România literară, iulie-septembrie 2013 (Anul 45, nr. 27-39)

2013-08-16 / nr. 33

in poem de Camilian Demetru Camilian Demetrescu în faţa operei sale Omagiu deţinutului politic, la Memorialul Sighet Publicăm un poem, scris pe patul morţii de sculptorul Camilian Demetrescu, dispărut de curând. Camilian Demetrescu a fost un artist al exilului, preţuit şi cunoscut în Italia mai mult decât la noi (o mare tapiserie a lui se află pe un perete al Sălii Ambasadorilor de la Vatican), însoţim poemul cu un fragment scris de Mircea Eliade despre Camilian Demetrescu, alături de două lucrări ale sale: una care pare o ilustrare a poemului, cealaltă expusă la Memorialul Sighet. Colivia începe curând numărătoarea inversă. Eu şi cu tine, trupul şi sufletul meu, va trebui să ne despărţim. Am trăit în cuşca ta de carne, sânge şi viaţă Din sânul matern până în acest astăzi-mâine care încă ritmează Timpul meu pământesc. Chilie a primelor mele dorinţe păgâne. Ascunziş al păcatelor dulci ale primei copilării şi ale celei din urmă, închisoare aurită de aurul viselor, înstelată cu diamante de lumină şi beznă. „Soma-Sema" a crezului orfic, Mormânt şi temniţă pieritoare a sufletului meu veşnic. Trupul meu de carne, Hăţiş de galerii săpate cu ghearele minţii Pentru a scăpa din strânsoarea urii înspre iubire, şi din suferinţa iubirii înspre uitare, Fortăreaţă ascunsă a trufiilor mele, Turn al avânturilor mele către abisurile cerului şi ale infernului, Cuib de şerpi ieşiţi din oul păcatului originar, Culcuş de coşmaruri purtând pecetea spaimei, Groapă cu fiare sălbatice, instincte dezlănţuite de răgetul singurătăţii, când teama fara nume, precum păsările speriate, dă roata prin colţurile cele mai ascunse ale fiinţei. Vulcan nestins vreodată al voluptăţii de a trăi, Rug al măruntaielor plăcerii, Altar al miresmelor bucuriei de a iubi şi de a fi iubit. Puţ de ascunse comori transmise din sămânţa strămoşilor. Sipet preaplin de amintiri şi regrete niciodată uitate. Hipogeu al viselor îngropate. Refugiu subteran din faţa ticăloşiilor lumii. Zid de aparate cu barbacane înguste, spre a izgoni fratele-duşman. Masă rotundă a cruciadelor de zi cu zi împotriva dragonului absurdului şi al plictisului, în vizuina aceasta, luminata de razele oarbe ale prejudecăţilor. Vatră unor ambiţioase alchimii mentale, am căutat în zadar adevărul. Până ce, înainte de asfinţit, Arhanghelul înlătură gratiile, intră în cuşcă şi-mi pune în urechea inimii puricele Adevărului. Ghemul de şerpi, "Drum Anguinum" al păcatului originar, se răscoală. Tripla alianţă - trufie, ambiţie, răzbunare - se ridică-mpotrivă. Voluptatea de a trai îşi arată chipul păgân, împovărate de plumbul dorinţelor impure aripile visurilor fâlfâie jos. Inteligenţa se ceartă cu sine. Şi totuşi, din fâşia de lumina a Arhanghelului apare micuţa Pasăre a Paradisului, care in „Hora incerta" ne duce sufletele din cuşcă, pe ramul celest al Pomului Vieţii, în timp ce bătrâneţea, complice a morţii, Fierăstruieşte încet, în tăcere, gratiile. Ronţăit de dinţii mărunţi ai orologiului cosmic, trupul meu de carne se fărâmă în pulbere de stele. Ne-om despărţi, fragil trup al meu, pătruns pe ascuns de rele viclene. Dar mereu alinat cu degete blânde de Zeiţa Fortuna. Având parte de miracolul dezmierdărilor adorabilei mele soţii Şi al devotamentului din privirea minunaţilor mei fii. îţi sunt nesfârşit de recunoscător fiindcă ai acceptat darul divin de a da naştere vieţii. Şi încă îţi mulţumesc pentru bucuria de a trăi pe care mi-ai dat-o Fie şi-n suferinţa nenumită , în chinul angoasei de-a fi. Mi te voi aminti în noua mea viaţă astrală. Cu nostalgia temniţei tale pământene în care, în ciuda a tot şi a toate, am trăit fericit, înlănţuit de iubirile mele, de duşmăniile mele, de speranţele şi dezamăgirile mele. Dumnezeu te binecuvânteze şi aibă grijă de tine, când la capătul timpurilor vor răsuna trompetele judecăţii, în nevinovăţia ta, voi plăti eu pentru păcatele mele şi pentru tot răul ce ţi-am făcut. Chiar dacă, mărturisesc, te-am iubit mult totdeauna. Epilog Om, oameni, omenire de la primul la cel din urmă, suntem cu toţii închişi înăuntru. Suflete prizoniere în cuştile trupului. Venim dinspre aştri şi ne întoarcem printre aştri. Dar moartea nu e singura cale de mântuire. Când sufletul meu îl întâlneşte pe-al tău, femeie, cuştile se ating, gratiile cad, temniţa se deschide larg, îmbrăţişaţi, ieşim printre aştri, liberi fără să fi murit. Iubirea nu e aceasta Calea, Adevărul şi Viaţa? ■ Demetrescu a ales ca temă a operei sale simbolurile creştinismului originar şi ale ebraismului, deoarece, cum el însuşi mărturiseşte „civilizaţia occidentală se sprijină încă pe aceste mituri". El propune o lectură a simbolurilor biblice prin intermediul limbajului gestual al mâinii, inspirat din iconografia romanică şi mai ales bizantină, ce evocă fascinaţia icoanelor greco-ortodoxe ale copilăriei sale. Mircea Eliade, septembrie 1981 Botez de Camilian Demetrescu România literară numărul 33/16 august 2013 17