C.F.S.N. a „ob­­staculat“ intrarea în organismul cu pricina a d-lui C.I. însuşi. (N-are însemnătate faptul că Dan Deşliu n-a figurat nicioda­tă printre membrii C.F.S.N. şi nici că nimeni nu i-a propus lui Cezar Ivănescu să intre, ideea contează). In plus, d-nii Deşliu şi Dinescu ar fi fost „agenţi dubli". Dovada pentru cei dinţii iarăşi nu se face. Cit priveşte pe cel de al doilea, „posedind (el) o mamă-soacră cetăţeanca sovietică şi un tată-socru ma­ghiar“, credem că dovada e mai mult decit suficientă, numărul agenturilor implicate puţind fi, la rigoare, chiar trei. Benefi­ciar al unui asemenea dosar, era normal ca Dinescu să-şi semnaleze „imunda prezentă in Parlament“. Domnul C.I. roagă respectuos (cum altfel ?) pe preşedintele Iliescu să „interzi­că acestui troglodit care se scarpină tot timpul în capu-i găunos să mai maculeze cu pre­zenţa-i incinta Parlamentului“. Cu aât mai mult cu cit „to­varăşul P.C.R.-ist Dinescu a suferit mai de mult o condam­nare pentru huliganism in ban­dă“. (Noi auzisem că huliga­nii s-au aflat de cealaltă par­te a baricadei şi am şi văzut de cîteva ori bîta emblemati­că de care d. C.I nu se despărţea nici cînd scria versuri, dar ideea contează, aşa că trecem peste). Se înţelege că d. C.I. nu mai putea trăi între asemenea scriitori netalentaţi şi oameni corupţi (şi noi n-am înşirat În­treaga listă de securişti mania­­co-depresivi, provocatori, biş­niţari etc. pe care d-sa o pro­duce în sprijin). Trebuia să ia atitudine. Şi a luat: mai întîi i-a invectivat cu spumoa­se blesteme biblice , iar pe ur­mă a înfiinţat propria societa­te a scriitorilor, în care (vezi Anunţul important din aceeaşi Baricada) adeziunea de intrare se însoţeşte doar de autobio­grafie. Adevărat paradis al au­torilor fără cărţi, din care d-nii Marcel Petrişor şi Şt. Sto­­ian au fost obligaţi să demi­sioneze, descoperindu-se că păcătuiseră contra statutelor­ şi anume publicaseră cîteva ope­re. Asemenea lui Moise, d. C.L şi-a luat inima în dinţi şi bîta mitică in mină şi a hotărit să-şi scoată poporul de gugui din ţara unde robise atita amar de ani la gloria altora şi să purceadă „ori la slobozie sau la moarte“. Ai, Doamne, grijă de el, că nu ştie nici ce spune, nici ce face ! N. M. Toiagul lui Moise Primim la redacţie: * • Domnule Director, • IU virtutea dreptului la replică, dar şi în virtutea unor uzanţe de urbanitate Pe care nu am să le enumăr în cele ce ur­mează, vă rog să daţi publicităţii urmă­toarele : In vremea odioasei dictaturi, am be­neficiat, alături de alţi colegi de gene­raţie literară, de o susţinută campanie publicitară în paginile oficialului mereu tinăr (ever green, ini.) „Săptămîna“, atunci sub conducerea cunoscutului pro­zator, traducător, critic, exeget al fotba­lului naţional şi internaţional — intr-un cuvînt, polihistor — Eugen Barbu, soţul popularei actriţe Marga Barbu. Sigur că principalul merit al domniei sale a con­stat (constă) în întreţinerea acelui tul­burător proces alhemic ce a făcut posi­bilă transmutaţia celulozei într-o veri­tabilă papier hygiénique des lettres, dar nu asupra acestor lucruri aş dori să in­sist acum. Accesul meu în coloanele sus­­numitei publicaţii a coincis cu apariţia plachetuţei mele de versuri modest inti­tulate Ochiul inimii, la sfîrşitul anului 1988. încă de la primele cronici, „Săptă­mîna“ a semnalat cu promptitudine orice poziţie, fenomen ce a produs o vie emo­ţie in sinul familiei mele domiciliate în oraşul frontalier Jimbolia (44 km de Timişoara, 577 km de Bucureşti). Şi asta pentru că — trebuie s-o spun cu toată sinceritatea, domnule Redactor-şef — în oraşul meu nu se prea citeşte „România literară“, cetăţenii preferind eseul istoric al lui V.C. Tudor sau cel filosofico-pole­­mic de sub penele d-lui Eugen Barbu, ambele presărate cu atîtea şi atîtea pi­canterii şi nostimade. In urma cronicii dv., domnule Redactor-şef, necunoscutul sponsor al popularităţii mele (domnul Observator !) întărea astfel concluzia din R.L. : „Promitem să-i urmărim atît pe N.M. cit şi pe M.T. cu sporită aten­ţie“, fapt ce m-a hotărit să ies, în fine, din tăcerea mea. Generozitatea, care nu m-a lăsat niciodată insensibil, m-a de­terminat, în acelaşi sens, să răspund pe măsura ofertei. Şi am făcut-o, socotind că trebuie, întîi, să acord la maxim sen­sul demersului cu litera lui, drept pen­tru care am ales ca limbă de exprimare limba lui Céline. In acest sens, am expe­diat pe adresa rubricii o vedere color cu următorul text : „Cher loin ta­in ami Observate ait, L’énérgie et l’assiduité dönt vous faites preuve pour me faire de la publicité me rendent plus sensible que jamais. Bien que je ne vous connaisse, il y quelques semaines mornes, j’ai fait Un réve oü vous ecriviez habillé dans un complet bleu-gendarme. Est cela un bon signe ou non 7 Les gens qui vous entourrent et qui savent tant de choses pourront aisé­­ment vous aider. Si vous voulez, vous pouvez me répondre.“ Şi jos, în franceză, in original : Ti­mişoara — Le Parc des Roses. Desigur că rândurile mele n-au ajuns la destinație, drept pentru care din nou vin cu rugămintea de a le face cunos­cute, oferind, in acest fel, o nouă per­spectivă asupra dialogului tinerei genera­ţii cu scurgerea săptămînală a instanţe­lor culturale şi, de ce nu, chiar a tim­pului. Cu mulţumiri, MARCEL TOLCEA Timişoara, 24 martie 1990 Către Redacţia revistei săptămînale de literatură şi artă „România literară“ • In nr. 12 din 22 martie 1990 al revis-­ tei dv., editată de Uniunea Scriitorilor din România, aţi publicat un „Mic dicţio­nar“, care a început cu noţiunea ,,MAR­XISM“, sub semnătura dlui Mihai Zamfir. In acest „dicţionar" se spune : „am încercat de trei ori să citesc faimoasa carte numită Capitalul. Am reuşit doar să o răsfoiesc, pentru că pagina 50 re­prezenta graniţa precisă a efortului... I-am citit pe Platon şi pe Aristotel, pe Kant (cu ajutorul comentariului) şi pe Hegel, pe Descartes sau pe Nietzsche. A fost uneori greu, dar niciodată impo­sibil. In schimb la Capitalul am capotat net. Acest galimatias de vulgarităţi e­­conomice şi de penibilă suficienţă inte­lectuală, acest amestec de economie po­litică plată şi de pretenţii teoretice — totul spus intr-un stil imposibil de di­gerat — mi-a rămas în gît... am renunţat după a treia tentativă la lectura Capi­talului...“. Aşadar, d. Mihai Zamfir, care l-a citit chiar şi pe Hegel (să înţelegem întreaga operă, chiar şi Ştiinţa logicii ?), a în­cercat să citească de trei ori Capitalul, n-a reuşit decit să-l răsfoiască pînă la pagina 50 (ediţia, anul ?), şi totuşi con­sideră că-l poate aprecia ca fiind un „galimatias“ de vulgarităţi economice. Este adevărat că primele circa 70—80 de pagini din Capitalul cer un efort in­telectual mai mare. Marx chiar observă că în primul capitol a ,,cochetat“ oare­cum cu modul specific al lui Hegel de a se exprima. Dar pentru cineva care l-a citit şi l-a înţeles pe Hegel, studierea scrierilor lui Marx (căci Capitalul, ca şi Ştiinţa logicii nu se „citeşte“ şi nu se „răsfoieşte“, ci se studiază) nu poate pre­zenta vreun impediment serios. Capitalul este o lucrare care face parte, vrem nu vrem, din zestrea cultural-ştiinţifică a umanităţii , în Encyclopaedia Americana citim : ....Marx a fost ultimul şi cel mai mare dintre economiştii clasici...“, iar în The New Encyclopaedia Britannica: „Ca­pitalul... una din lucrările majore ale e­­conomistului din secolul al 19-lea, Karl Marx...“. Nu există vreo istorie a doctri­nelor economice, indiferent de poziţia de acceptare sau de adversitate pe care se situează autorul ei, care să nu conţină un capitol referitor la Karl Marx şi, im­plicit, la Capitalul, Doctrina economică marxistă poartă desigur amprenta secolului al 19-lea şi ea este inevitabil lacunară în multe pri­vinţe. Ea şi-a lăsat totuşi pecetea asu­pra intregii ştiinţe economice. Numeroa­se concepte şi formule elaborate in Ca­pitalul şi în alte scrieri socio-economice ale lui Marx sunt utilizate si astăzi in mod curent, iar altele au stat la baza elaborării unor metode noi de analiză economică (de pildă, metoda „input­­putput“ a economistului american W. Leontief îşi are originea in schemele lui Marx ale reproducţiei capitalului social total, care, este adevărat, nu se pot găsi pînă la pagina 50, ci abia în volumul al doilea) [...] ANGHEL SCHOR Către dl. dr. Dan Fredescu Primarul Capitalei • La mijlocul lui martie, vandali anticulturali au comis sacrilegiul de a dărîma de pe soclu bustul lui Const. Do­­brogeanu-Gherea. Au protestat împotri­va acestei blasfemii revistele literare (România literară, Contrapunct), Consi­liul de conducere al Uniunii Scriitorilor şi Partidul Social-Democrat din Româ­nia. Am socotit, că aceste proteste vor fi găsit înţelegere din partea dvs., conside­­rînd, împreună cu noi toţi, că unul din­tre marii noştri cugetători, întemeietor, alături de Titu Maiorescu, al criticii li­terare româneşti şi sociolog de seamă, are dreptul de a fi reprezentat cu un bust într-o piaţetă a Capitalei. Aflăm cu indignare că bustul nu numai că nu a fost reînălţat pe soclu, dar pur şi simplu, la o săptămînă după producerea acestor proteste, a fost încărcat intr-un camion şi dvs nu se ştie unde. De cine şi de ce, îndrăznim să vă întrebăm, sti­mate d-le Primar ? Şi, am adăuga, cu ştirea, sau fără ştirea dvs. ? A ajuns, stimate d-le dr. Dan Predescu, Bucureştiul un biet sat fără cîini, in care poate comite orice fărădelege ori­cine vrea ? Revenim încă o dată, dom­nule Primar, pe lingă dvs, solicitindu-vă imperios să vă îngrijiţi ca bustul lui Gherea să fie reinstalat neintîrziat pe soclu. Z­ ORNEA 2 România literară SEMNAL • Mihai Eminescu — POEZII. Vo­lum în seria „Scrieri româneşti e­­sentiale“. (Editura Junimea, 768 p., 33 lei). • Vasile Pârvan — STUDII DE ISTORIE MEDIEVALA SI MO­DERNA. Ediţie îngrijită, note si in­dici de Lucian Nastasă. Cuvînt îna­inte si studiu introductiv de Al. Zub. (Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 392.. 42 lei). • Rodica Ojog-Braşoveanu — SA NU NE UITAM LA CEAS. Roman. (Editura Militară, 272 p. 11,50 lei). • Virgil Bostanaru — NORII S-AU RISIPIT. Roman. (Editura Militară, 232 p.. 9,25 lei). • Mihai Munteanu — LUMEA BAS­MULUI. Versuri pentru copii. (Editu­ra Junimea, 40 p. 5,50 lei). • Mircea Micu — PATIMA. Ediţia a IV-a a romanului. (Editura Facla, 256 p.. 12,50 lei). • Florin Şlapac — JUCĂRIA. Ro­man. (Editura Dacia, 148 p.. 8, 50 Iei). • Ioana Colan — UN ŞIRAG DE POEZII PENTRU VOI. IUBIŢI CO­PII !. (Editura Litera, 32 p.. 19 lei). • Vasile Preda — PRIVIND SPRE STEAUA IUBIRII. Roman. (Editura Albatros. 176 p., 11 lei). • Nicolae Fulga — RĂSĂRIT DE SOARE. Povestiri. (Editura Scrisul Românesc, 236 p., 7.75 lei). • Sorin Teodorescu — VARĂ IN BALTI. Nuvele. (Editura Eminescu, 200 p. 6,50 Iei). • Lawrence Durrell — MOUNTO­­LIVE. CLEA. Cele două volume ale scriitorului englez care completează tetralogia roman­escă Alexandria Quartet (1957—1960) sunt traduse de Antoaneta Ralian. (Editura Cartea Românească, 3844336 pe 34 lei). • Michel Géoris — NUTS !... BĂ­TĂLIA DIN ARDENI. Traducere de Adrian Stănescu , prefaţă de Viorica Moisuc. (Editura Humanitas, 142 pe 12 lei). LECTOR Uniunea Scriitorilor din Româ­nia anunţă că Adunarea Generală va avea loc între 18—21 aprilie a.c. la Sala Palatului. Lucrările Adunării vor începe la orele 9,00 a.m. Vor participa toţi membrii Uniunii Scriitorilor. Invitaţiile, care vor servi în a­­celaşi timp ca legitimaţii şi ca mandat pentru vot, vor fi înmi­­nate la intrarea în sală.

Next