România literară, octombrie-decembrie 2001 (Anul 34, nr. 39-51)

2001-10-03 / nr. 39

ACTUALITATEA Opere şi biografii O sbirile de fragmente biografice ce mi-au căzut recent în mînă analizînd traiectoria unor mari creatori care prin geniul lor au lăsat o amprentă de neşters asupra secolelor lor, mi-au lăsat în gură un gust mai degrabă sălciu şi amar. De multe ori în cazuri similare am fost confruntată cu opţiunea: între un om (o personalitate) cu slă­biciunile şi carenţele sale dezgropate încet, încet, din cenuşa timpului, şi o operă care, luată în sine, străluceşte ca un diamant solitar, ce trebuie con­siderat mai­­important, mai demn de reţinut? Desigur că opera, care de foarte multe ori ajunge să dăinuie în conştiinţa publicului, aproape inde­pendent de autorul ei. Exemple precum cele ale lui Wagner, Céline, Ezra Pound, dar şi Chopin (care se ştie că acest suav, melancolic şi ultra­sensibil făuritor de armonii sublime a fost un ireductibil antisemit - chiar dacă de pe urma lui n-au rămas mărturiile infame, scrise sau orale, atribuite celor­lalţi sus citaţi) sunt extrem de elocvente. Una din cărţile la care mă refer aparţine ameri­canului Paul Johnson care operează pe tot par­cursul volumului o feroce şi nemiloasă disjuncţie între aparenţe şi realităţi, între pretenţiile legate de propria imagine despre sine cu care s-au introdus în istorie diferite personalităţi şi faptele lor din viaţa de zi cu zi, totul fiind consemnat sub un titlu care începe să-mi sune aproape ironic: “The intel­lectuals”. Acestora li s-ar putea adăuga din neferi­cire numele noi, neaşteptate, ale unor eroi ai tine­reţii noastre, obiecte de cult pentru generaţii în­tregi de iubitori de cultură. Marele Orwell, demascatorul totalitarismelor în volume precum Ferma A­ni­mal­el­or s­au 1984, ar fi furnizat guvernului britanic liste de tip mc­­carthyst ale amicilor săi, comunişti, sau “tovarăşi de drum”; prietenul lui Orwell, neobositul umanist şi căutător de adevăr, Arthur Koestler, ar fi fost prin anii '50, conform noului său biograf, David Cesarani, profesor de istorie modernă a evreilor la Universitatea din Southampton, nici mai mult nici mai puţin decât un bătăuş şi violator de femei, manifestîndu-se în diferite situaţii ca un “egoma­niac meschin şi resentimentar”.­ Jean Jacques Rousseau, promotorul reîntoarcerii la natură, descoperitorul şi revelatorul în literatură a vieţii interioare a individului, a instinctului şi intuiţiei opuse dictatelor unei raţiuni sterilizante, era un mitoman vanitos dotat cu un ego supradilatat, suferind de o devastatoare manie a persecuţiei şi dominat de mila de sine, un ins care “iubind uma­nitatea în general, avea o puternică propensiune către răfuiala cu majoritatea fiinţelor umane luate în parte”; delicatul Shelley, moralist, estet şi so­cialist avant la lettre, “cel mai­ politic dintre toţi poeţii englezi”, era ca şi Rousseau, “consumat de o dragoste furibundă pentru semenii lui, dar cu o flacără abstractă care îi frigea adesea pe bieţii muritori aflaţi în preajma ei” - şi-aşa mai departe. Să fi fost toate aceste biografii muiate într-un senzaţional defăimător tocmai din dorinţa de a le face mai uşor vandabile sau avem într-adevâr dreptate să ne îngrozim, noi cei ce am crezut totuşi - şi încă ne-ar place să credem - în nişte idoli astăzi prăbuşiţi la picioarele noastre? Şi mai pot avea anumite opere, anumite idei mai ales, oricît am încerca să practicăm politica disocierilor, acelaşi impact asupra noastră după ce aflăm că autorii lor au fost exact la antipodul celor propovăduite de ei? Iată cum ţi se strecoară îndoiala şi scepticismul în sînge, şi, atunci cînd întîlneşti printre contem­poranii tăi, uneori exact acolo unde te-ai aştepta mai puţin, cîte o figură de un magnetism cuceritor prin concepţiile şi sentimentele exprimate, nu poţi să nu te întrebi ce tare personale o fi avînd omul din faţa ta şi dacă trăieşte într-adevăr în concor­danţă cu teoriile lui. Este ceea ce mi s-a întîmplat urmărind la TV5 o emisiune consacrată holocaustului. Participau la dezbatere reputatul autor şi profesor de literatură comparată George Steiner, criticul muzical Gott­fried Wagner, strănepotul lui Richard Wagner, care nu numai că se distanţează în modul cel mai critic în cărţile sale de antisemitismul străbunicului său, dar consideră că prin pamfletele lui otrăvite, adăugate prestigiului său artistic, Richard Wagner poartă o parte din răspunderea evoluţiei care a dus de la Bayreuth la Auschwitz, şi Roberto Begnini, regizorul filmului de mare succes “La vie est belle”, tratînd Holocaustul într-o manieră duros­­comică, precum şi un arab palestinian de confe­siune creştină, abatele Emil Choufani din Nazaret, care i-a impresionat pe convorbitorii săi prin calda lui umanitate, amintind pe undeva de aceea a unui scriitor franco-român drag inimilor noastre, Eu­gene Ionesco. Citez din acesta din urmă: “Com­pasiune = pasiune împărtăşită; a compătimi = a pătimi împreună, a înţelege pe celălalt, a te pune în locul lui”. Cam acelaşi lucru spunea şi abatele’din Nazaret, arab palestinian, preot catolic, cetăţean israelian. Cum să împaci toate aceste conflicte îngemănate, toate aceste contradicţii, care sînt cele ale întregului Orient Mijlociu, mai ales cînd în biografia ta figurează un unchi şi un bunic ucişi de israelieni? Cea mai simplă cale ar fi fost aceea a cantonării în militantismul politic antievreesc, pe­­ care l-au ales atîţia conaţionali arabi. Nu aceasta a fost calea lui Choufani. Crescut şi educat într-un spirit de “pacificare interioară”, de deschidere spre celălalt, după ce a descoperit Shoa într-o carte despre Treblinka, a plecat în Germania pentru a lua cunoştinţă de aceste lucruri la faţa locului: “O realitate care m-a sufocat”. Abatele afirmă că nu poate accepta o apartenenţă în dauna celeilalte. Apartenenţei sale arabe îi corespunde o alta care vine din Biblie, din pâmîntul pe care-1 locuieşte, din cetăţenia israeliană. In acest pămînt al urii, nu e uşor să aplici Evanghelia, să pui în practică iubirea, pacea, iertarea şi reconcilierea. Nici măcar cultura nu ajunge. Fiecare popor îşi formează o cultură, dar aceasta îşi poate crea ime­diat propria ei barbarie. Este nevoie de mai mult: de compasiune, de capacitatea de a converti ideile şi mentalităţile, nu pentru a uita ororile, ci pentru a purifica memoria, într-un asemenea context, suverană este forţa dialogului. “Eu nu-l diabolizez pe celălalt, nu spun că celălalt e rău, eu am nevoie de el, am nevoie de dialog. Trebuie să ştii să asculţi şi să te pui în locul celuilalt, în locul supravieţuitorului lagărelor de exterminare, în locul suferinţei lui. Această frater­nitate este indispensabilă. Trebuie să demolăm prejudecăţile, să ne schimbăm ideile, dar în acelaşi timp să ne schimbăm şi inimile.” Choufani conduce la Nazaret o şcoală creştină la care pot participa şi tineri de alte confesiuni, dar cu o condiţie: să renunţe la semnele distinctive ale religiei - “un carnet de identitate pe care îl refuz”. Ceea ce a fost imposibil de realizat în Franţa (vezi cazul tinerelor eleve islamiste care au refuzat să renunţe la vălul de pe cap) a fost cu putinţă la Nazaret. Cît despre necesitatea de a ne schimba nu numai mentalităţile, ci şi inimile, ea s-ar cădea să fie luată în seamă de mult mai mulţi decît dis­cipolii lui Choufani. Gina Sebastian-Alcalay Nr. 39 - 3-9 octombrie 2001 ----------------­ Poezii inedjte de Gheorqhe T0M0ZEI Tipograful de pîini Bucurescu­ Sunt satul meu natal Ţara? Tzeara lui Tzara! Conacul meu Din chirpici armat Şade chiar pe moşia Unuia, Heliade Dintre Vii Ce se purta cu fîş alb Şi mustăţi, care era Frînge-Masă, Poiet şi gramatic. (Pe moşia lui Nichita Al Meu Stă bine-merci Piaţa Amzei, Primăria Şi Dumnezeu). Eu sunt un biet caligraf (Şi ti­pograf - De pîini - iară nu seraf, Iubeţ iar nu cupeţ, Varaf iar nu zaraf) Uitat şi de duşmani, Iubit de Duşi. Cînd voi fi stradă Numelui meu, altfel fălos, i se va adăuga: Dintre Morţi. Cumsecade Dară nu cum-de­cade,­­Blînd ca oaia cum ar fi zis Cronicarul scurtat de cap. Aiurit şi păgubos cît cuprinde; Bogat în femeile Altora; tras din Lexicon în afară Cu 4 cămile; surpat din cin, Ajuns la gară tocmai cînd pleacă Vaporul (deşi are Porto-Franco Poeticesc) şi împerecheat cu sila Şi singurătatea Sărat de sărăcie, Un bob de grîu îngropat într-un codru De pîine... București 30 iunie '96 Declaraţie vamală O, dragi copii Născuţi din împerecherea televizoarelor Cu magnetofoanele, cu, în loc de coaste, Chitare electrice, cu sexul (Polyacryl de vinyl), plouaţi de Pălăriile texane şi cu ţurloaiele Infi­pte în nădragii Lewys-Strauss (Nu filozoful, nu ăia cu valsul) Dragi copii Aflaţi că nici eu nu sunt bastardul Rezultat din încrucişarea frumoasei Mata Hari cu un zeppelin. La nunta mea n-a cîntat Ion Minulescu Şi n-am fost tras în poesie De nunii tîrlici lui Amundsen Nu Şi Nu. Eu sunt strigoiul Unui caligraf. Nervura (nervul?) Frunzei ce s-a ti­părit în brutăriile incunabulelor, ruina Unui alfabet Cu litere de ceară. Un scrib. Un scris. Scriere. Eu sunt. Da $! Da! București 24 din iunie '95 România literară 3

Next