România literară, aprilie-iunie 2000 (Anul 33, nr. 13-25)

2000-05-24 / nr. 20

12 România literară ■ ■■­ CRISORILE publicate mai jos fac parte dintr-un grup de 12 epistole adresate de Mircea Eliade lui Georges Dumezil şi păstrate în arhiva savantulului francez depusă la “College de France”. Cu câţiva ani în urmă Mircea Handoca a publicat două scrisori trimise de Dumezil lui Eliade şi datând din 1952. Corespondenţa dintre cei doi a fost, însă, mai bogată. Conform mărturiei lui Georges Dumezil (“Entretiens avec Didier Eri­bon", Gallimard, 1987), primul său contact epistolar cu Eliade datează dinainte de 1940, fiind ocazionat de apariţia revistei Zalmoxis. In primul număr al acesteia găsim recenzia făcută de Eliade cărţii lui Dumezil, Flamen­ Brahman. Cei doi se vor întâlni la Paris, mai întâi în 1943, apoi în 1945, când Eliade se stabileşte pentru mai mult de un deceniu în capita­la Franţei. Scrisorile care urmează luminează numai de o manieră limitată relaţiile din­tre Dumezil şi Eliade. Majoritatea lor datează din anii 1957-1977. Una singură dintre ele, cea mai veche, datată printr-o însemnare marginală a lui Dumezil în ianuarie 1947, provine din perioada de maximă apropiere dintre cei doi. Această scrisoare, aşternută oarecum în grabă de Eliade, surprinde un moment din colabo­rarea lor intelectuală. Dumezil începuse să corecteze textul cărţii lui Eliade, “Traité d' Histoire des Religions”, căreia îi va scrie şi prefaţa iar acesta din urmă adnota volumul Mitra- Varuna pe care Dumezil îl revizuia pentru o nouă ediţie. Cu un an în urmă, Dumezil obţinuse ca Mircea Eliade să poată ţine un curs la “Ecole Pratique des Hautes Etudes” din Paris şi tot el îl introdusese pe prietenul său român la Editura Gallimard. Câţiva ani mai târziu avea să îl recomande pen­tru obţinerea bursei Fundaţiei Bollingen. Dumezil l-a sprijinit pe Eliade la începu­turile carierei sale internaţionale după cum i-a sprijinit şi pe Claude Lévy- Strauss sau pe Michel Foucault. Corespondenţa dintre intelectuali nu este întotdeauna o corespondenţă de idei consistentă. Din acest punct de vedere, corpus-ul de scrisori schimbate de Eliade şi Raffaele Pettazzoni, admirabil publicat de Natale Spineto, este mai curând sin­gular, în toată corespondenţa dintre Dumezil şi Foucault, de pildă, o singură scrisoare abordează chestiuni teoretice (Didier Eribon - Michel Foucault et ses INEDIT contemporains, Fayard, 1994). Scrisorile care urmează pot dezamăgi prin conţinutul lor propriu-zis intelectual, care este limitat. Ele cuprind, însă, detalii despre mediul universitar american şi despre starea de spirit a lui Eliade după stabilirea sa la Chicago, despre rolul savantului român în editarea operei lui Dumezil în Statele Unite. Câteva scrisori, dintre care doar unele au fost reproduse aici, abordează problema vizitei lui Dumezil la University of Chicago unde avea să susţină ciclul de conferinţe Haskell în toamna anului 1969. Cele mai lungi şi mai interesante scrisori sunt cele din 1957 şi 1958. Putem vedea în ele o mărturie, evident incompletă, asupra stării de spirit a lui Eliade la începutul carierei sale ameri­cane. Pe lângă îngrijorarea pe care i-o provoacă perspectiva de a nu mai avea suficient timp pentru cercetare, răzbate şi conştiinţa unei relative distanţe dintre el, “european” şi “apatrid” şi noul mediu în care începe să se integreze. Alteori această distanţă este sugerată corespon­dentului său cu un “clin d­ oeil” amuzat (“Americanii mă acoperă de onoruri... ne devin cu adevărat simpatici”). Când însă tulburările studenţeşti din 1968 par să aducă în campus­ul de la University of Chicago pericolul dezordinii politice şi când manifestaţiile izbucnesc, în mai, chiar la Paris, angoasa exilatului ameninţat să reia drumul pribegiei iese la suprafaţă. Florin Ţurcanu 1 Vineri [4 ianuarie 1947] Mon cher Collegue et Ami. Tocmai am recitit aceste câteva obser­vaţii copiate ieri seară şi le găsesc lamenta­bile. Aproape toate sunt alături de proble­ma care vă interesează şi nu văd în ce măsură notele acestea vă vor putea fi utile, în ciuda “ex­centricitâţii” lor vi le trimit ca o dovadă a plăcerii şi atenţiei cu care am studiat lucrarea dumneavoastră.1’ Am pro­fitat foarte mult în urma acestei lecturi şi am hotărât să integrez în capitolul meu asupra “formei” zeilor pe Mitra şi pe Va­runa. Intuiesc ocazia de a examina (foarte superficial, bine­înţeles) relaţiile dintre Varuna şi Yama (şi, poate, Vitra), o proble­mă pe care ar trebui, pe bună dreptate, să o evitaţi într-o expunere de ansamblu asupra mecanismului dublei suveranităţi. încă o dată, mulţumesc pentru corec­tarea “Aproximaţiilor” mele.2’ Sufăr când mă gândesc la câtă muncă v-a cerut această corectare! Al dumneavoastră, Mircea Eliade 2 5707, Woodlawn Av. Chicago 37, III. 5 aprilie 1957 Cher Maitre et Ami, Ce bucurie să pot citi aici, în acest aspru şi cenuşiu Middle East (sic!), cartea dum­neavoastră Déesses Lahnes, să regăsesc gândirea dumneavoastră, “stilul” dum­neavoastră şi mai ales, să particip cu tot sufletul la executarea definitivă a falsului Mare Om de la St. Andrews! Am petrecut seri de neuitat citind şi recitind textele dumneavoastră. Am putut transmite esenţa cărţii de-a lungul unui seminar în care se discuta o parte a seriei [indescifrabil]. Totul îmi pare “definitiv”! Admir mai ales noile perspective pe care le deschideţi pentru sis­temul tripartiţiei în sensul în care se înţeleg mai bine acum structurile interioare ale fiecărei funcţii, într-o notă publicată în NRF cu privire la Aspects de la fonction guerriere lăsam să se întrevadă regretul că dumneavoastră - singurul şi ultimul­ savant care poate cuprinde ansamblul religiilor indo-europene - nu ne daţi şi o “Istorie generală”. Iată însă că aceasta este pe cale de a fi alcătuită sub privirile noastre pline de încântare! Este inutil să vă repet cât sunt de bucuros şi de mândru că am putut urma cursurile dumneavoastră şi că am meritat atenţia pe care mi-aţi acordat-o. Dacă am înţeles bine nota de la pagina 83, atunci sunt cu totul de acord cu dum­neavoastră: studierea fenomenologică sau structuralistă a unei realităţi umane este un lucru, iar cercetarea acestei realităţi în con­­cretitudinea istorică este cu totul altceva. Sociologii sunt cu adevărat obligaţi să uti­lizeze, de pildă, conceptul de “familie” şi să claseze diferitele tipuri de familie, însă, concretitudinea istorică, după cum o spuneţi atât de bine, nu se lasă dezvăluită decât în cazuri particulare... Am petrecut o iarnă destul de proastă. Clima este aspră. Primăvara nu a sosit încă. Propriile mele cercetări n-au avansat aproape deloc. Cu toate că am acceptat ca­tedra de Istorie a Religiilor încep să regret acest lucru. Munca ştiinţifică va fi redusă la jumătate şi mă întreb dacă “poziţia ofi­cială” de profesor titular merită acest sacri­ficiu, în fond, cu bursa Bollingen puteam trăi în Franţa dedicându-mi toate forţele (care, din păcate, s-au diminuat mult) cercetării. De ani de zile adun materiale pentru o carte despre iniţiere şi pentru câte­va studii asupra lui Zalmoxis şi a religiilor Daciei. Speram să public primele rezultate peste patru sau cinci ani. Acum trebuie să mă aștept că vor trece opt sau chiar zece ani. Am primit o lungă scrisoare de la Wikander.3’ Spre deosebire de el, Widen­­gren4’ nu mi-a răspuns. Mi-e teamă că s-a supărat din nou pe mine din motive pe care nu ajung să le ghicesc. Vroiam să ştiu dacă a publicat Feudalismus in Iran. Aici, la Chicago, cărţile din Europa sosesc aproape întotdeauna cu o întârziere de un an. Abia aşteptăm soţia mea şi cu mine, să ne întoarcem la Paris la începutul lunii iulie. Sper că vă voi găsi încă acolo. Nu vom mai locui în apartamentul din văi d' Or căci acolo s-a instalat familia Godel, în august şi septembrie ne vom afla în Elveţia şi în Italia. Omagiile mele doamnei Dumezil. Soţia mea mă roagă să vă transmit salutările sale prieteneşti. Al dumneavoastră devotat, Mircea Eliade 3 Swift Hall, Univ. of Chicago 10 decembrie 1958 Cher Maitre et Ami, Doream să vă scriu de îndată ce am primit cartea dumneavoastră L'idéologie tripartite, nu doar ca să vă mulţumesc şi o să vă felicit, dar şi pentru a vă spune cât am regretat, soţia mea şi cu mine, că nu v-am întâlnit la Tokyo. Ştiam că, în principiu, eraţi hotărât să mergeţi în Caucaz, însă unul dintre colegi (în Elveţia? în Franţa? nu îmi mai aduc aminte) îmi spunea, în august, că, foarte probabil, veţi veni în Japonia... Ne-a părut râu tuturor. Japonia a fost, pentru mine, o expe­rienţa de neuitat. Am stat cinci săptămâni şi am călătorit foarte mult (am traversat, de pildă, toată insula Kiushu în automobil). Singura dificultate consta în faptul că tre­buia să fac conferinţe în mai multe univer­sităţi (durau câte două ore şi jumătate căci se traducea în japoneză!). Dar Kyoto, Nara, Ise şi alte oraşe sunt atât de extraordinare încât nu mai visez altceva decât să revin ca «visiting professor» măcar pentru şase luni. Hawaii a fost, de asemenea, o mare descoperire. Şi aici ne-ar place să n­e întoarcem în vacanţe... Pe scurt, toate încercările de ordin moral prin care am tre­cut la Chicago în primul an meritau să fie înfruntate. Cum altfel aş fi putut (eu, un apatrid, care aproape că nu mai poate spera să se întoarcă vreodată în România) să fac înconjurul lumii şi să vizitez Japonia şi Hawaii? Americanii au fost foarte şic: E. Goodenough,5’ preşedintele delegaţiei americane, m-a însărcinat să vorbesc în numele universităţilor din Statele­ Unite la şedinţa solemnă de închidere. Acest mic gest m-a emoţionat, însă, în acelaşi timp, m-a întristat enorm, deoarece, după cum ştiţi, mă simt «european», dacă nu franco­­român (în ciuda faptului că franceza mea se deteriorează cu o exasperantă rapiditate...). Sufeream, de asemenea, din cauză că orga­nizatorii congresului (nu japonezii, ceilalţi: Bleeker,6’etc.) nu au dat Franţei locul pe care-l merită în istoria religiilor. îmi închipui, însă, că ştiţi deja toate acestea de la d. Puech.7’ Aş avea încă atâtea lucruri să vă spun!... MIRCEA Scrisori către GEN Hr. 20 • 24

Next