România literară, ianuarie-martie 1991 (Anul 24, nr. 1-13)
1991-01-03 / nr. 1
r - Ochiul magic PRIMUL AN SCURS DE LA REVOLUŢIE A FOST ÎNCHEIAT DE CĂTRE GUVERNUL DLUI ROMAN CU O GAFĂ MONUMENTALA : împiedicarea fostului rege al României de a petrece Crăciunul la Curtea de Argeş. Nu e vorba doar de rigiditatea, dovedită odată mai mult, a autorităţilor, e vorba mai ales de toate acele exagerate şi ridicole măsuri de mină porte, cum ar fi bararea şoselei şi punerea in funcţiune a unor importante mijloace poliţieneşti, pentru prinderea şi readucerea familiei regale la Otopeni. Şi asta, sub ochii corespondenţilor de presă străini şi ai camerelor de luat vederi. Ca să încununeze lanţul de erori menite a mai ştirbi ceva din prestigiul şi aşa deteriorat al României, a venit şi declaraţia guvernului, prin acelaşi impulsiv purtător de cuvint, dl. Bogdan Baltazar, care l-a învinuit pe fostul rege şi întreaga dinastie de Hohenzollern de dispreţ faţă de poporul român, totul exprimat în cel mai pur limbaj comunist. Dacă ni s-ar fi spus că-l vom regreta pe dl. Adrian Sîrbu, cînd a fost destituit, am fi uns cu poftă : contraperformanţele succesorului său sînt însă, iată, net superioare. Şi dacă dlui Roman nu-i pasă de ce gindeşte lumea civilizată despre România, văzîndu-l fugărit ca-n filme pe fostul suveran şi luînd act apoi de detestabila prestaţie diplomatică a purtătorului de cuvint guvernamental, O nouă ne pasă, căci avem naivitatea să ne socotim implicaţi de orice imagine sau declaraţie care priveşte ţara in care trăim şi naţiunea din care facem parte. Aş fi ipocrit dacă aş pretinde că cele intîmplate în seara zilei de Crăciun m-au surprins foarte tare. Dar m-au deprimat Şi m-au determinat să mă întreb — a cita oară ? — de ce ţine guvernul să se (şi să ne) compromită cu tot dinadinsul in faţa unei Europe in care dorim să reintrăm, după decenii de ruşinoasă absenţă. Să fie neputinţa de a depăşi cadrele vechii mentalităţi comuniste? Să fie inerţia unor impulsuri totalitare ? La un an de la revoluţia din decembrie, strigăciile, gafele, inconsecvenţele şi erorile echipei de guvernămînt, ale fostului C.P.Uri. şi ale actualului parlament, ele instituţiei prezidenţiale sunt atit de numeroase, incit devin semnificative şi nu mai pot fi puse exclusiv pe seama lipsei de experienţă democratică. Repetarea unui anume tip de comportament arată că puterea nu pare să înveţe nimic din eroare, mai mult, că, persistând în eroare, ea o amplifică. Există riscul ca incapacitatea de a se corecta să conducă puterea spre un discredit moral complet, şi ea să încerce atunci a stăpini situaţia prin singurul mijloc rămas : o politică de dictat. Nu mă număr printre cei care văd dictatura ca pe un scop al actualei puteri, care ar fi făcut de la bun început paşi mici, dar deliberaţi, spre un control total al societăţii postrevoluţionare. Cred că, dacă avem in vedere intenţiile constante şi programul ei iniţial, puterea actuală s-a îndreptat cu adevărat spre democraţie , dar neputindu-se debarasa de unii oameni compromişi şi de un mod de gîndire comunist, ea a făcut greşeală după greşeală, ceea ce i-a afectat raporturile cu societatea şi i-a marcat comportamentul. Mă tem că dictatura de la capătul drumului va fi soluţia extremă, datorată impasului în care puterea s-a vînit singură, ca şi necesităţii de a evita o nouă explozie socială. DINTRE GREŞELILE SAVtRŞITE DE GUVERNANŢII ACTUALI, ClTEVA, FOARTE GRAVE, PRIVESC POLITICA ECONOMICA SI SOCIALA. Acum este limpede pentru noi toţi că primele şase luni de după decembrie au fost complet irosite. Nici cea mai neînsemnată reformă n-a fost operată înaintea alegerilor. S-au anulat doar acele decrete şi legi ceauşiste care nemulţumiseră totalitatea populaţiei. Intîrzierea aceasta şi-a vădit riscurile considerabile in următoarele şase luni. Guvernul provizoriu se face vinovat de electoralism, de înşelarea oamenilor prin măsuri menite a re ciştiga in mod superficial încrederea, dar fără nici un temei economic. îndată după 20 mai, s-a trecut la un soi de ultraliberalism, depăşind chiar şi speranţele partizanilor domnilor Câmpeanu şi Raţiu, ceea ce a făcut ca, foarte repede, frica de ziua de mîine şi nesiguranţa populaţiei să se exprime printr-o rezistenţă acerbă la programul de reforme propus. Silit de greve, de protestele de tot felul, şi angajînd largi pături sociale, guvernul a dat înapoi : a treia fază a politicii sale economico-sociale este, vizibil, mai ales în luna din urmă, una curat populistă, constind in amînarea măsurilor anunţate (de pildă, liberalizarea tuturor preţurilor, în importuri, aşa zicînd cosmetice, în promiterea mării cu sarea unora din sindicatele muncitoreşti şi aşa mai departe. Inconsecvenţa programului guvernamental — care, din ianuarie şi pînă în decembrie, ne-a dovedit că poate îmbrăca succesiv o formă social-democrată, una radical liberală şi alta populistă — nu e, în fond, rezultatul opoziţiei întilnite în populaţie, cum ar fi unii înclinaţi să creadă, ci mai degrabă expresia convingerii că populaţia este o masă de manevră, care poate fi trasă încolo şi încoace, după cum cer necesităţile rămînerii la putere a guvernului. Această inconsecvenţă denotă şi o lipsă de sinceritate a celor care ne conduc. Ei nu adoptă anumite măsuri ca urmare a fidelităţii faţă de programul propriu, ci din oportunism. Dacă dl. Roman îşi poate imagina bunăoară că va calma spiritele oferind, ca şi Ceauşescu pe vremuri, tifre de realizări şi portocale de sărbători, asta înseamnă că oportunismul a devenit monedă curentă in politica d-sale. Originea dificultăţilor politice de astăzi ale guvernanţilor noştri trebuie căutată, ca şi originea dificultăţilor economice şi sociale, în primele şase luni ale anului. Atunci, F.S.N. a pregătit de o manieră abuzivă alegerile, voind a-şi asigura un scor Hniştitor. Dacă liderii F.S.N. aveau mai multă prevedere politică, ei ar fi trebuit să ştie că rostul partidelor nu le punea in nici un fel în pericol victoria şi că cel mai înţelept lucru ar fi fost să încerce să limiteze majoritatea parlamentară, nu s-o sporească. Raţiunea limitării e triplă. Intim : un scor mai strins ar fi mărit gradul de credibilitate al noii puteri, factor important in greaua campanie de reforme ce urma şi în condiţii in care ţara ieşea dintr-o epocă de neîncredere ajunsă cronică în conducătorii ei. Apoi , ultimul lucru de care avea F.S.N. nevoie era un scor care să-l împingă spre euforie, aţîţindu-i instinctele dominatoare şi creîndu-i iluzia că opoziţia nu contează ; această euforie a distrus germenii unui veritabil comportament democratic al partidului de guvernămînt. A treia raţiune : parlamentul ar fi devenit, dacă majoritatea nu avea decit 5—6 procente mai mult decit opoziţia, cu adevărat locul unde s-ar fi disputat şi creat legile noii Românii ; cînd însă pluripartitismul e ca acum, aproape fictiv, din pricina ecrasantei majorităţi F.S.N., disputa se mută inevitabil în stradă sau aiurea şi tensiunile sociale cresc. TOATA SCURTA, DAR INTENSA ISTORIE ROMANEASCA DE DUPĂ REVOLUŢIA DIN DECEMBRIE este imaginea limpede a acestei politici hulpave şi rudimentare a F.S.N. Vehementele contramanifestaţii din ianuarie şi februarie au fost o ridicolă şi inutilă încercare a F.S.N. de a-şi dovedi forţa politică evident superioară iar evenimentele din 13-15 iunie, consecinţa tragică a acestei puerile mentalităţi. Tot capitalul moral acumulat de revoluţia română s-a pierdut în cele citeva zile de la mijlocul lui iunie. Mai rău : el n-a putut fi recuperat nici pînă astăzi. Iar euforicul F.S.N. continuă a fi incapabil de luciditate şi a se lăuda cu legitimitatea obţinută la 20 mai. Eroarea de apreciere din epoca electorală se răzbună. Cum să fie autocritic un parlament care a luat două treimi şi un preşedinte care a luat patru cincimi din sufragii ? Nerecunoaşterea erorilor este insă chiar mai primejdioasă decit săvirşirea lor. Ceea ce mi se pare alarmant In momentul de faţă nu e faptul că guvernul a greşit şi nici acumularea In sine a greşelilor, ci totala lui incapacitate de a admite acest lucru, ca şi pornirea irepresibilă de a da vina pe alţii. O democraţie nu se deosebeşte de o dictatură prin aceea că nu greşeşte, ci prin faptul că îşi recunoaşte greşelile şi că trage consecinţele lor. N-am auzit un cuvint de scuză din gura primului ministru. Şi cînd e defensiv, d-sa tot infailibil se socoate. Şi poate că nu întâmplător şi-a ales purtător de cuvint un om cu temperamentul d-lui Baltazar, căruia alfabetul modestiei îi este mai străin decit acela chinez. Brutalitatea izgonirii fostului rege se explică prin aceeaşi aroganţă a unei puteri prea sigure de ea însăşi, fără supleţe şi spirit autocritic, care şi-a distrus cu mina ei credibilitatea în afară şi inlăuntru. Ce speranţe să avem că va demisiona cu de la ea voinţă cînd îi va deveni limpede că nu există altă soluţie ? Şi cum să nu ne temem că va precipita ţara intr-un război civil mai degrabă decit să-şi recunoască eşecul ? Cînd i se cere să organizeze alegeri anticipate, se simte ofensată. De două ori stupefiantă această reacţie : o dată, fiindcă numai într-o democraţie există alegeri anticipate ; şi a doua oară, fiindcă, deocamdată, ea mai poate spera să le ciştige şi, incă, obţinînd acea majoritate precară, singura capabilă a face din parlament un for absolut democratic, prin absorbirea energiei străzii. Pînă nu e prea tîrziu, liderii F.S.N. ar trebui să-şi dovedească maturitatea politică şi să considere că alegerile anticipate reprezintă nu o concesie, ci o necesitate. N. M. : Democraţia ca majoritate precară NE SCRIU CITITORII... MEMENTO NU MULŢI ani în urmă Iosif Constantin Drăgan, într-una din numeroasele vizite făcute in România, a descins la Rectoratul Universităţii din Bucureşti, primit cu onorurile cuvenite. Sub portretele lui Maiorescu, Pârvan, Iorga şi ale altor personalităţi ilustre ale învăţămintului şi culturii române, Iosif Constantin Drăgan, pe lingă elucubraţii tracomane şi protocroniste, a făcut în public elogiul lui Nicolae Ceauşescu , în viziunea „profesorului“ Iosif Constantin Drăgan. Ceauşescu ar fi fost un spirit larg, un om dornic de dialog, un spirit larg, un om cu mari afinităţi pentru cultură, orice problemă discutată cu el îşi găsea imediat deslegarea ; dacă apăreau dificultăţi, apoi ele erau provocate numai de aparatul birocratic, dar în momentul in care chestiunea ajungea la Preşedintele ţării, rezolvarea se producea imediat îmi pare rău că nu am ţinut minte formulele encomiastice ale discursului, căci ele ar fi adăugat o nouă pagină antologică literaturii panegirice. Aflăm insă acum că „Profesorul“ a fost persecutat în vremea dictaturii şi că el a fost în fapt un „disident“ ! Nil admirări ! Şi totuşi, Iosif Constantin Drăgan ar trebui o clipă să întrerupă lectura textelor „getodace“ şi să citească în auto-ul latin Tacit că orice poate fi distrus, în afară de memoria oamenilor. GH. CEAUŞESCU 2 Románia literara . ACUM UN AN D-lui Dorin Tudoran în Diaspora ACUM un an, la Bucureşti vremea era mai blîndă, insă veştile de la Timişoara aspreau vremurile pînă la durere. îmi scrisesem demisia de la „Tribuna României“, un text intitulat „Depun condeiul“, pe care-1 arătasem cîtorva colegi şi-mi închipuiam că-l voi citi, in curînd, la proxima şedinţă de sumar a redacţiei. N-a fost să fie aşa. în citeva zile, după 17 decembrie, lucrurile se dilataseră enorm, timpul îşi scăpase din friu, şi, in dimineaţa zilei de 21 decembrie, in timp ce „geniul Carpaţilor“ se bîlbiia ultima oară în televizor, ştiu c-am deschis, brusc, uşa sălii din redacţie, unde toţi laolaltă, securişti şi nesecurişti, ii ascultau pe „cîrmaci“, aşteptînd să se-ntîmple ceea ce s-a şi întîmplat. Mi-am apostrofat colegii, „vă mai uitaţi încă la el“ şi le-am spus să le fie ruşine ! Eram cu demisia-n mină, in fond, din acea clipă nu-mi mai erau colegi, Dumnezeu cu mila. Nu m-a luat nimeni în seamă, in mod expres, am reţinut fulgerele din privirile (altfel blinde, de obicei) ale redactorului şef, incă în exerciţiu, şi trîntind uşa cu ostentaţie, dus am fost. Insă de unde ştiusem că totul se va petrece atunci ? De dimineaţă spusesem acelaşi lucru, într-o intîlnire prea matinală, cu cîţiva amici, şi apoi şi în troleibus, aproape provocator, acolo unde, lumea, de teamă, îşi ascundea feţele-n gulerele paltoanelor şi chibzuia, intre speranţă şi cumplita frică de securişti. Incit pe la unsprezece, după ce părăsisem redacţia, aveam toate motivele să jubilez. Circul se spărsese (circul foamei), coloanele de tineri, care fuseseră adunate, ultima oară, în ţarcul ceauşist din faţa fostului comitet central, spărseseră „frontul“, şi, zdrenţuite, se retrăgeau, aruncînd in pubele şi veceul public din Piaţa Galaţi portretul „celui mai iubit“ şi a „tovarăşei“, împreună şi cu lozincile consacrate. Era o veselie nemaipomenită şi toţi, absolut toţi, promiteau că se vor întoarce. Şi s-au ţinut de cuvint de la ora cinci, după amiază, o mare de oameni (aproape toţi numai tineri) blocase Piaţa Romană şi strigau, strinşi unul intr-altul, primele lozinci ale libertăţii : „Jos călăul !“ „Asasinul !“ „Jos Dictatorul !“ Acum un an eram şi eu intre ei, deşi tînăr nu mai eram, dar cine mai avea timp să se gindească, acum un an, cit de tînăr era şi in ce stare de sănătate măcar. Fluviul işi spărsese toate zăgazurile, un imens fluviu uman, aşa ceva nu s-a mai văzut, iar după lăsarea serii principalele artere care duceau, de data aceasta, la Intercontinental şi Universitate, fierbeau. Lozincile de la Romană se transformaseră in chemări, simple şi totuşi atit de fierbinţi: „Nu vă fie frică, Ceauşescu pică !“, „Veniţi cu noi !“ Acum un an m-am amestecat, încă odată, în acel fluviu de lavă umană, şi m-am lăsat dus in voia destinului său, nu al meu, cel puţin. Strigam, împreună cu ei, cu oamenii din coloanele dese, ale miezului nopţii, de-acum un an ; plingeam şi glumeam Împreună, stăteam strinşi unul in altul, era o fraternizare spontană germinală, aţîţătoare, înainte de-a se opri incă, trupul uriaş al coloanelor care înaintau la Universitate striga cu o singură voce : „Fără violenţă !“, „Nu plecăm !“ „Vom muri dar vom fi liberi !“. Seara, la Universitate şi Inter, apoi şi la Piaţa Romană, se trăsese în demonstranţi. După miezul nopţii sinistrele dube ale securităţii au început vinătoarea. Acum un an, împreună cu mulţi alţii, am fost prins şi închis în arestul fostei Miliţii a Capitalei, şi bătut pînă la pierderea cunoştinţei. Primeam, în felul acesta, acum un an, botezul sfintei noastre revoluţii, despre care aveam să citesc, mai tirziu, mii de aserţiuni şi speculaţii. Acum un an totul a fost insă pur şi cumplit ca în cea mai pură şi cumplită poveste de iarnă. Se termina un coşmar şi in urma lui trebuia să urmeze (intr-un mod aproape de neînţeles) cea mai lungă ceartă şi cea mai asurzitoare gălăgie din istoria poporului român. Noi înşine, timp de aproape un an, n-am făcut decit să ne certăm. Foşti camarazi care ne plînseserăm, in anii temniţei ceauşiste, pe umăr, ne-am descoperit, dintr-odată, lipsiţi de scrupule, sau avizi de putere. In locul „emigraţiei fidele“, căreia n-aveam de ce ne mai adresa, anume, unii a trebuit să bănuim apropierea de noi, ca instituţie, a unei „Securităţi fidele“, zeloasă şi participativă, intinuindu-se atit din afara ca şi dinlăuntru. Structurile instituţiilor noastre sunt încă un lucru — iată convingerea care ne ţine alături de cei care şi-au asumat transformarea din mers a vechilor structuri. * Articolele D-voastră din „România literară“, d-le Tudoran, citite-n ansamblul lor nu mă surprind După primul dintre ele, în schimb, am fost consternat. V-am și scris dealtfel un răspuns, după care directorul prestigioasei reviste mi-a trimis vorbă să mai aştept, pînă ce terminaţi tot ce aveţi de spus. Nu mai am să vă dau nici un răspuns. Acum un an, la „Tribuna României“, am spus că mă aflam cu demisia în buzunar. După un an sunt, la „Curierul românesc“, aproape în aceeaşi situaţie. Făcind totuşi parte dintre acei ce au imaginat acest „Curier", incă din primele ore ale revoluţiei, ca pe o replică sinceră Împotriva tonului (nu in totalitate şi a conţinutului) fostei „Tribune“, mi-am îngăduit să cercetez mai amănunţit cazul semnalat de D-voastră : apariţia in „Curier“, în ciuda împotrivirii unor redactori, a articolului d-lui Viorel Roman. Responsabilul de enorma gafă mi-a răspuns, în schimb, senin : „Oare nu-i democratic aşa ? Noi in pagina de alături publicăm şi-o părere contrarie d-lui Roman“. Oricât de orgolios aş părea, ţin să precizez că, nefăcînd parte nici atunci dintre „ei“, cu atit mai puţin fac parte azi dintre „noi“. Rămîn în continuare, aproape fără nici o speranţă, cel ce am fost acum un an, întrebindu-mă totuşi : Oare la anul cum va mai fi ? Şi, urîndu-vă, din tot sufletul, d-voastră şi tuturor celor ce ne citesc, La mulţi ani ! ION MURGEANU Portret de ALBRECHT DÜRER (1526)