România literară, aprilie-iunie 2008 (Anul 41, nr. 13-25)

2008-04-04 / nr. 13

A dat mai mult decât a primit BUCUR câ a existat George Pruteanu. Regret din toată inima că nu mai există. George Pruteanu a fost un om, un om imperfect și plin de farmec, nu un personaj pozitiv (din literatura realistsocialistă sau aceea politically corect). A fost un Pierre Bezuhov, nu un Andrei Bolkonski. A luptat cu sine pentru a ajunge la performanţă intelectuală, a muncit şi uneori a eşuat, dar de cele mai multe ori a reuşit. Privită de foarte sus, existenţa unui om poate fi evaluată printr-o contabilitate simplă: cât a dat societăţii şi cât a primit George Pruteanu a dat mult mai mult decât a primit L-am iubit, înainte de toate, tocmai pentru ca a fost un risipitor. Nu şi-a organizat creaţia intelectuala după norme academice, ca să o poată omologa, ca să poată dobândi titluri şi distincţii. George Pruteanu s-a născut la 15 decembrie 1947. A urmat cursurile Liceului „Vasile Alecsandri", pe care l-a absolvit în 1965, iar între 1965-1970 pe cele ale Facultăţii de Filologie, secţia română-franceză, a Universităţii „Al. I. Cuza", obţinând diploma de licenţă (după transferarea sa la Bucureşti) în 1970. A debutat cu versuri la revista „Familia" din Oradea, bl 1965. A lucrat, succesiv, în redacţiile revistelor „Contemporanul" (1971), „Cronica"(1972-1975), „Convorbiri literare" (1976-1980,1984-1986). După 1989 a făcut o spectaculoasă carieră de realizator TV (emisiunea sa de cultivare a limbii române Doar o vorbă să-ţi mai spun bucurându-se de o mare audienţă, de profesor de jurnalism şi de om politic. A publicat cărţile Pactul cu diavolul. Şase zile cu Petru Dumitriu, Bucureşti, 1995, Partidul şi partida (Atitudini politice), Bucureşti, Ed. Universal Dalsi, 2000, Cronica unei mari dezamăgiri (Politică Intre „DA" şi „NEM"), o istorie mediatică, Iaşi, Institutul European, 2000, Felderiţa călinesciană, Constanţa, 2001, Elemente esenţiale de tehnică mediatică, Constanţa, 2001. A tradus în limba română Infernul de Dante. Şi-a creat un site pe Internet remarcabil prin inventivitate şi spirit colocvial. A avut permanent alături, ca prietenă şi colaboratoare, pe soţia sa, Nina Pruteanu. A murit pe neaşteptate în ziua de 27 martie 2008, ci şi-a difuzat-o, generos, în mediul cultural în care a trăit. Opera lui este, înainte de toate, o operă pedagogica. I-a reînvăţat pe sute de mii, poate pe milioane de români, să vorbească, după ce limba de lemn din timpul comunismului şi jargonul românoamerican din perioada postcomunista au degradat într-un mod dezastruos limba română şi au pus în primejdie bazele înseşi ale limbajului articulat. Mi-a făcut o impresie foarte proastă un articol al Alinei Mungiu, Moartea unui clovn, publicat recent în România liberă. Nu este vorba doar de impietatea de a-l numi pe un om a doua zi după ce a murit un ratat, ci de opacitatea autoarei, de incapacitatea ei de a valorifica inteligent şi nuanţat ceea ce a realizat un intelectual. Alina Mungiu nu vede decât ceea ce au stabilit alţii înaintea ei că poate fi luat în considerare. Ca o funcţionară a culturii, ea constată ca opera lui George Pruteanu nu este înregistrată şi ştampilată şi, drept urmare, o respinge. Această operă însă există, difuz (aşa cum apa cu care udăm grădina se regăseşte nu într-un bazin, ci în verdele proaspăt al plantelor). Dacă limba română va fi în cele din urmă salvată, aceasta se datorează şi lui George Pruteanu, deşi contribuţia lui nu este cuantificată şi, probabil, nici cuantificabilă. Este o chestiune de sensibilitate şi de bunăvoinţă să recunoaştem meritele altora, fără să fim constrinşi de anumite criterii formale să o facem. In ceea ce mă priveşte, ori de câte ori aprind lumina mă gândesc cu recunoştinţă la cel care a inventat becul electric, şi ori de câte ori constat că limba română încă funcţionează, mă gândesc cu recunoştinţă la toţi cei care au cultivat-o, inclusiv la George Pruteanu. El a recurs, este adevărat, şi la clovnerii, ca să se facă înţeles. Avea un demon al explicării şi, în afară de elocvenţa sa cu totul ieşită din comun, folosea, îndeosebi în faimoasa emisiune TV Doar o vorbă să-ţi mai spun, gesticulaţia şi mimica, vestimentaţia şi decorul, lumina şi muzica. Această imaginaţie de regizor a fost utilizată cu succes şi în realizarea admirabilului său site de pe Internet, care are numeroşi fani. Nu a fost, decât atunci când trebuia, clovn, dar chiar să fi fost, mai bine clovn decât cioclu. Fără îndoială câ a greşit atunci când s-a mutat de la un partid la alţi. Eu l-am dezaprobat sever, în scris şi în convorbiri particulare, aproape că am rupt prietenia cu el (în momentul în care s-a înscris în PRM), şi totuşi, acum, îmi dau seama, pe baza aceleiaşi contabilităţi de care vorbeam, cu partidele prin care a trecut au avut mai mult de câştigat decât el. El le-a dat din imensa lui popularitate, iar ele nu i-au oferit decât nişte avantaje minime, la care au avut acces şi cei mai obscuri politicieni. A locuit într-un apartament de bloc, până la sfârşit La loteria vieţii singurul lui câştig (fabulos) a fost minunata lui soţie, Nina Pruteanu, care i-a fost necontenit credincioasă şi devotată. Ea şi numai ea este în măsură de acum înainte sâ-i valorifice, în cunoştinţă de cauză, opera, realizând, de exemplu, o serie de DVD-uri cu emisiunea Doar o vorbă să-ţi mai spun, actualizându-i mereu site-ul, retipârindu-i cărţile, cursurile, traducerea din Dante ş.a.m.d. Regret sfâşietor de mult că a încetat să mai existe George Pruteanu. Ma bucur că a existat şi că am avut norocul să îl cunosc. Alex. ŞTEFĂNESCU Risipitorul TIINDU-L legat prin atâtea fire biografice de Iaşi, unde a fost elev de liceu şi student, apoi cadru universitar şi jurnalist, redactor la „Cronica” şi la „Convorbiri literare”, multă lume îl considera moldovean pe George Pruteanu. Un moldovean atipic, ce e drept. El s-a născut însă la Bucureşti şi tot felul său de a fi îi confirma bucureştenismul originar. Febricitam, volubil, expansiv, rapid în reacţii, iubitor de spectacol, Pruteanu era un om al sudului, temperamental mai aproape, oricum, dacă e să ne raportăm la tipologii literare, de loc va cele Caragiale, decât de taciturnul Sadoveanu. Scrisul său eseistic şi jurnalistic răsfrângea această determinare.Era speculativ şi sclipitor, jongla cu ideile, recurgea la oralisme, la expresii uzuale de ultimă oră, dar şi la cuvinte rarisime sau la arhaisme (d. ex. acel „feldeviţa” împrumutat de la Dimitrie Cantemir, folosit în titlul unei cărţi dedicate lui G. Calinescu). Scrisul său era colorat şi, totodată, de o fină precizie. L-a preocupat personalitatea lui G. Câlinescu, model intelectual şi în acelaşi timp obiect al cercetării dezinhibate, lucide, urmărit în manifestările sale complexe şi adesea deconcertante. Ca şi Câlinescu, Pruteanu unea exuberanţa stilistică cu spiritul de rigoare, dezinvoltura cu seriozitatea de fond. Tot ce afirma cu aparenţa jocului avea o bază, o motivaţie, o logică. Om de carte şi spirit asociativ, capabil să gliseze pe o mulţime de registre, Pruteanu da impresia de uşurinţă în tot ce făcea, dar se întemeia totdeauna pe argumente greu de clintit şi pe o scrupuloasă documentare făcută în secret. Fire entuziastă, îşi propunea multe şi mari ţeluri dar le şi părăsea, pe unele, înainte de a le fi atins. A vrut să traducă Divina Comedie, a şi tradus, admirabil, câteva cânturi, fără să-şi fi dus la capăt îndrăzneţul proiect. Dar cum să le fi făcut pe toate când era tras în atâtea părţi? Un risipitor. Făcea şi politică, angajat pe o nefericită traiectorie. Televiziunile şi-l disputau, un fapt de înţeles, îşi captiva publicul prin vervă, prin spontaneitate, prin umorul dus uneori până la sarcasm, prin spectacolul unei bătălii cu mari mize, în fond, cum a fost aceea pe care a dus-o în apărarea limbii române grav primejduite. George Pruteanu era și un producător neistovit de surprize, faste sau nefaste, bune sau rele. Cea mai rea a fost şi ultima, când ne părăsi pentru totdeauna, la 60 de ani abia împliniţi, fără să ne fi dat înainte vreun semn că o va face. Gabriel DIMISIANU3