România Pitorească, 1990 (nr. 1-12)

1990-01-01 / nr. 1

r .Ceea ce voim deci e ca naţia să fie redată ei însăşi, ca clasele ei productive, grupurile ei de interese adevărate şi generale să contribuie la formarea voinţei ţării, adică a legilor ei (...) Voinţa legală şi sinceră a ţării, o voinţă ne­­stoarsă şi neindusă in eroare, iar nu instinctele vînători­­lor de funcţii să determine mersul statului.“ ______________________________________________________I P.R­ V s-au împlinit, în acest 15 ia­nuarie, 140 de ani de la naşterea celui mai mare poet al români­lor. De la 1850 încoace, calen­darul sfinţeniei noastre sufleteşti începe cu Eminescu. Şi, fiindcă românii n-au încetat nici o clipa sa creadă în steaua destinului lor, Dumnezeu, nemaiputînd el însuşi îndura suferinţa noastră, ni l-a adus pe Eminescu în aju­tor. Conştiinţa cea mai curată, mai profundă şi mai îndurerată a acestui neam atît de năpăstuit a fost cu noi în cutremurătoarele zile ale descătuşării naţionale. S-a aratat un semn ceresc: în anul în care am sărbătorit o sută de ani de la moartea lui Emi­nescu, a reînviat, ca o floare de sînge, şi pentru România, liber­tatea, plăpînda dar atotputernica libertate, care a fost dinto­­deauna duhul vital al condiţiei umane. „Ce-au fost românii pe cind eu n-am fost, ce vor fi ei, cind eu n-oi mai fi“ se întreba cîndva, într-un manuscris din tinereţe, poetul. Învăţînd să moară de tî­­năr, el ne-a învăţat să trăim veş­nic. Învăţînd să moară de tînăr, Eminescu a însufleţit cugetul — întotdeauna liber — al vîrstei care nu acceptă zăgazul, însu­­fleţindu-i şi nevindecatul zbor către ideal, şi puritatea, şi pute­rea de sacrificiu, în anul în care sărbătoarea centenarului i-a fost săracă, ciuntită, jertfită pe alta­rul infam al imposturii şi dema­gogiei procreate de tiranie, um­bra uriaşă a lui Eminescu a lu­minat cerul ţării şi izbînda aces­tor sacri copii ai revoluţiei nea­mului. Este o victorie pecetluita de vitalitatea şi nobleţea stirpei în care Eminescu a crezut ne­clintit. Scrutînd adîncurile isto­riei acestor pămînturi, el a ştiut adevărul: „De ce românii sint vi­gurosi. Pentru că au fost apăsa­ţi“. Cînd Europa credea că ro­mânii sunt răzbiţi de negura dia­bolică a dictaturii, ei şi-au arătat deodată miraculoasa putere re­născută din atîta suferinţă, ara­­a­tind lumii întregi icoana adeva­­rata a matricei lor străvechi, a marilor strămoşi niciodată în­genuncheaţi. Un popor viguros, renăscut la demnitatea pe care Maica îndurerată — icoana pe sticlă din colecţia Mu­zeului Brukenthal din Sibiu. Despre acest greu încercat oraş, ca şi despre Timişoara, Cluj-Napoca, Braşov — dezvăluiri în numărul viitor al revistei, o merită dintotdeauna, mai ştie că „nu există nici libertate, nici cultură fără muncă“. Aceste cu­vinte adinei pe care Eminescu ni le-a lăsat moştenire capătă mai ales acum, redescoperindu-le, valoare de lege. Reînvăţînd să trăim după ani lungi de năpras­nică umilire, de desfigurare a în­săşi fiinţei noastre morale, opera lui Eminescu se deschide, mai mult ca oricînd, cu magica forţă a unei adevărate biblii a neamu­lui. Din fiecare rînd al său avem de zidit codul moral al redeştep­tării naţionale, al entităţii noas­tre ca valoare universală. Emi­nescu ne veghează de 140 de ani, Eminescu a fost cu noi în cruntele zile ale însîngeratului decembrie, Eminescu va fi cu noi ca un sfînt al adevărurilor. ...în anul centenarului morţii sale, începeam împreună cu co­legul meu Mihai Creangă o în­chinare care pornea să se adîn­­cească de pe vechile uliţi ale Ia­şului. Barbaria tiraniei a rupt cu brutalitate bucuria noastră. Cele două reportaje trăite atunci aveau să fie pentru noi — des­părţiţi unul de altul şi de redac­ţia unde am muncit — ultimele ceasuri de înălţare sufletească. Cele „Şapte dealuri pentru Emi­nescu" erau lipsite, samavolnic, de semnătura unuia dintre noi. îmi amintesc acele zile cînd, cu tomurile lui Eminescu alături, drept cetate de neînvins, citeam rîndurile care azi ne luminează sfînta biruinţă, dacă moartea n-ar pune adevărul la adăpost de oroarea de a fi existat alături cu partea criminală şi stupidă a omenirii, niciodată naţiile n-ar fi putut stringe acel capital de adevăruri, care înnobilează as­pra lor luptă pentru existenţă. E o fericire pentru noi că, prostia şi perversitatea fiind nemuri­toare, cel puţin proştii şi perver­şii in concreto sunt muritori“. ANCA RAICU ROMÂNIA PITOREASCĂ ■ 3

Next