România literară, aprilie-mai 1992 (Anul 25, nr. 11-19)

1992-04-02 / nr. 11

-----------------------------CONTRAFORT V.­ N H­ORA se intejeşte. Rivalităţile, abia ţinute in frîu pînă de cu­­rînd, se revarsă în valuri. Scena politică trepidează, clo­coteşte, se zgîlţîie. Totul era un cor de operetă, dacă din cînd în cind nu ne-ar zgudui cite o secvenţă-şoc, amintind de luptele sîngeroase dintre mafioţi. Nici nu avem o lege electorală, şi eli­gibilii noştri se dau de ceasul morţii. Înghiontelile din culise au ajuns în faţa spectatorilor şi, odată cu asta, au căzut şi măştile. Prim-soliştii revolu­ţionari, d-nii Roman şi Iliescu, au lă­sat de-o parte orice eleganţă şi au început, asemeni inaintemergătorilor sicilieni, un original măcel în doi. A­­tacurile sînt nemiloase, rezultatele sub așteptări. Ceea ce se produce în aceste zile este revenirea la politica din seara lui 22 decembrie 1989. Mai precis, acum se întîmplă ceea ce ar fi trebuit să se întîmple atunci. Presa a scris, vreme de doi ani, că dl. Iliescu e protagonistul­­perestroikăi de Dîmboviţa. Din păcate, ne-am înşe­lat cu toţii. Dl. Iliescu e doar un obedient brejnevist, care a preluat de la înaintaş totul, inclusiv — pe dos — doctrina independenţei limitate. Gor­­baciovismul e reprezentat în Româ­nia de către dl. Roman — însă doar după debarcarea din septembrie 1991. In aproape doi ani de prim-ministe­­riat, el n-a făcut decit să transplan­teze în Carpaţi mentalităţile caudilic­­ilor sud-americani, impulsivi şi orgo­lioşi, impertinenţi şi incapabili. La o populaţie normală, exhibiţio­­nismele cu substrat electoral ale celor doi marxengelşi ai frontismului ro­mânesc n-ar trebui să aibă nici cel mai mic impact. Din păcate, nu suntem­ o populaţie normală. Menţinerea, doi ani şi jumătate, a Frontului Salvării Naţionale e un sindrom clar al bolii de care suferă societatea românească. Rezonanța de lumea a treia a denu­mirii partidului majoritar ne carac­terizează mai bine decit ar putea-o face orice tratat de brucanologie. Fie împreună, fie separat, cuvintele care compun sinteza dezastrului Ro­mâniei duc la aceeaşi concluzie : in­tenţia echipei de la putere de a per­petua ideea instabilităţii şi a primej­diei care ameninţă patria. Nu e nevoie să spui că prearăzboi­­nicele vocabule front şi salvare, apli­­căte vieţii cotidiene a românului stîr­­nesc rîsul. Ce fel de front şi împotriva ci li se încăpăţînează neocorbuniştii să menţină in viaţă ? Politica lui „strins upiţi“ şi a „Centrului vital al naţi­unii“ a dat naştere acestei viituri care încearcă să ne mobilizeze în linia in­­tîi, dacă se poate, în ritmul aceloraşi marşuri de partid. Ce fel de front poate fi acela care, fără nici un cri­teriu, obligă la coexistenţă comunişti dogmatici precum Văcaru, Bîrlădeanu, Marţian cu naţionalişti xenofobi (Vul­­pescu, Dumitraşcu, Moiş), cu o întrea­gă faună activisto-securistă ? Dezer­tările pe capete din ultima vreme nu fac decit să confirme caracterul abe­rant al Frontului. Ce fel de ideologie ii ţine alături pe un Constantin So­­rescu, fostă coadă de topor a sinistru­lui cuplu săptămînist Barbu­ Vadim, şi pe N. Negoescu, obscur dascăl de matematică reconvertit la pasiunea dinţii : stalino-comunismul ? Răspun­surile sunt greu de dat şi ele tulbură o imagine oricum prea murdară a ceea ce cuvîntul magic front a ascuns atîta vreme. Dacă în primele zile ale mascaradei teroriştilor un cuvînt precum salvare putea avea un sens, astăzi el nu e de­cit eticheta jalnică a misticii de par­tid de care formaţiunea dominantă ţine cu dinţii. Altfel spus, dacă nu ar fi nişte salvatori permanenţi ai nea­mului, ce rost ar mai avea ei ? Fron­­tiştii şi-au creat imaginea unor per­sonaje cu tărgile mereu pregătite. Cum ungurii nu ne ameninţă în fiecare zi, cum bulgarii nu vor să ia Dobrogea cotidian, cum iugoslavii nu par să tri­mită trupele destabilizatoare în Româ­nia, toate aceste pericole trebuie, fi­reşte, inventate. Şi iată, doar de dra­gul de a ne salva, mai vin minerii, se mai măcelăresc românii şi ungurii la Tîrgu Mureş, se mai separă secuii, se mai proclamă guverne transilvane, mai vin legionarii, se mai adoptă o constituţie aberantă, se mai dau legi absurde, se mai înfiinţează S.R.I.-uri, şi tot aşa, pînă la alegerile de apoi. In fine, cît de naţional e frontul se vede cu ochiul liber. Am simţit-o in tratatul-fulger cu Moscova, am sim­­ţit-o în zilele pociului din august, am simţit-o in cele patru mineriade, în dezbinarea populaţiei prin S.R.I. şi prin aparatul activistic păstrat ca pe sfintele moaşte, am văzut-o In trage­dia Moldovei (încă) sovietice. Pe plan strict politic, experienţa ultimilor doi ani prezintă similitudini frapante cu situaţia de la începutul anilor ’60. Şi atunci, ca şi acum, o pu­tere reacţionară refuză sincronizarea cu ceea ce se întîmplă în blocul so­vietic. Şi atunci, ca şi acum, o putere de extracţie comunistă refuză refor­mele de dragul de a-şi perpetua in­teresele de grup. N-am avut o desta­­linizare reală niciodată, iar acum, prin, dizidenţa lui Petre Roman, pă­rem a avea un început de gorbaciovi­­zare, în timp ce toate ţările din răsăritul Europei au abandonat lo­zincile (şi personajele) comunismului răscopt, ele abia încep să funcţioneze la noi. Ne-am scuturat, ani în şir, ca de-un coşmar de comparaţia cu Al­bania. Acum aproape că nu mai în­drăznim să sperăm a-i ajunge din urmă. I-am dispreţuit ciocoieşte pe bulgari, iar azi ei ne arată mult dis­preţuita lor ceafă (prea groasă pen­tru subţirele valah, nu ?). Bolile Frontului sunt, într-o măsură mai largă decit se crede, bolile socie­tăţii româneşti. înainte de a fi un partid, Frontul e un simptom. O o­­glindă murdară şi ciobită, în care, privindu-ne, avem cu toţii iluzia că sintem­ nişte Adonisi ori Afrodite. In fapt, sintem­ doar nişte creaturi mu­tilate de cincizeci de ani de totalita­rism. Lucruri matematic excluse ori­unde în lume, la noi au firescul în­­tîmplării cotidiene. La noi, un preşe­dinte sentimental (şi necruţător, cîte­­odată, tocmai din cauza contrarierii suavelor sale aşteptări) învîrte cu lin­gura mare în ciorba unui partid faţă de care ar trebui să rămînă neutru. La noi, orgoliile mărunte, alergătura după ciolane riscă să ne retrimită în medievalitate tocmai cînd te aştepţi mai puţin. La noi, un ex-prim-minis­­tru e denunţat de foştii săi tovarăşi şi complici drept un borfaş periculos care ar trebui izolat de urgenţă. La noi, şeful unui (important, zice-se) partid de opoziţie care a votat cu ve­hemenţă împotriva Constituţiei ia a­­cum în braţe aceeaşi constituţie strîm­­bă pentru a-i apăra pe foştii (şi ac­tualii) responsabili ai dezastrului ţării. Fireşte, dl. Câmpeanu acţionează în disperare de cauză. Ca mulţi dintre frontişti pe care, iată, a ajuns să-i susţină, şi el îşi joacă anul acesta ultima carte. La vîrsta domniei sale trebuie să tragă lozul cel mare acum — altminteri nu-l va mai trage nici­odată. Marginalizat o viaţă întreagă, prestînd meserii mărunte, nebăgat în seamă de nimeni, nici în ţară, nici in străinătate, dl. Câmpeanu a cîştigat prima parte a pariului cu istoria. în­­tîmplarea i-a venit în ajutor. Descins, adevărat deus ex machina. la Oto­­peni, el s-a văzut propulsat, într-o ţară însîngerată şi nu derută d­intr-o poziţie pe care n-a visat-o nici în vi­sele sale cele mai trandafirii. Remar­cat in­ Parlament doar prin desele trageri de timp, prin ambiguităţi se vede (măcar) prim-ministru. Partici­pant la ruşinoasa guvernare fesenistă, el contabilizează doar oalele sparte ale imprudenţei. Pentru că bilanţul acestei guvernări se reduce la cauţio­­narea­ prăbuşirii, încă mai vijelioase, a ţării în prăpastie. Cu un ministru al justiţiei liberal, procesul comunis­mului­ nu numai că n-a început, dar se profilează ca o farsă de proporţii. Cum cred liberalii că vor judeca ne­fastul rol al comunismului, dacă ei vor să-l facă alături de urmaşii lui Rakovsky, Foriş, Luca, Pauker, Dej şi Ceauşescu ? Să fie atît de lipsit de simţul ridicolului dl. Câmpeanu încît să nu, vadă grosolănia cu care e ma­nevrat — asta dacă excludem ipoteza relei credinţe absolute. Să n-aibă dl. Câmpeanu atîta simţ estetic încă să-şi dea seama că plasarea nu prea ară­tosului domn I.V. Săndulescu, filmat cu încăpăţînare în preajma chipeşului Adrian Năstase, e o manevră care face partidului său mai multe deser­vicii decit au făcut cinci mineriade Frontului ? Atacurile­­ iresponsabile ale d­lui • Câmpeanu împotriva unora dintrei aliaţi ne duc cu gîndul că ve­nirea l­ui în ţară,­ după atîţia ani de exil, e cvasiinutilă. Deservirii demo­craţiei puteam să aducem berechet şi noi­ ceilalţi, neadăpaţi la izvoarele li­bertăţilor occidentale. Răceala încre­­menit­i aristocratică a liderului liberal nu poate admite — pentru că româ­nul mui admite, nu-i aşa ? — subor­donarea în faţa unei coaliţii, chiar dacă ţelul e binele patriei. Fără în­doială, cH. Câmpeanu are tot dreptul să încerce ieşirea din pluton. Numai că, în­­acest caz, n-a învăţat nimic din lecţia­­ (semi)victoriei Convenţiei De­­mocratice , că electoratul român, a­­lergic la agresivitatea politicului, a votat mai mult pentru o idee, pentru un simbol — cheia­­r­, pentru schim­bare decit pentru un partid anume. Fireşte, dl. Câmpeanu s-ar putea să dobîndească măruntul cîştig la care nazuimi Dar dacă, antrenîndu-şi par­tidul in această aventură, pierde ? Ei bine, atunci carnagiul din, summit­­ul Frontului nu e decit, modelul spec­tacolului bilanţier ce va avea loc la sediul P.N.L. Mircea Mihăieş) Măcel în doi, în trei, în citi vrei Specialistul in disidenţi C. STĂNESCU semnează, în Adevă­rul literar şi artistic nr. 109, un fulmi­nant articol intitulat Cum se fabrică un disident — cazul Ion Anghel Mănăsti­re. Mi­­se pare neverosimil, dar este vorba chiar de C. Stănescu, fostul cri­tic literar, care ani la rînd a răspuns de secţia de cultură a ziarului Scînteia. Pe vremea aceea se ocupa cu zel de identificarea şi blamarea oricărui act de disidenţă faţă de linia P.C.R. în do­meniul culturii. Şi iată că în prezent acelaşi personaj se simte dator (şi che­mat !) să-i apere pe adevăraţii disi­denţi de prejudiciile care le-ar putea fi aduse de apariţia unor disidenţi falşi. După opinia lui C. Stănescu un ase­menea caz de impostură îl reprezintă publicarea la Editura Albatros, cu o prefaţă semnată de mine, a romanului lui Ion Anghel Mănăstire. Noaptea nu se împuşcă, împreună cu mai multe do­cumente privind furibunda campanie oficială care s-a organizat împotriva a­­cestui roman, la prima sa apariţie. Au­torului î s-a înscenat şi un proces pu­blic — în comuna Gîrbovi-Ilfov —, în tradiţie proletcultistă. (Era în 1985 !). Totodată el a fost pedepsit pe linie ad­ministrativă şi, în plus, şi-a pierdut dreptul de a mai publica vreo carte. „Crima” pe care o săvîrşise Ion An­ghel Mănăstire, era aceea de a fi re­prezentat, într-o manieră realistă, zgu­duitoare, degradarea fără precedent la care ajunsese satul­ românesc în timpul dictaturii lui Ceauşiescu. Principalul organizator al campaniei din presă împotriva romanului a fost, bineînţeles, C. Stănescu (căruia tocmai de aceea nu-i convine, acum, redeschi­derea dosarului). Nu unul, nu două, ci trei articole pedepsitoare au fost pu­­blicate succesiv în ziarul Scînteia. Pri­mul, semnat de Emil Vasilescu, a apă­rut în nr. 13488 din 26 dec. 1985, al doi­lea, semnat de loan Adam, în nr. 13543 din 10 martie 1986, iar al treilea, sem­nat de loan Adam şi C. Stănescu, în nr. 13544 din 9 martie 1986. Şi după toate acestea vine acum C. Stănescu şi — în binecunoscutul stil persiflant-grobian-echivoc-veninos fo­losit întotdeauna de publiciştii de la Scînteia — îl mai ia o dată la rost pe Ion Anghel Mănăstire. Prima dată îl sancţiona pentru nesupunere. Iar acum îi demonstrează, iritat, că n-a fost vorba de nici o nesupunere şi îi inter­zice să apară în faţa lumii ca disident. După opinia lui C. Stănescu, Ion An­ghel Mănăstire nu poate fi considerat disident, întrucît nu are... talent literar. Iar romanul Noaptea nu se împuşcă ar fi fost atacat în Scînteia nu din motive ideologice, ci pur şi simplu pentru că nu este bine scris ! Tot C. Stănescu — indiscret şi insinuant ca Un funcţionar de la­­cadre — aduce în discuţie faptul că soţia mea şi nu altcineva a fost edi­torul romanului.­ S-o luăm metodic. Intîi trebuie spus că nicăieri în carte autorul nu îşi re­vendică titlul de disident şi că, în ace­laşi timp, nimeni nu i-l atribuie. Toată demonstraţia lui C. Stănescu — înce­­pînd cu titlu] spectaculos Cum se fa­brică Un disident — este construită pe o premisă falsă. Din documentele reu­nite trt volum scriitorul apare doar ca un nedreptăţit. Şi n-a fost: «are, un » nedreptăţit ? C. Stănescu, unu­l dintre autorii nedreptăţii, vrea ca victima sa nici măcar să­ nu se plîrigă ! La fel de falsă — şi, în plus, ridi­colă — este ideea că un om lipsit de talent literar nu poate fi considerat di­sident. După opinia mea, Ion Anghel, Mănăstire este foarte talentat, dar, chiar dacă n-ar fi, aceasta nu i-ar anula meritul de-a fi atras atenţia a­­supra situaţiei disperate în care se afla satul românesc. Afirmaţia lui C. Stănescu că în Scîn­teia romanul Noaptea nu se împuşcă a fost combătut de pe o poziţie estetică ar putea cîştiga oricînd locul întîi la un concurs pe tema Cine minte mai tare fără să roşească. Chiar de proble­me estetice se ocupa graţiosul ziar Scînteia pe vremea lui Ceauşescu ? Este adevărat că C. Stănescu şi subalternii săi aveau abilitatea de a-şi disimula campaniile de aducere la ordine a scri­itorilor în... critică literară, dar reu­şeau ei să păcălească pe cineva ? Mulţi autori au scris cărţi proaste în „epoca de aur", dar nici unul dintre ei nu a fost atacat de trei ori la rînd în Scînteia şi nici nu a fost stigmatizat îrntr-un proces public. Afirmaţia lui C. Stănescu că Ion Anghel Mănăstire a fost tratat aşa cum a fost tratat numai din cau­ză lipsei de talent literar, în a­­fară de faptul că este cinică, mai şi creează un precedent periculos. Mîine­­poimîine o să auzim că şi maltratarea lui Paul Goma la Securitate s-a dato­rat insatisfacţiei de ordin literar a unor esteţi de acolo. In sfîrşit, afirmaţia lui C. Stănescu că soţia mea este soţia mea n-o con­test şi aceasta nu pentru că aş deţine şi eu informaţii similare, ci pur şi sim­plu pentru că nu pot să pun la îndoia­lă ceea ce susţine un om atît de bine informat în legătură cu viaţa intimă a semenilor săi. Alex. Ştefănescu­­ ..... . •• •. \ 2 România literarâ —­ î SOCIETATEA ROMANA MOZART anunţă «1 CONCURS pentru cele mai bune poezii româneşti asociate melodiilor­­ de canon ale lui W.A. Mozart . Scopul concursului este de a pune în circulaţie, in aria culturală ro­mânească, unele creaţii mozartiene prea puţin cunoscute, valori de mu­zică absolută.­­ ; Concursul constă :— fie In a crea poezii originale, adecvate melodiilor. ; — fie în a asocia melodiilor poezii publicate, de orice autor, din orice epocă, în limba română; — fie in a traduce din limbile germană şi italiană textele folosite de Mozart (în cazul textelor licen­ţioase, traducere liberă care să ră­mînă in limitele decenţei).­­ Concursul este dotat cu premii in dani, cite 1.000 lei pentru cel mai bun text la fiecare piesă, iar marele p­remiu de 10.000 Iei, concurentului cu cele mai multe texte premiate.­­Cei interesaţi pot obţine regula­mentul concursului și notele de la Societatea Română Mozart. c/o Fi­larmonica de Stat, str. Em. de Mar­­tonne 1, 3400 Cluj!

Next