România literară, octombrie-decembrie 2007 (Anul 40, nr. 39-52)
2007-10-05 / nr. 39
ra o vreme când un titlu de competenţă se dobândea în ani lungi de studiu prin marile universităţi, biblioteci, laboratoare. Ei aş! Cine mai are azi vreme, răbdare, onoare... n Titluri cu tarif u tot omul se mulţumeşte a fi el însuşi. Mai e şi omul care se vrea mai mult decât atât: se vrea excelenţa, se vrea the best, chiar de-ar fi sâ fie într-un domeniu cu care n-a avut nicicând de-a face. Inutil sa-l întrebi „pe ce te bazezi?“ Se bazeazâ pe o voinţa dârzâ şi pe o putinţă sigură de sine de vreme ce îşi trage spaga din două surse inepuizabile şi de veche tradiţie: şpaga şi cumetria. Ei şi? Care-i problema? Pai tocmai asta e: nu mai e nici o problema. într-o societate devenita oarecum peste noapte consumista, unde totul poate fi cumpărat, au aparut şi „consumatorii“ de titluri cu, evident, „furnizorii“ lor, dobândirea unui titlu onorific sau de competenţa e la îndemâna oricui. Oricine poate deveni orice, un inginer constructor poate deveni ministru al educaţiei naţionale, un şofer poate deveni ministru al transporturilor, un gurist pe la nunţi şi tăieri de moţ poate ajunge deputat, domnul Mischie poate deveni doctor în istorie, domnul Stentor - aşa semnează el - poate deveni gazetar cu sudalma vioaie, cutare dentist poate deveni expert în dacologie ş.a.m.d. Era o vreme când un titlu de competenţa se dobândea în ani lungi de studiu prin marile universităţi, biblioteci, laboratoare. Ei aş! Cine mai are azi vreme, răbdare, onoare, când totul - de la un banal referat de seminar, până la lucrarea de licenţa sau de doctorat - se poate obţine prin mica publicitate, de la profesioniştii compilaţiilor?! Vorba ceea: dai un ban, da’ stai în faţa, lata o noua şi rentabila ocupaţie care ar trebui urgent introdusa în nomenclatorul meseriilor îndrăgite de români. Cunosc o universitate pe care nicicând n-a împovarat-o prestigiul şi căreia un ziar local i-a acordat de curând titlul de „fabrica de doctori“. Titlu pe deplin meritat, de vreme ce, încâ înainte de 1990, toţi activiştii locului, iar de atunci încoace odraslele lor au devenit sub oblăduirea ei tovărăşeasca doctori cu patalama şi toate drepturile aferente recunoscute prin lege. Dar bazele educaţiei în spiritul fărădelegii se pun acum de la vârste mult mai fragede. De nu ştiu câte ori am citit astfel prin presa declaraţiile unor elevi care recunoşteau câ au dat şpagă unuia sau altuia dintre dascăli pentru devoalarea unor subiecte de examen, acoperirea furtului prin copiat, gonflarea notei sau alte asemenea mici servicii... școlare. O fâceau cu un aer amuzat, ca și când ar fi fost vorba de o bagatelă acolo, în ordinea firescului. S-a sesizat cineva? Nu cunosc. La urma urmelor, de ce ne-ar păsa? Nu ne-ar păsa într-adevâr, de nu s-ar ivi gândul terifiant câ toţi aceştia vor ajunge în posturi de decizie, cum de cele mai multe ori alţii, înaintea lor, au şi ajuns, fericindu-ne azi cu luminile „competenţei“ lor. S-a gândit, se gândeşte la aceasta perspectivă cineva din cei în drept s-o facâ? După toate aparenţele, nimeni n-o face şi mâ tem ca înşişi cei în drept s-o faca sunt în mare parte tot beneficiari ai fabricilor de doctori. Altfel cum sâ-ţi explici o asemenea tembela apatie în faţa unui fenomen infracţional practicat cu nonşalanţa, în văzul lumii? Specia datatorilor de legi şi datini s-a stins şi în locul ei a aparut cea a parlamentarilor ignari, care au cu totul alte griji decât legitimitatea unor titluri printre care s-ar putea număra şi ale lor. Dar toata aceasta viitura inepuizabilă de false glorii şi competenţe mai are un aspect ce vine de dincolo de ’89, din aspiraţia programatică a comunismului de a nivela şi confuziona adevaratele valori. Instituţia cea mai eficienta sub acest aspect a fost, cum bine se ştie, Festivalul Naţional „Cântarea Românei“. De aici cred ca se trag şi fenomenele inflationare aplatizante de azi, cum ar fi, de exemplu, crearea de către Ion Iliescu, în timpul mandatului sau, a unei întregi oştiri de generali ori acordarea cu toptanul a unor înalte distincţii, ordine, medalii, te miri cui. Meteahna, aceasta, nu doar a dlui Iliescu, fiecare cu clientela lui... Tot astfel a aparut puzderia de „oraşe electorale“ care se dau acum de ceasul morţii să revină la statutul de comună, pentru ca au descoperit ca nu pot face faţa rigorilor urbanistice impuse de UE. Sau „Cetăţenia de Onoare“ care, dintr-o instituţie elitară şi prestigioasă, a devenit o moda, respectivul titlu acordându-se mai nou tot ca recompensa electorala, după unicul criteriu „noi şi ai noştri“. Unde pui că în strădania de a face totul o apă şi-un pământ ne mai ajută şi alţii, din off, în urmă cu vreo doi, trei ani, am primit o ofertă de la o întreprindere din „State“. Ofertanţii îşi ziceau institut, în fapt însă, erau/sunt întreprindere în toata legea, întemeiata de nişte băieţi deştepţi care exploatează cu profit vanitatea omeneasca în general şi pe cea a artiştilor în special. Oferta, de la aspectul grafic elegant, până la redactarea textului, e realmente atrăgătoare, concepută evident de nişte profesionişti ai persuasiunii. Ce-mi ofereau ei? Sa mă declare ba Omul Anului, ba Omul Păcii, ba sa mă includă în nu ştiu ce dicţionar care va sta în rafturile Bibliotecii Congresului SUA, ba să-mi confere o minunată placheta onorifica aşa şi pe dincolo. Nu toate deodata, fireşte, dar, cum n-am răspuns primei oferte, altele şi altele continuau să-mi vina, vreme de vreo doi ani, cam una pe trimestru, până s-au lasat pagubaşi, închipuindu-şi probabil ca sunt mort. Totul, bineînţeles, era/este tarifat cinstit şi negustoreşte, dacâ bine-mi amintesc, între 300 şi 600 de dolari, dupâ importanţa pe care ei o acorda fiecărei variante. Dar de unde sâ-mi fi ştiut ei adresa? Tot de la vreun coleg de-al nostru, vezi bine, deoarece fiecare oferta e însoţita şi de un formular în care eşti invitat sâ le comunici adresele exacte ale altor prezumtivi amatori de asemenea onoruri. Am descoperit astfel cu stupoare câ avem colegi care-şi trec cu mândrie prin dicţionare, prin CV-uri, ba şi pe cărţile de vizită aceste titluri, ca pe nişte merite personale. Dar ce e al lor e al lor, al şmecheraşilor astora cu ofertele, la ei mâ gândesc: plachetele acelea onorifice sunt chiar frumoase, nicidecum kitschoase, au un design onorabil, parol. Am văzut una aievea pe perete, în biroul unui amic poet. Dar, ca prostul, m-am simţit, un pic jenat şi m-am făcut ca n-o vad. Când - nu-i așa? - normal și cuviincios ar fi fost sâ-1 felicit... Radu CIOBANU Radu Cosaşu omagiat la Uniunea Scriitorilor esiunea de toamnă a programului „Scriitorul şi criticii săi“ a fost deschisă în ziua de 27 septembrie a.c. prin reuniunea dedicată prozatorului Radu Cosaşu. Despre personalitatea şi opera lui Radu Cosaşu au vorbit criticii literari Gabriel Dimisianu, Alexandru Matei, Daniel Cristea- Enache, Paul Cernat, Mircea Iorgulescu. Radu Cosaşu le-a mulţumit criticilor precum şi publicului prezent în „Sala Oglinzilor“, dupâ care a citit cîteva fragmente din scrierile sale. în mod special a impresionat evocarea unei întâlniri imaginare, la Capşa, dupâ 1964, între Mircea Eliade şi Mihail Sebastian. Reuniunea de la „Sala Oglinzilor“ a fost moderată de Gabriel Chifu, secretar al Uniunii Scriitorilor, iniţiator al programului „Scriitorul şi criticii săi“. Următoarea întâlnire din cadrul programului va avea loc marţi, 23 octombrie, ora 17, şi va fi dedicată poetului Ilie Constantin. România literara nr. 39/5 octombrie 2007