România Pitorească, 1990 (nr. 1-12)
1990-01-01 / nr. 1
r .Ceea ce voim deci e ca naţia să fie redată ei însăşi, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevărate şi generale să contribuie la formarea voinţei ţării, adică a legilor ei (...) Voinţa legală şi sinceră a ţării, o voinţă nestoarsă şi neindusă in eroare, iar nu instinctele vînătorilor de funcţii să determine mersul statului.“ ______________________________________________________I P.R V s-au împlinit, în acest 15 ianuarie, 140 de ani de la naşterea celui mai mare poet al românilor. De la 1850 încoace, calendarul sfinţeniei noastre sufleteşti începe cu Eminescu. Şi, fiindcă românii n-au încetat nici o clipa sa creadă în steaua destinului lor, Dumnezeu, nemaiputînd el însuşi îndura suferinţa noastră, ni l-a adus pe Eminescu în ajutor. Conştiinţa cea mai curată, mai profundă şi mai îndurerată a acestui neam atît de năpăstuit a fost cu noi în cutremurătoarele zile ale descătuşării naţionale. S-a aratat un semn ceresc: în anul în care am sărbătorit o sută de ani de la moartea lui Eminescu, a reînviat, ca o floare de sînge, şi pentru România, libertatea, plăpînda dar atotputernica libertate, care a fost dintodeauna duhul vital al condiţiei umane. „Ce-au fost românii pe cind eu n-am fost, ce vor fi ei, cind eu n-oi mai fi“ se întreba cîndva, într-un manuscris din tinereţe, poetul. Învăţînd să moară de tînăr, el ne-a învăţat să trăim veşnic. Învăţînd să moară de tînăr, Eminescu a însufleţit cugetul — întotdeauna liber — al vîrstei care nu acceptă zăgazul, însufleţindu-i şi nevindecatul zbor către ideal, şi puritatea, şi puterea de sacrificiu, în anul în care sărbătoarea centenarului i-a fost săracă, ciuntită, jertfită pe altarul infam al imposturii şi demagogiei procreate de tiranie, umbra uriaşă a lui Eminescu a luminat cerul ţării şi izbînda acestor sacri copii ai revoluţiei neamului. Este o victorie pecetluita de vitalitatea şi nobleţea stirpei în care Eminescu a crezut neclintit. Scrutînd adîncurile istoriei acestor pămînturi, el a ştiut adevărul: „De ce românii sint vigurosi. Pentru că au fost apăsaţi“. Cînd Europa credea că românii sunt răzbiţi de negura diabolică a dictaturii, ei şi-au arătat deodată miraculoasa putere renăscută din atîta suferinţă, araatind lumii întregi icoana adevarata a matricei lor străvechi, a marilor strămoşi niciodată îngenuncheaţi. Un popor viguros, renăscut la demnitatea pe care Maica îndurerată — icoana pe sticlă din colecţia Muzeului Brukenthal din Sibiu. Despre acest greu încercat oraş, ca şi despre Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov — dezvăluiri în numărul viitor al revistei, o merită dintotdeauna, mai ştie că „nu există nici libertate, nici cultură fără muncă“. Aceste cuvinte adinei pe care Eminescu ni le-a lăsat moştenire capătă mai ales acum, redescoperindu-le, valoare de lege. Reînvăţînd să trăim după ani lungi de năprasnică umilire, de desfigurare a însăşi fiinţei noastre morale, opera lui Eminescu se deschide, mai mult ca oricînd, cu magica forţă a unei adevărate biblii a neamului. Din fiecare rînd al său avem de zidit codul moral al redeşteptării naţionale, al entităţii noastre ca valoare universală. Eminescu ne veghează de 140 de ani, Eminescu a fost cu noi în cruntele zile ale însîngeratului decembrie, Eminescu va fi cu noi ca un sfînt al adevărurilor. ...în anul centenarului morţii sale, începeam împreună cu colegul meu Mihai Creangă o închinare care pornea să se adîncească de pe vechile uliţi ale Iaşului. Barbaria tiraniei a rupt cu brutalitate bucuria noastră. Cele două reportaje trăite atunci aveau să fie pentru noi — despărţiţi unul de altul şi de redacţia unde am muncit — ultimele ceasuri de înălţare sufletească. Cele „Şapte dealuri pentru Eminescu" erau lipsite, samavolnic, de semnătura unuia dintre noi. îmi amintesc acele zile cînd, cu tomurile lui Eminescu alături, drept cetate de neînvins, citeam rîndurile care azi ne luminează sfînta biruinţă, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de oroarea de a fi existat alături cu partea criminală şi stupidă a omenirii, niciodată naţiile n-ar fi putut stringe acel capital de adevăruri, care înnobilează aspra lor luptă pentru existenţă. E o fericire pentru noi că, prostia şi perversitatea fiind nemuritoare, cel puţin proştii şi perverşii in concreto sunt muritori“. ANCA RAICU ROMÂNIA PITOREASCĂ ■ 3