România literară, iulie-septembrie 1994 (Anul 27, nr. 26-37)

1994-08-10 / nr. 30

íftBág mi in n dilktiU dktűúnüí# dkfoikálú de irealitatea din jur. //” Pînă aici poezia e remarcabilă, chiar și cu discretele puseuri de patetism, însă finalul devine exagerat de explicit și cade într-o naivitate de un gust îndoielnic: „La început, nu mi-am dat seama că mi-au transmis mie casa. Apoi, parcă s-a risipit ceaţa/am zărit-o, uitată, pierdută un timp, se cam/şubrezise. I-am trecut pragul, uşa scîrţîia. M-am înfiorat păşind înăuntrul casei, ca şi cum aş fi păşit prin sufletul lor şi al meu./Am început s-o repar ./Am şi schimbat cîte ceva pe ici şi colo./ Am spălat-o în lacrimi. O port şi eu tot, în gînd/ şi mă pregătesc s-o las fiilor mei/ ca pe cea mai de preţ avere a mea“. Dar poate că, la urma urmelor, această formulă hibridă eun luxu pe care Gabriel Chifu şi-l îngăduie perfect conştient de avantajele şi de riscurile lui (o şi precizează într-un „manifest“ poetic care închide cartea). Numai că riscurile s-ar putea să fie prea mari. (Andreea Deciu) Un călător de modă veche DACĂ despre literatura română scrisă în perioada postpaşoptistă s-a spus că îşi compensează lipsa de imaginaţie prin „excesul“ de memorie, astăzi o asemenea opoziţie de cuvinte devine riscantă, în primul rînd pentru că memoria e dublată de fantezie, dar şi pentru că de multe ori întîmplări aşa-zis reale se salvează de baagi namai prin discreta intervenţie a imaginaţiei. Lucrul acesta se vede poate cel mai bine în literatura de călătorie scrisă la noi după 1960 (poate unul dintre puţinele genuri căruia i-am putea stabili o tradiţie pe teren autohton fără obişnuitele exagerări). O sumă de impresii notate într-un ritm vioi, agreabil, inteligent fără a-ţi oferi neapărat mari aforisme, într-un cuvînt o experienţă de lectură cu miză mică, dar demnă de a fi parcursă. Fără a minimaliza meritele genului (sau ale scriitorilor care l-au cultivat) trebuie să precizăm că nu totdeauna e vorba de cărţi mari în sensul propriu al cuvîntului. De aceea mi se pare uşor deplasată gravitatea cu care Alexandru Vlad îşi povesteşte călătoria în Grecia, nu pentru că i-aş nega importanţa - de altfel numai autorul cărţii poate decide cît de mult a contat pentru el această experienţă - ci din simplul motiv că ea nu e convingător descrisă în carte. Sigur, Grecia, este o ţară a marilor revelaţii culturale, iar atunci cînd prietenii care te găzduiesc sînt persoane cu vederi politice destul de bizare pentru un intelectual român evadat pentru scurt timp din lagărul comunist „(călătorie are 1“ în 1988), evenimentul e cu atît mai interesant. Alexandru Vlad are însă o anumită ostentaţie şi artificialitate în modul de a atrage atenţia asupra personajelor, întâmplărilor şi rosturilor lor care dau o oarecare naivitate, şi implicit monotonie cărţii sale. Prea e conştient de semnificaţia profundă a însemnărilor sale, prea indiscret îşi analizează fiecare gest şi reacţie evident cu gîndul la valoarea ei în literatură, toate acestea pe fundalul unui traseu evenimenţial relativ obişnuit, în orice caz lipsit de aura de senzaţional inconfundabilă a marilor cărţi de călătorie. Bunăoară de la bun început ni se face o teorie destul de răsuflată a genului în cauză. „Notele de drum sînt pentru un scriitor o exercitare a penei „din mers“ şi asta din multe puncte de vedere. Totul porneşte de la emoţii şi imagini, două lucruri artistice la mare preţ atît pentru scriitor cît şi pentru cititor, întrucît prin intermediul acestora se realizează ţesătura de trăiri induse ce constituie farmecul şi încărcătura oricărei cărţi. O călătorie este o expunere diacronică de astfel de emoţii şi imagini, imaginile provocînd emoţia, emoţiile filtrînd imaginea şi provocînd un arpegiu de asociaţii subiective. Acestea se transformă în conotaţii culturale, în meditaţie lirică, în valori estetice. Acesta este jocul în care se lasă atras scriitorul călător“.Perfect adevărate, dar şi îngrozitor de banale, asemenea observaţii nu pot fi îmbietoare pentru cititorul care întîmplător a aflat deja de relaţia imagineemoţie. Iar cititorii la care aspiră Alexandru Vlad fac parte cu siguranţă din această categorie. (Andreea Deciu) Anotimpul Medei MĂ ÎNTREBAM dacă se poate trăi desperecheat. Mă gîndeam la perecheapereche, la necesitatea organică de integrare, de total. Definitoriu la Florentina Florescu este exact acest cuplu: perecheapereche. Toamna Medei este genul de roman care explorează cu sensibilitate abisul sufletului omenesc, nu lasă aproape nimic deoparte, chiar dacă în anumite momente observaţia este dură, deosebit de frustă. Autoarea nu face din carte o simplă povestioară uşor lacrimogenă, uşor revendicativă şi, cum se poartă acum, pe linia contemplării sterile. Violin Buru şi Meda înmănunchează în povestea vieţii şi iubirii lor toată disperarea, unei generaţii, dureroasele întrebări la care nici acum poate nu s-a răspuns. Sunt reprezentanţii unei generaţii confruntate cu neputinţa de a înţelege sau, mai degrabă, de a accepta prăbuşirea. De fapt, nu de o generaţie este vorba, ci de o aparte din viaţa chinuită a acestui popor. Despre acei ani demenţi, s-a mai scris, s-a vorbit, s-au făcut filme. Dar e oare îndeajuns cît s-a făcut? Autoarea are un alt '’fel de a îşi striga durerea, are sufletul poetului nevoit să scrie despre bocancii care au strivit un rond de flori. La un moment dat ai murit şi atunci a fost îngrozitor. Ochii tăi erau lumina, eu vedeam cu ei. Am rămas fără lumină . Numai aparent ne aflăm în faţa unei proze oarecare, cu personaje, conflict, dialoguri şi final. Dacă ar fi fost doar o proză, totul ar fi fost mult prea simplu. Existenţa lui Violin Buru, iadul închisorilor comuniste nu sunt doar invenţii ale unei autoare dornice să intre, în forţă, în mintea şi sufletul nostru. Pentru astfel de intrări, mai trebuie ceva, acel ceva pe care mulţi îl caută, îl invocă, dar pe care în realitate ei nu îl ştiu. Existenţa dramatică a lui Violin Buru este replica sensibilă dată unei malformaţii colective, aceea de a fi uitat de iubirea aproapelui, de iubirea de Dumnezeu. Florentina Florescu alternează duritatea secvenţelor detenţiei lui V.B. - poate de un grotesc cam exagerat - cu vinovatele lui visuri de iubire, care nu-l părăsesc nici în cele mai dramatice momente. Meda este femeia care iubeşte, care are căderi, reveniri şi iar căderi, femeia ce nu a încetat să se roage pentru viaţa lui V.B., pentru viaţa lor. Autoarea are harul de a şti să-i unească pe cei doi în nemurirea iubirii. Dar, în mod bizar, acest har se interferează cu unele tuşe prea groase, în absolut contrast cu sensibilitatea de care dă dovadă autoante sau cu preluarea unui mo-Toamna Medei, cu oP del, destul de insalubru, de prezentare a unor scene la care ar fi putut să renunţe. La fel şi o oarecare supralicitare a monstruozităţii acelor ani mai scade parcă din valoarea cărţii. Nu e obligatoriu să aluneci în păcatul de a suscita interesul pentru o carte prin revendicări morale şi inflaţie în scene tari. (Emil Mladin) Victim Alexandru * Vlad Atena, Atena, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1994,188 p., 13oo lei Florentina Florescu, rezentare de Valentinescu, Editura E.P.S., București 1994, 287 p., 2500 lei. ificia (potoEfâ© Oâciâs]â©§3© • José Ortega y Gasset - REVOLTA MASELOR. Traducere de Coman Lupu. Editura Humanitas, 246 p., 2200 lei) • Robert Alley - ULTIMUL TANGO LA PARIS . Traducere de Andreea Deciu. (Editura Universal Dalsi, 160 p., 1900 lei). • Janwillem van de Wetering -INTRUS ÎN AMSTERDAM. Din ciclul de romane „Poliţiştii din Amsterdam“. Traducere de Mirela Stănculescu. (Editura Universal Dalsi, 222 p., 2450 lei). • Janwillem van de Wetering - ROSTOGOLUL. Din ciclul de romane „Poliţiştii din Amsterdam“. Traducere de Mirela Stănculescu. (Editura Universal Dalsi, 222 p., 2450 lei). România literară .