România literară, octombrie-decembrie 1997 (Anul 30, nr. 39-52)

1997-10-01 / nr. 39

2 CONTRAFORT P.S.-uri pentru neant P.S. 1 Doi universitari ieşeni, domnii Adrian Corduneanu şi Alexandru Cărăuşu, îmi fac onoarea, în revista 22 de a se referi (critic, e drept, dar tot onoare e!) la serialul „Analiza spectrală a regimului Constan­­tinescu“, publicat în cadrul rubricii de faţă. Observând lipsa mea de reacţie, polemiştii ieşeni revin, aproape somându-mă, să „iau poziţie“. Cu sfială mărturisesc abia acum, la a doua tragere de mânecă: n-am îndrăz­nit, pur şi simplu n-am îndrăznit să răs­pund unor atât de înalte personaje care se identifică până la contopire atât cu gradele lor didactice (prof. dr., respectiv, conf. dr., în această ordine!), cât şi cu instituţia la care lucrează (Universitatea Tehnică „Gh. Asachi“ - Iaşi). Cum modestele mele arti­cole reprezentau şi reprezintă poziţia unui particular, nu aş vrea, după ce am adus suficientă ofensă, în ultimele luni, unei instituţii pe care d-nii prof. dr. şi conf dr. o apără la baionetă - e vorba de preşedinţia constantinesciană - să fac acelaşi lucru cu o instituţie infinit mai respectabilă, cum e Universitatea ieşeană. Cu prof. dr-ii şi conf. dr-ii ei cu tot. P.S. 2 îmi permit, în linia celor de mai sus, să mă plâng, la rându-mi, de o de­plorabilă lipsă de reacţie a intelectualităţii noastre luminate. Am scris, în urmă cu câteva luni, despre imundul atac al d-lui Cristian Tudor Popescu, de la ziarul Ade­vărul, împotriva d-lui Andrei Cornea, de la revista 22. Cu excepţia unei natule apărute în săptămânalul la care lucrează dl Comea, nu am băgat de seamă să fi existat vreo re­acţie la bădârâneasca, xenofoba şi, într-un cuvânt, imbecila ieşire a d-lui Popescu. Subţirii noştri pro-europeni au strâmbat scârbiţi din nas şi şi-au văzut impasibili de înaltele, m­odorele lor treburi personale. Observând că totul e posibil, că totul e îngăduit într-o ţară de adormiţi întru demo­craţie, am ajuns, astăzi, să vedem ceea ce nu ne-am fi închipuit nici în cele mai sca­broase coşmaruri: că acelaşi domn Cornea e dat în judecată de nimeni altul decât Cor­­neliu Vadim Tudor!!! Şi, din nou, cu câte­va firave excepţii (un articol întristat, într­­o limbă mai degrabă îngerească, al dom­nului Andrei Pleşu, un comunicat al Aso­ciaţiei Ziariştilor maghiari din România, despre care asociaţie mărturisesc ruşinat că am auzit pentru prima oară acum şi, din nou, o scurtă notă din revista 22), tăcere de mormânt! Miopia condamnabilă a intelectualită­ţii noastre reproduce orbirea de totdeauna a intelighenţiei române. Incapabilă să sesi­zeze marele duşman comun, ea s-a uzat în vane, prosteşti războaie fără ţintă şi fără miză. Ştiu că dl. Andrei Cornea e departe de a fi perfect, ştiu că poziţiile publice din ultima vreme ale domniei sale suferă de un partizanat enervant. I-am citit şi eu artico­lele cumplit de nedrepte împotriva lui Va­lerian Stan, l-am auzit şi eu, la o masă ro­tundă a B.B.C., apărându-i pe profitorii din RD, cu un patos care merita o mai bună în­trebuinţare. Dar toate acestea sunt amă­nunte, care ţin de subiectivitatea unui inte­lectual, altminteri, excepţional. De aici pâ­nă la a sta impasibil când un ins precum Vadim Tudor se transformă din perpetuu acuzat în falnic acuzator e un drum enorm. Bucuroşi că fiecare dintre ei s-a văzut stăpân peste o rubricuţă de ziar sau revista, peste o emisiune de radio sau televiziune, intelectualii noştri de vază se complac în dulcege, atemporale divagaţii pe te miri ce temă, fără să-şi dea seama că şobolanii sunt pe cale să pună mâna pe cârmele coră­biei gata să se scufunde. Nici unul dintre pontifii noştri culturali nu consideră de demnitatea sa coborârea la nivelul acesta al luptei cu ciomagul, în care nu există reguli, ci doar confruntare pe viaţă şi pe moarte. Din nefericire, acesta, şi nu altul, e nivelul vieţii publice româneşti, de azi şi de ieri: primitiv, barbar, visceral. P.S. 3 Nici în procesul Gabriela Ada­­meşteanu vs. Ion Cristoiu lucrurile nu mi­ros mai plăcut. Din nou, distinsa noastră intelighenţie n-aude, n-arede. Din nou şi-a pus ochelarii de cal şi nu observă că ata­curile imunde ale d-lui Ion Cristoiu decurg firesc din mojiciile rămase nepedepsite ale lui Vadim însuşi. E dreptul d-lui Cristoiu să combată ală­turi de cine doreşte. Dar el se acoperă de noroi atunci când transformă mârlănia macho-isma în argument publicistic. Fostul (scuzaţi citatul),Ardei umplut“ din gazeta de trist renume a lui Vadim Tudor, a ajuns sparring-partner al acestuia într-un joc de volei (voluntar? involuntar?) peste o plasă cu ochiuri chioare. Punctele acestui joc se contabilizează, probabil, undeva în culise­le ceţoase în care se fac toate aranjamente­le murdare ale vieţii noastre politice. Exis­tă, însă, un nivel sub care, oricât te-ai stră­dui, nu poţi cobori. Iată că dl Cristoiu a reuşit performanţa de a trece pe sub pro­pria sa umbră. P.S. 4 Pentru că invocarea numelui meu în recentul „Caz Buduca“ a prilejuit o serie de speculaţii ce nu au nici o legătură cu faptele reale, fac următoarele precizări: 1. Nu sunt şi nu am fost niciodată re­dactor al Editurii Amarcord din Timişoara. 2. Din respect faţă de profesionalismul d-lui Ion Nicolae Anghel, directorul aces­tei edituri, mi-am îngăduit, în mai multe rânduri, sâ-i recomand spre publicare câţi­va autori români contemporani. Dl Ioan Buduca este unul dintre ei. 3. De conţinutul propriu-zis al volu­mului Doamne, Dumnezeule, ce caută Ceauşescu ăsta in rai? am luat cunoştinţă (cu excepţia câtorva texte apărute în revis­tele Cuvin­tul, Orizont, România literară ) odată cu publicarea sa. Aşadar, nu am avut cum să intervin (sau scurta, etc.) textul d­­lui Ioan Buduca. E adevărat, într-o discuţie anterioară publicării cărţii am aflat de la autor că textul acum incriminat, „Libera­lism şi drept divin“, are şi o variantă mai amplă şi mai tehnicistă, întru totul diferită ca tonalitate de celelalte eseuri din volum. I-am sugerat atunci, pentru că mă între­base, să le aducă la acelaşi numitor stilistic, la modalitatea eseistică în care dl. Buduca a scris atâtea pagini de valoare. In nici un caz nu l-am sfătuit să renunţe, acolo unde ele ar fi trebuit să fie, la buclucaşele ghili­mele. 4. Cred că talentul literar cu totul re­marcabil al d-lui Buduca ar fi putut să ne cruţe pe toţi, cititori, prieteni şi neprieteni, şi chiar pe sine însuşi, de asemenea situaţii penibile. P.S. 5 Reacţii, de asemenea, anemice ale intelectualităţii noastre la una dintre cele mai grave probleme ridicate în ultima vreme: legea dosarelor de Securitate. Ori­cât aş fi de sceptic în privinţa moralităţii trecute şi actuale a persoanelor publice din România, nu-mi vine să cred că marea ma­joritate au fost turnători şi că acum se tem să nu le fie date în vileag slăbiciunea şi ti­căloşia din trecut. Motivaţia celor mai sub­tili dintre ei este că o astfel de lege ar duce la un război civil. Fugi de-aici! Care război civil, domnilor? Am văzut limpede reac­ţiile românilor în faţa crimelor şi asasina­telor dovedite! Ce tulburări publice s-au produs în procesul foştilor membri din bi­roul politic al lui Ceauşescu? Ce tulburări au însoţit dezastrul Caritas (despre care nu mai vorbeşte nimeni, de parcă s-ar fi petre­cut pe Jupiter, nu pe Pământ!)? Nu reacţio­nează românul nici când e lovit la pungă, darmite la onoare! (Să mă combată cei ca­re s-au indignat public la ştirea că mulţi co­naţionali de-ai noştri împing onoarea până acolo încât îşi închiriază propriile neveste la Stambul. Ba chiar că, împinşi de aceeaşi onoare, nu mai au răbdare să vină turcii la noi, ci le conduc chiar ei pe malurile Bos­forului!­ Ce reacţii publice au existat în procesul Frumuşanu? Sau la asasinarea lui Babu Ursu? Când voi primi măcar o jumă­tate de răspuns mulţumitor la una din aces­te întrebări, am să trec şi eu de partea cru­ciaţilor de hârtie foşnitoare Ionescu-Gal­­beni, Petre Roman sau Ion Diaconescu. Până atunci, îmi permit sâ-i consider, indi­vidual şi în grup, complicii murdăriilor pe care - direct sau indirect - le ascund... România literară X POST-RESTANT !­ATÂ-ne martori ai unei întâm­plări mai puţin obişnuite. V-o aduc la cunoştinţa urmărind de fapt să deviez, cât de puţin, spre simpatie şi surâs efectul poate neplăcut al unui răspuns prin forţa lucrurilor incolor şi inodor, la candidele dv. versuri transcrise şi puse în plic în 8 mai anul acesta, pornite cu poşta din Dragalina chiar a doua zi, şi sosite în capitală... anul trecut, ştampila Centrului de Tranzit arătând data de 11 mai 1996, ora 22 trecute fix. (Form Galban) • Că aţi tipărit o carte pe care aţi intitulat-o neinspirat Tu numeri paşii vieţii mele de pribeag, sub pseudonimul naiv Har-Nick, nu mă mir, e treaba dv. şi e gustul dv. în ziua de azi, dacă ai bani şi dacă insişti, găseşti editorul care să te nenorocească, ra­pace şi fără scrupule. Nu v-am văzut cartea, pe care spuneţi că aţi trimis-o pe adresa revistei noastre pentru rubrica de semnalare Cărţi primite la redacţie. Scopul trimiterii ei era şi „ca să fie văzută de cineva din colegiul redacţional şi apreciată pozitiv sau negativ“. Neavând nici un fel de ecou, copiaţi două poeme din sumar şi ni le retrimiteţi, n-am înţeles prea bine cu ce scop. Le-am citit, şi nu mică mi-a fost uimirea când am recunoscut în ele texte pe care mi le-aţi mai trimis cu ani în urmă şi pe marginea cărora ţin bine minte că m-am exprimat ferm, neîncurajator. (Nicolae Hărăbor) • Sunt convinsă că nu v-a trecut niciodată prin minte că talentul dv. ar putea fi unul de tot modest, că re­sursele dv. culturale nu merg nici prea adânc, nici prea departe şi că ortografia, punctuaţia mai exact, vă este în grea suferinţă. Efectele comice care decurg de aici îl fac pe cititor să dea până la urmă în plâns. Aţi scris un roman pe care vreţi sâ-l publicaţi. L-a citit cândva şi regretata Cella Serghi, care se pare că l-a apreciat şi i-a prezis un viitor luminos, dacă e să dăm crezare spuselor dv. Imbărbâtatâ de-atunci de cuvintele scriitoarei, probabil câ aţi încercat sâ va faceţi drum, sâ vă publicaţi cartea, sâ vâ faceţi relaţii şi sâ va faceţi remarcata. Ce va pot spune eu dupâ lectura unui singur capitol, al XlII-lea, destul de scurt şi neinteresant? Că C.S. a fost amabilă, şi atât? Câ tăcerea domnului M. este un semn de supremă delicateţe? Scrisoarea pe care mi-o adresaţi, somându-mă sâ vâ dau un verdict, este o catastrofă. Unde vâ sunt virgulele, stimată doam­nă? Şi ce stil agasant de copil pârâcios! Iatâ-vâ relatarea în toată splendoarea ei: „Sa vedeţi despre ce este vorba. Anul trecut (,) cu prlejul întîlnirilor pen­tru alegerile prezidenţiale (,) a fost la noi (,) în oraşul Turnu Măgurele, dom­nul M. Eu (,) foarte emoţionată m-am adresat dumnealui spunându-i câ am un roman intitulat : Când vin şi pleacă studenţii (,) pe care aş vrea sâ-i public, dar n-am atâtea milioane. Dânsul (,) foarte binevoitor, cu voce caldă mi-a zis: Să-l văd şi eu, romanul. Atunci eu am venit la Bucureşti (,) înainte de alegeri (,) şi l-am predat la sediul partidului (,) unei doamne secretare foarte cum­secade (,) care mi-a promis câ voi primi râspuns. De atunci aştept zadarnic. La telefoanele (pe) care mi le-a dat doamna secretară nu răspunde nimeni. Co­respondenţa mi-a venit înapoi. La redacţia dv. scrisorile nu vin retur (sic!) (.) Ce folos (.) câ nu vine nici un râspuns, şi am scris vreo şapte scrisori. Nu ştiu ce se întâmpla, care este cauza câ domnul M. nu-mi râpunde (sic!) Sa fie cine­va care le opreşte(?) N-ar avea de ce. Sâ fie proza mea foarte proasta şi dom­nul M. nu vrea sâ mâ dezamâgeascâ... De aceea apelez la dv.(,) sâ mâ ajutaţi. Alăturat trimit capitolul XIII /cu ghinon/ (sic!) din roman (,) sâ daţi un ver­dict. Este sau nu este bun. Dacă este bun(,) şi aţi găsi în revistă un locşor pen­tru un fragment, cât de mic, v-aş rămâne îndatorată...“ Stimată doamnă, după ce v-am corectat textul vâduvit de-atâtea virgule şi câteva cuvinte cu litere mâncate, nu ştiu cu ce altceva mi-aţi mai putea fi datoare. Aveam o poftă teri­bila sâ vâ ironizez, dar între timp mi-am pierdut suflul. Nu sunt nici generoasa ca regretata Cella Serghi, şi nici delicată ca domnul M. care, pus în situaţia de a vâ citi romanul fârâ calitâţi, a preferat sâ tacâ decât sâ vâ... dezamâgeascâ. El! Verdictul pe care mi-l cereţi, afişând o pozâ eroica în definitiv, este, evi­dent, unul negativ. Şi dacâ le veţi scrie şi altora, cu fragment de roman sau fârâ, rogu-vâ tare, fiţi cu băgare de seamă la punctuaţie. De la ea, mai mult ca sigur câ vi se trage dv. tot răul, iar nouă un sentiment dezolant de zădărnicie fârâ leac. (Ana Alexandrescu). f România literară Director: Nicolae Manolescu Editată de: • Fundaţia "România literară", cu sprijinul Fundaţiei Soros pentru o Societate Deschisă şi al Ministerului Culturii Redacţia: Gabriel Dimisianu - director adjunct, Alex. Ştefanescu - redactor şef, Mihai Pascu - secretar general de redacţie, Constanţa Buzea (poezie, proză), Adriana Bittel (externe), Nina Pruteanu (corectură). Colaboratori permanenţi: Marina Constantinescu (teatru), Ioana Pârvulescu (critică), Cristian Teodorescu (publicistică), Eugenia Vodă (cinema), Ruxandra Dinu, George Şipoş (corectură). Corespondenţi din străinătate: Gabriela Melinescu (Stockholm), Dumitru Radu Popa (New York), Tudor Olteanu (Amsterdam), Leons Briedis (Riga). Tehnoredactare computerizată: Fundaţia "România literară" - Anca Firescu (secretar de redacţie), Mihaela Ivan. Introducere texte: Geta Gheorghiu. Administraţia: Fundaţia "România literară", Calea Victoriei 133, sector 1, cod 71102, Bucureşti, Of. poştal 33, c.p. 50, cod 71341. Cont în lei: B.R.D., filiala Pipera, 4072996100089. Cont în valută: B.R.D., filiala Pipera, 1520796100089, Mihai Pascu (director executiv), Elena Raicu (contabil şef), Corneliu Ionescu (şef serviciu difuzare, tel. 650.33.69.), Andriana Fianu (corespondenţă şi difuzare în străinătate), Elena Ciupuliga (secre­tariat), Ionela Stanciu (asistent difuzare), Mihai Minculescu, Victor Ciupuliga (fotoreporter). E-MAIL :romlit@buc.soros.ro si romlit@romlit.sfos.ro HTPPy/ROMLIT.SFOS.RO http://WWW.SFOS.RO/NEWS/ROMLIT http://WWW.KAPPA.RO/NEWS/ROMLIT

Next