România literară, octombrie-decembrie 2006 (Anul 39, nr. 40-52)

2006-11-10 / nr. 45

* * ai fumezi, draga Mircea? Aşeazâ-te pe scaun, gustă A­ l din ceaşca cu cafeaua de pe birou, iar eu o să iau l­a loc pe fotoliul în care am stat când ţi-am adus dosarul f 1 de Securitate şi ţi-am arătat paginile în care era­m numele tău, iar tu, după ce ai pălit, mi-ai spus: «Nu ştiu!» O să-mi aprind o pipă - n-am fumat de ani de zile - şi îţi propun sa stăm de vorbă, să alungăm fumul şi «fumurile» în care vrei te ascunzi... Recunosc că articolul lui Mircea Iorgulescu, «Trei argumente pentru inutilitate» (România literară, nr. 39/29 sept. 2006) m-a surprins deoarece îl consideram o persoană inteligentă subtilă, abilă sau cum îi plăcea să zică: «Eu fac politichie literară». Consider că M. I. a făcut o imprudenţă gravă pentru că l-am menajat doi ani de zile - i-am trimis copii ale paginilor din dosar, scrisori, convorbiri telefonice, încercări de explicaţii sincere­­, dar acum o sâ-i pun oglinda în faţă... şi în faţa celorlalţi. Strategia articolelor şi a cronicilor este bine cunoscută: simulare, disimulare, manipulare... amestecul de citate din literatură şi filosofie pentru a deruta cititorul şi a-l influenţa... evidenţierea unor false inadvertenţe, intimidarea adversarului, apoi câteva remarci privitoare la textul încriminat... parcă îl văd şi îl aud, îşi îngroaşă vocea, pune bărbia în piept şi te priveşte cu ochii lui mari, negri şi expresivi... Şi-a creat un stil şi este bun comediant... arogant, tranşant, superior «Trei argumente pentru inutilitate», trei focuri de armă şi victima cade la pământ... Uşor! Uşor cu pianul pe scări! Eu am adus pianul să-ţi cânt «Recviemul» de Mozart şi dacă spargi pianul te las fără muzică... Credeam că după o carieră în care a cunoscut mult succes, tactica şi strategia s-au schimbat, dar m-am înşelat... iar m-am înşelat... O să prezentăm pe rând analiza făcută de M. Iorgulescu: argumente literare şi cele de conţinut, adică din dosarul de Securitate. Apoi voi demonstra teza mea prin următoarele probe: documente din dosar, martori, scrisorile primite de la CNSAS, mărturisiri. Dar mai întâi sâ-l ascultăm pe criticul şi istoricul literar, Mircea Iorgulescu. Argumente literare: 1. De la începutul articolului, M. Iorgulescu se urcă în scări, ia o poziţie arogantă şi scrie o frază ilogică: «Nu am de ce mă apăra şi nu am cui răspunde» Ah! Păi de ce ai scris articolul? «O precizare de atitudine», spune el! Adresată cui? Articolul debutează puternic şi... rău mirositor. Este evocat romanul «Calpuzanii»: «în haznalele oraşului este pusă drojdie de bere, materiile fecale se umflă şi dau pe dinafară, înecând străzile, locuinţele şi oamenii, astfel încât Bucureştiul se scufundă în magma dejecţiilor». Aş fi tentat să-i spun că dacă cineva se află «dans la merde» ar fi fost de preferat să nu ciripească... Cunoşti anecdota cu vrabia care a căzut într-o...? Ar fi fost mai bine să laşi să treacă un timp, apoi să-ţi scuturi penele şi ciripeşti din nou. De ce am trăit noi, timp de aproape 50 de ani, plus 16 ani, într-o atmosferă pestileneţială? Cui datorăm «miasma» (gr.) pe care o evocam în articolul: «Liniştea unui maiorescian al disocierii dintre etic şi estetic»? Nu cumva pe acele «haznale ale oraşului» - pentru a folosi limbajul autorului - s-a construit un regim în care a fost abolit sensul moral şi a ucis umanitatea din om? Nu cumva am trăit un delir real şi cu un cadavru în dulap şi acum, când am deschis uşa, ne-a căzut în braţe, este râu mirositor şi nu ştim ce să facem cu el şi îl aruncăm unul altuia?! Cine a ucis omul din om şi cine a închis cadavrul în dulap? Un regim totalitar nazist sau stalinist se bazează pe o structură poliţienească ce îşi permite orice, oriunde şi faţa de oricine. Hannah Arend, în «Originea totalitarismului » spunea: «Deasupra statului şi dincolo de faţa puterii aparente, în acest dedal de multiple servicii, subsidiare a tuturor deplasărilor de autoritate şi in haosul de ineficacitate, se găsea nodul puterii în ţară, serviciile hiper-eficace şi hiper-competente ale poliţiei secrete». Este ştiut că sistemul comunist era construit pe o piramida ce avea la bază informatorii, ofiţerii (în «Tigru de hârtie» am dat o listă cu numele a 38 de ofiţeri) şi până la generalii şi secretarii de partid regionali, dar de ce s-a început cu informatorii? Iată întrebarea? Era de preferat să se înceapă cu generalii, însă «Cutia Pandorei» a istoriei nu se deschide unde vrem noi şi trebuia să începem cu cineva, la care se adaugă multe manipulări şi interese. Este de datoria noastră să-i cunoaştem, mai ales acum după ce avem dreptul să intrăm în subteranele «arhivelor pestilenţiale» ale Securităţii. «Calpuzani» înseamnă falsificatori. De acord! Dar nu cumva este un falsificator cel care neagă o realitate, ignoră istoria ultimelor decenii, trecutul, memoria, datoria de a nu uita. Când şarpele iese în potecă... locurile amintirilor şi apoi... uitarea şi iertarea? Cred că a avut dreptate Albert Camus când a spus: «Această lume exterioară, care poate întotdeauna să te salveze de pnce, ei se prefăceau că n-o văd, încăpăţânaţi cum erau să mângâie himerele lor prea reale...». 2. In «Al treilea argument al articolului este evocată o fraza pe care am scris-o în volumul «Un tigru de hârtie» (pag. 62). Iată citatul din Iorgulescu: «Nopţi de-a rândul mă trezeam din somn şi săream la fereastră. Auzeam o maşină care s-a oprit in fata porţii... De atunci nu l-am văzut pe tatăl meu timp de patru ani. Pe bibliotecă afişasem o coală de hârtie pe care era scris o frază din « Valurile» de Virginia Woolf: «Je suis seule dans un monde hostile. La face humaine est atroce». Comentariile sunt de un cinism şi de o insensibilitate care depăşesc orice imaginaţie şi care dovedeşte că autorul articolului este un autentic... «calpuzan» «Condiţie, experienţe şi statut ce nu transpar in rememorarea părintelui său. Nici un gând, nici un cuvânt nu găseşte fiul despre suferinţele nu totuşi greu de imaginat ale tatălui arestat. Accentul este pus exclusiv pe stările proprii, somnul zbuciumat, spaima de revenirea spirilor... refugiul nobil şi izbăvitor în literatură. (...) Spirite mai maliţioase ar putea chiar găsi că strict literar evocarea este dulceagă şi afectată, de nu chiar puţintel cam kitsch». Dacă ar fi citit până la capăt aceeaşi pagina 62, ar fi găsit fraza: « Voi reveni asupra desfăşurării procesului» pe care l-am analizat în capitolul «Informatori cu nume real», adică «V. N.»(pag. 163) şi în care povestesc pe larg procesul tatălui meu de la Tribunalul Militar Ploieşti. La tribună se aflau judecătorul Gheorghe Şerbanescu, coleg la Facultatea de Drept, cei doi asesori, tatăl meu în boxa de acuzaţi, îmbrăcat în zeghe, iar alături de mine (eram avocat stagiar), avocatul pledant V. N., pe care l-am găsit în dosar ca... informator. Mircea Iorgulescu nu a avut răbdare să citească şi celelalte pagini şi consideră că evocarea mea este... un kitsch. Nu ert­am aşteptat ca M. I. să se refere la un amănunt dureros din viaţa mea şi să intre cu bocancii plini de noroi... îmi dă lecţii de ingratitudine şi lipsă de sentimente. Ce ar însemna să-l învăţ eu cum ar fi trebuit să se comporte cu tatăl său?! Ce ar însemna să evoc amănunte din viaţa lui de familie? Sau drumurile la Valea Călugărească, mama, sora, fratele... drumurile la închisoarea de la Mislea... Sunt lucruri care nu se fac, nu sunt îngăduite chiar dacă încrâncenarea și ura sunt de nestăvilit Cred că M. I. traversează o perioadă dificilă în care nu mai știe că sunt anumite limite de netrecut... M. Iorgulescu continuă diversiunea reproducând un lung citat din «Valurile » de Virginia Woolf, în traducerea făcută de Marguerite Yourcenar în care se afla fraza citată de mine, dar... dar adaugă: «Acest monolog interior aparţine unui personaj feminin, Rhoda, căreia însă memorialistul român i-a schimbat nemăturisit sexul, vreau să spun genul gramatical, pentru a se potrivi cu nevoile textului său. Cum să nu ridici din umeri l­a inutilitate?!» Da! Cum să nu ridici din umeri la stupiditatea şi rizi­bilul involuntar... şi de ce să nu vorbim despre sexul îngerilor? 3. în «P. S. », Mircea Iorgulescu scrie un text scurt cu aceeaşi ironie derizorie şi infatuare simplistă: «Rămâne totuşi curios cum a rămas neobservată cea mai extraordinară dezvăluire făcută de Bujor Nedelcovici în cartea sa. Este, bineînţeles, tot o demascare, dar e una de natură să schimbe in mod esenţial istoria culturală a umanităţii. Citind în dosarele Securităţii un referat editorial despre unul din romanele sale, B. N. este izbit de prezenţa cuvântului «dialectic». Vigilenţa lui intelectuală intră atunci in acţiune: «mi-a reţinut atenţia în mod deosebit cuvintele», «dialectic de sorginte marxistă». Zenon din Elena şi Platon au fost aşadar, şi spre veşnica lor mâine, marxişti» ?Tehnica este ştiută: iei un cuvânt, îl rupi din text şi apoi îl comentezi. Penibil! Ar fi fost de preferat ca intelectualul cu vaste informaţii care a citit de la Zenon până la Platon să fi ajuns cu lecturile mai aproape de secolul XIX, la Hegel şi să afle că dialectica - negaţia pennanentă a tezei şi antitezei, negaţia negaţiei («travail du négatif»), dialectica stăpânului şi a sclavului care prin munca devine stăpân -, l-a inspirat în mod particular pe... Karl Marx. Oare să-şi fi pierdut M. I. memoria pentru a nu-şi mai aminti că în discursurile oficiale se rostea deseori sintagma:«materialism dialectic»? Bizar și compătimitor. Nu! El nu a uitat nimic, după cum observa Boris Cyrulinik - psihiatru și etolog - « Cel mai bun agent al unui regim totalitar este omul care vrea să fie mereu primul în clasă». 4. Probe din dosarul de Securitate. Mai întâi câteva remarci. Toate documentele la care se referă i-au fost trimise în copie de mine. Timp de doi ani am avut o corespondenţă intensă şi am vorbit deseori la telefon pentru a evita cea mai mică eroare. Am vrut să joc cu «cărţile pe masă». Dacă aş fi avut ceva împotriva lui - gelozie, individie, ură inexplicabilă -, de ce i-aş fi trimis copii de pe paginile găsite în dosar? Am fost condus tot timpul de ideea că nu am dreptul să «ridic piatra», să nu devin la rândul meu un delator şi să fac jocul Securităţii, adică: « V-am dat un os de râs, să vă roadeţi între voi scriitorii, iar noi să ne vedem de treabă şi să ne îmbogăţim». Am ajuns până acolo încât am crezut câ Securitatea îmi joacă o farsă şi mă trimite pe o pistă falsă, tocmai pentru a nu afla adevăratul drum. Şi iată că... intenţia mea a eşuat din aceeaşi dorinţă de discreţie şi menajarea sensibilităţilor, în eseul «Un tigru de hârtie» nu am dat numele adevărat al informatorilor identificaţi. Mai mult, numele real pe care l-am găsit în dosar, adică Mircea Iorgulescu, l-am scris prin iniţiale, dar şi acelea inversate. După apariţia volumului am primit mai multe reproşuri şi chiar insulte: «De ce n-ai spus numele real al informatorilor?! Eşti laş! Fricos!» Acum, după ce au trecut câţiva ani, recunosc că am greşit. Discreţia şi decenţa nu sunt bune într-o ţară unde orice ai face, orice ai zice, orice ai scrie nu are nici o urmare și nu compromite pe nimeni! Dar să revenim la textul lui M. Iorgulescu: După ce reproduce o fraza privitor la o nuvelă, care nu a fost publicată, se referă la trei «Note informative», apoi se oprește la «Planul de masuri» (pag. 253-254 din dosar) pe care îl prezintă: «în lucrarea acestui caz au fost întreprinse următoarele măsuri: Au fost dirijate cu sarcini de cunoaştere şi influenţare sursele «Crin», «Relu» şi «Rada». S-au exploatat mijloacele speciale de la Asociaţia Scriitorilor şi de la domiciliu. S-a intrat în contact cu principala legătură a obiectivului, criticul literar Mircea Iorgulescu, lucrat de asemenea prin DUI, care, având un ascendent serios asupra lui Bujor Nedelcovici, a fost folosit cu sarcini de temperam şi dezinformam. Totodată întrucât era posibil să încerce scoaterea ilegală din ţară a nuvelei ispinse de publicare, cu prilejul recentei călătorii efectuate în R. F. G. în scop preventiv, la data de z.d. a.c. s-a realizat un control riguros la ieşirea din ţara.» în acelaşi «stil Dudeşti» («măreţia sa de martir şi de rezistent», «postură revendicativă astăzi, de intransigenţă de oţel», începe să analizeze confuz evenimentele pe o coloana întreagă, în funcţie de datele: 7 octombrie, 25 octombrie, «Jurnalul» Monicăi Lovinescu din 27 octombrie 1985 în care este menţionat:« Telefon de la Mircea Iorgulescu din Germania. Vorbim vreo 50 de minute» în care îi avertizează câ va urma «o ieşire spectaculoasă în arenă a lui Paler şi Bujor Nedelcovici, radicalizaţi şi pe punctul de a exploda». Concluzia: Mircea Iorgulescu a fost absent din România când ar fi fost folosit cu sarcini de «temperare şi dezinformare». Mai mult, M. Iorgulescu îi avertiza pe Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca de posibilele proteste. S-ar putea ca M. Iorgulescu să nu se fi întâlnit la 27 oct. 1985 cu căpitanul Florea Lucian şi s-o fi informat prin telefon pe Monica Lovinescu despre anumite evenimente din ţară - jocul dublu era frecvent, SVŞi (şi cu ei şi cu ceilalţi), dar nu ori/ori (ori cu ei, ori cu ceilalţi) -, dar asta nu înseamnă că a avut o singură întâlnire cu ofiţerul de legătură! Vom demonstra contrariul în cele ce vor urma. Putem să înţelegem că M. Iorgulescu ne-a adus argumente logice şi convingătoare că nu a dat informaţii, (nu spune dacă l-au controlat la vamă) şi a fost, chiar, alături de cei care nu erau străini de disidenţii din ţară Deci, M. Iorgulescu este nevinovat, este acuzat şi calomniat pe nedrept de colaborare cu Securitatea şi mă acuză că: «Aproape două decenii mai târziu, pescuind în pestilenţialele hârtii ale Securităţii, Bujor Nedelcovici pune sumbra întrebare acuzatoare: «Ce rol a jucat I. M. ? Cum să nu ridici din umeri,­a inutilitate?! Căci nu te poţi pune nici cu Securitatea şi nici cu Bujor Nedelcovici în materie de paranormal». Da! Acum a venit rândul să demonstrez «Ce rol a jucat . M.? » Nu cu trei argumente, ci cu « Treisprezece argumente România literară 18 p­olemici nr.45/10 noiembrie 2006

Next