România literară, iulie-septembrie 1999 (Anul 32, nr. 27-39)
1999-07-21 / nr. 29
INEDIT CĂRŢILE NEŞANSEI Dialog între Mircea Elade şi Ovidiu RECENT, doamna Delia Cotruş ne-a pus la dispoziţie un set de scrisori către Ovidiu Cotruş. Sunt semnate de Mircea Eliade, André Malraux, Pierre Emmanuel, Jacques Madaule, Robert Marteau şi alţii. La cele câteva întâlniri internaţionale la care a participat Ovidiu Cotruş a lăsat o impresie puternică. Dialogul epistolar cu Mircea Eliade ar putea fi prefaţat de cele câteva note din jurnalul lui Eliade. Cotruş a fost în închisoare şi s-a purtat acolo ca un erou, azi înfruntă moartea ca un cavaler fără pată. Cu decizia medicilor în buzunar, el nu lasă impresia unui personaj agonic, dimpotrivă, sfidează implacabilul. E un om-spectacol: memoria sa fabuloasă îl face să depună, în 1969, una dintre cele mai complete mărturii privind închisorile, comuniste. Virgil Ierunca o va transcrie într-o carte-document. Interviul cu Mircea Eliade nu poate apare în Familia în anul de graţie 1972. Eliade este, în ciuda aparenţelor, persona non grata. Ovidiu Cotruş este - mai e nevoie să o spunem? - indezirabil. Citim în 1990, în nr. 1 al Familiei, paginile cenzurate şi putem observa că şi întrebările şi răspunsurile erau scrise în aşa fel ca textul să poată fi publicat. Mai mult decât un dialog lămuritor, “interviul” evocă o bună relaţie, un spaţiu al respiraţiei libere. Sunt supravieţuitorii unui timp al dezastrelor. Corespondenţa lui Mircea Eliade ne pune în relaţie cu un om cald, capabil să-şi trăiască micile complicităţi, să creeze “un aer de familie.” Parcă nici undeva în dialogurile epistolare cu Ovidiu Cotruş, îl cunoscuse pe Aron Cotruş,11 unchiul scriitorului, îl admirase, între destăinuirile din această scrisoare, ne-am opri asupra uneia: Mircea Eliade vrea să scrie “Un Doctor Faustus cu material din părţile noastre”. Pentru cine a citit atent opera lui Mircea Eliade e evident rolul capital al lui Faust în construirea ei. Nu numai Mitul reintegrării, nu numai Mephistotel şi Androginul sunt cărţi scrise sub semnul dramaticei încercări de a medita asupra Pacului cu diavolul, în romanele anilor treizeci el va parafraza o scenă sau alta din Faust. Unul dintre lucrurile importante pe care Eliade le-a învăţat de la Nae Ionescu a fost lectura lui Faust. ❖ Dar Ovidiu Cotruş? în prezentarea interviului (neapărat! cenzurat!) Ovidiu Cotruş scrie: “Bucuria încercată la primele lecturi din opera lui Mircea Eliade - romane, studii, eseuri etc. - pe vremea când eram elev de liceu, s-a convertit pe nesimţite întrun adânc sentiment de prietenie pentru om, pe care regretam că nu am prilejul să-l mărturisesc. Mai târziu mi-am explicat acest lucru prin remarcabila comunicativitate a scrisului lui Mircea Eliade.(...) Taina acestei capacităţi de comunicare şi comuniune umană este marea libertate interioară a lui Mircea Eliade şi, în primul rând, libertatea faţă de propria lui operă. Mulţi creatori par striviţi sub greutatea operei lor ca sub o statuie pe care trebuie să o poarte în spinare. Victime ale insuficienţei, ei îşi pierd treptat libertatea, găsind o consolare amăgitoare în ideea prăpastiei ireductibile dintre om şi creator.” Am putea spune că “marea libertate interioară” era trăsătura principală a lui Ovidiu Cotruş. Indiferent până la uitare de sine faţă de opera sa (posibilă), Ovidiu Cotruş îşi găseşte în Mircea Eliade un spirit confratern. Eliade ar putea fi, pentru el, o posibila oglindă. Un personaj în care Ovidiu Cotruş se regăseşte. După cum pentru Eliade, Ovidiu Cotruş este personajul pe care i-ar fi plăcut să-l trăiască. Să ne întoarcem la Jumali Scrie Eliade: “Seară petrecută cu Ovidiu Cotruş. Stăm de vorbă până la 2:00 dimineaţa. Extraordinara lui memorie, în închisoare ţinea conferinţe despre literaturile română, franceză şi rusă. Cita pe dinafară nu numai poeme, ci pagini întregi din romanele pe care le analiza. (Asta am aflat-o demult, de la tovarăşii lui de închisoare, întâlniţi la Paris.) îl îndemn să-şi povestească amintirile (şi nu numai cele din închisoare) cu un dictafon în faţă, aici, în S.U.A., sau în Franţa. Ar fi un document unic. Nimeni altul nu are memoria lui excepţională şi şansa de a fi în Occident... Inutil să rezum tot ce mi-a spus. Sper că le-au notat măcar unii, din cei, destul de numeroşi, care l-au auzit povestind. O.C. trăieşte printr-un miracol; doctorii care l-au examinat nu înţeleg cum de supravieţuieşte. Suferă de tot: de ficat, de inimă, de tuberculoză pulmonară, de colită cronica etc. etc. Şi cu toate acestea, vitalitatea lui este pur şi simplu uluitoare: nu oboseşte nici după zece ceasuri de discuţii, fumează întruna, mănâncă orice (ar trebui să ţină un «regim absolut»), bea alcooluri tari...” notează Mircea Eliade pe 18 iunie 1972, ca să adauge în ziua următoare: “După amiază pierdută scriind lungi epistole. Din fericire, petrecem seara cu Ovidiu Cotruș. Pregătim un interviu pentru revista din Oradea - dar O.C. nu e sigur că va putea apărea...” Textul, așa după cum arată scrisorile, a fost mereu reluat, timp de 3 ani... Cornel Ungureanu 21 decembrie 1969 Dragă Ovidiu Cotruş, Cum n-am primit nici o veste de la Dta, nu ştiu dacă ţi-au ajuns, la Paris, paginile în legătură cu interviewul pe care mi-l ceruseşi. Sper, în orice caz, că acele pagini, ţi-au fost reexpediate la Timişoara. ...Şi la Timişoara îţi scriu acum, în preajma Crăciunului, urându-ţi Sărbători fericite şi An Nou spornic şi norocos. Inutil să adaog că voi citi cu cel mai mare interes revista la care lucrezi, dacă vei avea bunătatea să mi-o trimiţi. Salută, te rog, pe N. Balotă, şi spunem încă o dată (i-am trimis vorbă prin cine am avut prilejul cât de mult m-a interesat eseul d-sale despre unele din scrierile mele, în speranţa unui semn de viaţă, te îmbrăţişează cu prietenie al d-tale Mircea Eliade 27 martie 1970 Dragă Ovidiu Cotruş, Ar trebui să încep şi eu prin a-ţi cere iertare cu care răspund la bogata, stenica, splendida D-tale scrisoare. Aşteptam să primesc ceva din Timişoara, aşa cum mă anunţaseşi. Dar probabil că interviul nu poate apare şi de aceea tot amâni să-mi scrii. Nu-ţi face sânge rău dacă apare sau nu apare; şi nici dacă vei putea, sau nu, să scrii despre literatura mea aşa cum îţi spune inima. Important - cel puţin pentru mine - este faptul că ţi-a plăcut, şi ai înţeles atât de bine Noaptea de Sânziene, care, aşa cum spui, reprezintă opera mea cea mai închegată, care justifică şi poate chiar răscumpără, toate încercările epice anterioare. înţelegi acum (aşa cum am înţeles şi eu acum câţiva ani, recitind Noaptea în româneşte) de ce după acest “roman” n-am mai putut scrie decât “proze fantastice”. Nu cred că aşi mai fi putut adăuga ceva lumii pe care m-am trudit s-o înfăţişez, cu misterele, tragediile şi absurdităţile ei, în Noaptea de Sânziene. Poate mai târziu, dacă îmi va îngădui Dumnezeu o bătrâneţe goetheană, ca a lui Thomas Mann, să mă încumet şi la un Doctor Faustus de prin părţile noastre. Dar asta, numai după ce voi încheia opus magnum de care-ţi vorbeam astă toamnă (am scris, iarna aceasta, capitolele despre Zarathustra şi religiile iraniene, iar până la 15 iunie - când voi pleca la Roma să pun la punct capitolele mediteraniene şi italice - sper să închei secţiunea Indiei, de la Mohenjo Daro la Ramakrishna). Aşi avea atâtea altele de spus, dar mă întrerup, aici, ca să-ţi ajungă această scrisoare şi să fiu sigur că ai citit-o. Scrie-mi câteva rânduri, îţi urez sănătate şi noroc şi te îmbrăţişează cu dor al d-tale Mircea Eliade 14 România literară Ovidiu Cotruş despre Mircea Eliade3) ADMIRAŢIA încercată la primele lecturi din opera lui Mircea Eliade - romane, studii, eseuri etc. - pe vremea cînd eram elev de liceu, s-a convertit, pe nesimţite, într-un adînc sentiment de prietenie pentru om, pe care regretam că nu am prilejul să i-l mărturisesc. Mai tîrziu mi-am explicat acest lucru prin extraordinara comunicativitate a scrisului lui Mircea Eliade. Povestind o istorie de dragoste din Orient, sau reacţiile unui om cumsecade prins în vîrtejul unor întîmplări fantastice descifrînd semnele unei culturi arhaice - cu o erudiţie cum puţine se găsesc în veacul nostru -, ordonîndu-şi într-un eseu gîndurile sugerate de o carte sau de personalitatea unui scriitor sau gînditor, notînd în treacăt cîteva observaţii pătrunzătoare pe marginea unei fraze a lui Baudelaire sau Unamuno, Mircea Eliade întreţine un dialog familiar cu un interlocutor nevăzut pe care vrea să-l “trezească”, să-i dezvăluie o taină, sâ-i arate o cale, sâ-i transmită un adevăr. Anticalofilia lui, refuzul oricărui artificiu şi chiar al metaforei exprimă grija sa de a nu stingheri, prin dificultăţi inutile, această comunicare. După o frecventare îndelungată a operei lui Mircea Eliade, simţi nevoia să cunoşti părerile lui, despre o carte, despre un om, despre un eveniment spiritual. L-am cunoscut îndeaproape pe Lucian Blaga dar nu m-am simţit niciodată ispitit sâ-i pun vreo întrebare. Aşteptam să se dezvăluie singur, în anumite clipe alese, cînd rostea vorbe pline de tîlc, ieşite cu greu de sub zăvoarele tăcerii, adresîndu-se întotdeauna unui interlocutor impersonal. N-aveai niciodată sentimentul că Blaga ţi se “adresează” şi că n-ai putea fi substituit de altcineva. Erai întotdeauna martorul unui monolog, căci dialogul său cu arborii, cu piatra, cu frunzişul, nu avea nevoie de cuvinte. Fără îndoială, dacă ar fi trebuit să-mi aleg un “gura” sau un tutore ca în Universităţile engleze, nu mi l-aş fi ales decit pe Mircea Eliade. Numai lui m-aş fi putut încredinţa, numai lui i-aş fi putut pune întrebările pe care nu le-am pus nimănui, niciodată, înainte de a-l cunoaşte, vorbindu-mi despre el, prietenii de la Paris mi-au confirmat aceste gînduri. Toţi îl admirau pe scriitor, pe gînditor, pe savantul a cărui prestigiu şi influenţă se întindeau din India şi Japonia pînă în America şi Australia, pe profesorul ai cărui învăţăcei deveniseră ilustre personalităţi ştiinţifice, dar toţi mi-au vorbit, în primul rînd despre om, ca despre o sinteză vie a calităţilor risipite în opera şi în activitatea sa. Îndreptîndu-mâ spre Cafeneaua Cluny, unde l-am văzut pentru întîia dată, eram uşor emoţionat dar liniştit, ştiind că n-o să-mi pot spune - aşa cum ne spunem deseori în faţa unor mari personalităţi - că mai bine ar fi fost de i-am fi ştiut numai prin mijlocirea operei lor. Totul a decurs atît de firesc, de parcă neam fi cunoscut din clipa cînd i-am citit primele rînduri. Nu a fost necesară o perioadă de tatonare, de pregătire precaută a comunicării, n-a fost nevoie sămi depăşesc nici un fel de inhibiţii, deoarece omul din faţa mea - a cărui excepţionalitate mi se revelase cu aproape treizeci de ani în urmă - prin marea sa artă a comunicării umane nu îngăduia nici o sfială.Aveam sentimentul că reiau o conversaţie întreruptă şi mă întrista doar gîndul că va trebui s-o întrerup din nou. Taina acestei capacităţi de comunicare şi de comuniune umană este marea libertate interioară a lui Mircea Eliade şi, în primul rînd, libertatea faţă de pro-