România - Provincie, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 153-167)
1938-11-01 / 153
i Primatul realităţii româneşti Note pe marginea conferinţei d-lui D. Gusti, rostită zilele trecute la Radio. Ştiinţa alegerii sfetnicilor şi oamenilor de care are nevoie o ţară, aparţine Regilor. Numai aceştia întrunesc puterea de a surprinde şi organiza aceia ce este esenţial, de a elimina, deci, inutilul, şi de a şti să găsească oamenii potriviţi să slujească realităţile, ducându-le până la majora lor desvoltare şi perfecţiune. O asemenea capacitate regală,nu mai este nevoie s-o spunem, a condus la creiarea „Serviciului social obligator”, şi tot ea este acela care a ştiut să aleagă pe omul propriu conducem unui asemenea „Serviciu“ de o importanţă capitală în structura nouă a statului nostru, fundat pe Constituţia din Februarie 1938. Directorul general al „Fundaţiei „Principele Carol", d. D. Gusti, este un sociolog în sensul contemporan al cuvântului. D-sa să logodească studiul cu acţiunea, munca de laborator cu cercetarea pe teren şi, ceiace este foarte rar, atât de rar, încât căzul profesorului de sociologie de la Universitatea din Bucureşti, care este d. Gusti, e aproape unic în Europa, este faptul că d-sa a avut intuiţia unei sociologi văzută nu ca o ştiinţă a unei realităţi, ci ca pe o ştiinţă menită să lupte pentru promovarea majorelor principii conducătoare ale realităţii care este studiată, nu numai pentru a fi studiată, ci pentru a ajuta viaţa în toată prodigioasa ei manifestare. Din acest punct de vedere, opera d-lui Drusti este o politică în adevăratul sens, adică în înţelesul de ştiinţă a esenţelor şi relaţiilor dintre acestea, pe toate planele, a vieţii omului. Dar omul în vremurile noastre trăieşte integrat nu în grupuri sau clase sociale, ci în naţiuni. Concepţia aceasta nu este, în gândirea d-lui Gusti, de ori sau de azi; cine cunoaşte activitatea, de mai bine de un sfert de secol, a profesorului de la Universitatea din Bucureşti, va vedea că, naţiunea ca primă realitate omenească este o idee care-i aparţine încă de pe vremea trecerii doctoratului în filosofie. Prin asta, d. Gusti s’a dovedit a avea, o primă ? г cea mai esenţială calitate cerută unui sociolog: previziunea, deoarece d-sa a prevăzut cu 25 ani înainte care va fi linia pe care se va mişca viaţa europeană. Pe de altă parte, d-sa mai are şi calitatea de a şti să vadă realitatea ceiace este foarte greu, deoarece, în genere, sociologii văd numai teoriile. Apoi, d. Gusti ştie să aibă vrâstă realităţii pe care o studiază. Din această capacitate s’a născut „Institutul Social Român“ în cadrul căruia s’a discutat, imediat după Unire, pe baze de documente, şi fără colaborarea politicienilor, noua realitate românească din preajma anului 1919. Dar, cum am spus, d. D. Gusti nu este numai un gânditor, în înţelesul de creator de idei noi; au mai fost gânditori сац însă, în clipa în care li s’a spus că ideile lor nu se potrivesc cu realităţile, au răspuns: „Cu atât mai rău pentru dănsele!” D. D. Gusti este un gânditor dublat cu un om de acţiune. De altfel, însăşi definiţia concepţiei sale, ca fiind o „Sociologia militans, ne arată că, pentru d-sa sociologia nu merită acest nume dacă nu reprezintă un travaliu pus direct în slujba realităţilor. Dar nu a realităţilor în genere; nişte asemenea realităţi, nici nu există; realităţile omeneşti sunt încadrate de anumite principii şi întrupează anumite ireductibile esenţe. Deci, nu există şi nu poate exista o sociologie în genere, după cum nu există nici sociologi în genere. Că realitatea omenească este una, luată în tot ansamblul ei, asta e incontestabil; stadiul la care se găseşte astăzi sociologia, însă, este acela al realităţilor regionale. Şi sociologul este chemat să lucreze pentru promovarea acestor realităţi regionale cari sunt naţiunile. Fiecare naţiune are, deci, o sociologie a sa; şi fiecare sociolog este prin definiţie, legat de realităţile naţionale din care prin naştere, face parte. Iată-ne, în faţa concepţiei sociologice a d-lui D. Gusti. Prezentarea e pe cât de sumară pe atât de incomplectă; totuşi, din cele spuse, se poate vedea că, d. D. Gusti era singurul chemat să prezinte la radio Semnificaţia Serviciului Social obligator“ care, în fond, nu este decât o aplicare a principiilor sociologice a profesorului de la Universitatea din Bucureşti. . Ce anume , spu., d. D. Gusti in conferinţa sa? Vom prezenta Si„ comenta, aşa cum se cuvine, gândurile d-sale, într'un articol viitor. Petru Manoliu cWtfi^.'YlWWWWWWWWWUWWWIAfWWWW' ________WWW ŞCOALA DE EXPERIMENTARE In scurt timp, ministerul Educaţiei Naţionale va creia câteva şcoale de experimentare in cadrul învăţământului primar. încă din primele zile ale noului regim, la ministerul şcoalelor s’a trecut la o radicală acţiune de ordine — fiindcă domnia în acest minister un adevărat haos __ dar mai ales la o operă de o totală înoire in ceea ce priveşte organizarea. Direcţia învăţământului primar şi _ normal a realizat lucrări de reformă în structură şi concepţie, ce nu pot fi contestate nici de cele mai reacţionare spirite. . Realizându-se o primă etapă în uneirea şcolii poporului şi in pregătirea învăţătorului, pusă de acord cu realităţile naţionale, sociale şi culturale de la noi, in afară de fundamentarea acestui învăţământ pe o concepţie pedagogică ştiinţifică, ministerul, în concepţia sa de a ţine contact şi a se încadra în realităţile în care funcţionează şcoala, a trecut la experimentări şcolare pedagogice, sociale şi culturale după un plan de lucru ştiinţific. In acest scop, creiază şi organizează şcoli de experimentare. Deocamdată, de care are nevoe, spre a-şi verifica şi fundamenta reformele şcolare înfăptuite, cât şi cele în proect de înfăptuire. Căci, în spiritul său obiectiv, ştiinţific, nu forţează lucrurile, impunând o şcoală necorespunzătoare împrejurărilor de viaţă reală. Este un exemplu de o frumoasă atitudine ştiinţifică şi etică. A înţeles că e o greşală de neiertat, ce se răzbună prin rezultatele sale care răstoarnă toate socotelile teoretice speculative, sau cele pornite dintr’o simplă ambiţie, de a lucra după un plan chibzuit şi ştiinţific. Este, de altfel, datoria şi răspunderea care obligă în primul rând pe conducătorul şi organizatorul de stat, în orice domeniu. Fapt ce a fost desconsiderat până acum la noi. Adesea, cele mai curioase reforme şi modificări au fost impuse prin autoritatea de stat. De aceea rezultatele înregistrate s’au dovedit dezastruoase. Să nu ne mire în această ordine de lucruri haosul ce a stăpânit invăţământul de toate gradele şi categoriile, de se ajunsese la un grav dezacord, la un conflict chiar între organizarea de stat şi cerinţele şi tendinţele societăţii. Viaţa socială era condamnată la un moment dat să trăiască într’un addevărat corset, omoritor de viaţă şi de tendinţe de progres, impus pe calea autoritară de oameni de stat. Era folosită autoritatea, de stat în slujba unor idei ce nu constituiau nici pe departe expresiunea societaţii. Este, pentru noi, o îndreptăţită mândrie văzând că organizarea şcolară de stat păşeşte la înfăptuiri, ce cu greu se pot găsi aiurea, încă şi azi in cele mai înaintate ţări pe calea progresului de organizare şcolară tendinţele şi experimentările în acest domeniu pornesc şi se realizează de către oameni de ştiinţă şi sunt însuşite de stat abia târziu, şi acest lucru nuu mai în cazuri destul de rare. Şcolile acestea trec prin greutăţi materiale mari, neajutate de stat, fiind susţinute de iniţiativele particulare. Sunt cazuri când, deşi şcoala experimentată pe deplin,’ având rezultatele cele mai bune, rămân mai departe în susţinerea iniţiativelor private. Prin definiţia sa, statul este măsurat, ponderat in înoirea organizaţiei sale; s’ar putea spune, conservator faţă de tendinţele societăţii. Adesea, insă, ponderarea aceasta, conservatorismul strâmt al conducerii de stat, ţin organizarea statelor în forme rigide. Noua organizare a statului nostru are în faţă un vast câmp de înfăptuiri. Ceea ce nu s-a săvârşit până acum, trebue înfăptuit în scurt timp. Instituţiei şcolare îi revine, în această privinţă, un mare rol. Ministerul educaţiei naţionale înţelegând rostul timpurilor actuale, a păşit din plin la realizări de mari dimensiuni. Sezizând tendinţele de prefacere ale vieţii sociale, spre a stabili un acord deplin intre stat şi societate şi a grăbi procesul de înfăptuire a acestor prefaceri, a pornit şi la realizările care de obiceiul alte ţări aparţin iniţiativei private. Iată un lucru cu care ne putem mândri. Organizarea şcolară de stat de azi nu se mulţumeşte „să încurajeze şi să ajute“ iniţiativele nouă ale diferiţilor oameni sau institute ştiinţifice, ci realizează ea direct, prin mijloacele sale materiale, punând în serviciul său oamenii pe care-i crede folositori, căci inţelege ca statul să nu se dea in lături de la nici un sacrificiu, când e vorba de lucrări pe care-şi sprijină opera sa de înoire. In asemenea împrejurări e nevoe de oameni pregătiţi. Ii_ va găsi ministrul, spre a-şi realiza gândul său frumos ? Dar libertatea ştiinţifică in aceste şcoli de experimentare ? Ion Georgescu 1 Tъ\] XI 1938 % Cât mai multe şosele! In programul de lucru al ministerului comunicaţiilor pentru anul 1938—1939, s’a prevăzut o vastă campanie de refacere şi de construire a şoselelor. Faptul acesta prezintă două aspecte, deopotrivă de importante: întâi, se răspunde unei vii necesităţi a ţării. Din păcate cunoaştem prea din plin starea şoselelor noastre. Este foarte adevărat că în ultimul timp s’au cheltuit lăudabile eforturi întru îmbunătăţirea situaţiei. S’a izbutit chiar să ni se ofere câteva reţele de cea mai certă calitate tehnică, asfaltate şi amenajate în chipul în care o cer toate exigenţele vehiculelor moderne. Mă gândesc, în deosebi, la fâşia aceia imensă de ciment şi piatră care leagă Bucureştii de îndepărtata Oradie, încolăcind mijlocul patriei ca un nesfârşit şarpe negru. Mai sunt încă şi altele. Totuşi problema căilor noastre de comunicaţie nu a putut fi rezolvată prin aceste netăgăduite realizări. In afara lor, au rămas numeroase întinderi de pământ, a căror cercetare însemnează un risc şi, nu rareori, o costisitoare îndrăzneală. Cine a avut prilejul să se lase dus de ispita drumeţie, ştie, de pildă, că între Moldova şi Ardeal trecerea este un neîntrerupt război cu asprimea primitivă a peisajului. Chiar când drumurile nu lipsesc, ele sunt impracticabile, fiind doar pretext de revoltă şi dezamăgire. Şoselele au pentru fiinţarea unei ţări exact aceiaşi însemnătate pe care o au arterele şi venele pentru un trup sănătos. Adică, duc şi aduc proaspăta bogăţie de viaţă dinspre centru la margine şi invers. E o necontenită primenire organică ce se săvârşeşte astfel. Fără de ele, bunul mers al întregului se stinghereşte. Şi odată cu asta, i se sdruncină însăşi unitatea. Ceea ce, fireşte, implică o primejdioasă tulburare interioară. Cea mai gravă urmare a acestei tulburări zace în pierderea echilibrului. Analogia ar putea să meargă şi mai departe. Dar e suficient să stabilim că întocmai după cum organismul biologic are o inexorabilă nevoie de căile sângelui, pentru rodnica lui funcţionare, tot aşa organismul statului are o supremă nevoie de căile de comunicaţie, pentru ca desvoltarea lui firească să cucerească poziţii din ce în ce mai dominante. Sub raport economic, raţionala împărţire şi întreţinere a şoselelor, este o fundamentală condiţie întru propăşirea ţării. Transmiterea bunurilor materiale, precum şi uşoara lor răspândire pe întreg cuprinsul populaţiei, depind în măsură covârşitoare de prosperitatea şoselelor. Evident, căile ferate au reuşit să înlocuiască uneori mijloacele vechi de comunicaţie. Dar să nu uităm că mii şi mii de aşezări ţărăneşti, nu se bucură încă de darul trenului, fiind statornicite la mare distanţă de linia ferată. Ei bine, pentru locuitorii izolaţi ai văilor şi ai câmpiilor, o şosea este o nepreţuită binefacere. Am spus însă că pe lângă faptul că răspunde unei vii necesităţi a ţării, programul de lucru al ministerului de Comunicaţii mai are şi un alt aspect. Campania de modernizare şi de construire a căilor noastre de circulaţie va soluţiona, într’un mod pozitiv, problema braţului de muncă, înghiţind în ritmu-i amplu truda manei de lucru, ea va deveni implicit, isvorul de susţinere al atâtor şi atâtor vieţi şi familii. Deşi noi nu avem, propriu zis, criză de şomaj a proletariatului, totuşi angajarea braţului muncitor într’o operă constructivă are şi un vădit caracter social. Şi previne, mai cu seamă, anumite pericole. Şi acuma încă ceva. Refacerea şoselelor noastre are menirea să constitue o sursă inepuizabilă a ceea ce se cheamă industria turismului. România, până astăzi, nu şi-a valorificat nici pe sfert, frumuseţile naturii, îmbelşugat în forme şi în ondulaţii, pământul românesc are într’adevăr obrazul de minune al unui spaţiu mioritic. Dar de cele mai multe ori, peisajul de munte sau de şes rămâne un bun în sine. Iar în rarele cazuri când e valorificat, el nu serveşte un scop de utilitate colectivă, ci setea de exploatare a unui grup ce l-a acaparat ca în nişte ghiare. Să nădăjduim că împrejurările se vor schimba radical, în curând. Din această schimbare un singur element îşi va câştiga drepturile: statul. Prin construirea de şosele, ozonul piscurilor va fi mai accesibil. Asigurânduse condiţiile de confort ale circulaţiei, vizitatorii de pretutindeni vor năvăli, nestăvilit, în baia de odihnă şi sănătate a muntelui. Resursele financiare ale statului se vor înmulţi. Esenţialul este : raţionalizarea tuturor iniţiativelor. Şi adăugăm : o raţionalizare pe linia nesdruncinatelor interese naţionale. De aceea, cât mai multe şosele. Septimiu Bucur CREŞTEŢI ŞI VĂ ÎNMULŢIŢI, ROMÂNI ! Să facem din ţărănimea românească o ţărănime sănătoasă şi luminată şi atunci avem asigurată creşterea poporului român Poporul românesc este dintre cele mai vitale. Românii se înmulţesc mai repede decât alţii şi o arată statisticile, coeficientul de creştere al populaţiei noastre fiind mai mare decât oriunde aiurea în Europa. Doar Rusia poate să ne ia înainte în această privinţă. Ceea ce însă e trist e că în aceiaşi proporţie cu natalitatea merge şi mortalitatea infantilă. Dacă aceasta ar putea fi stăvilită, desigur că in cincizeci de ani, populaţia românească s’ar dubla. Şi cred că aci stă cea mai de căpetenie necesitate a ţării noastre. Mai presus de orice, românii trebue să se înmulţească. Ei trebue să corecteze neajunsurile unei istorii ingrate care i-a ţinut pe loc şi ca stat şi ca naţiune şi ca populaţie, nedându-le ocazia să se desvolte normal şi amplu în niciuna şi să răzbune prilejul pierdut de atâtea ori de a deveni o mare putere. Românii trebue să crească şi să se înmulţească, aşa cum spune preceptul biblic, pentru a ajunge să stăpânească pământul. Multe probleme ce par azi spinoase ori irezolvabile se vor soluţiona în momentul când statul românesc va vorbi în numele unei populaţiuni de 35 de milioane, aşa cum e naţiunea poloneză spre exemplu. Nu mă gândesc numai la minoritari care astăzi fac populaţiei româneşti o concurenţă economică nereală şi care vor fi sufocaţi şi reduşi pe cale naturală, mai ales că la nici o minoritate din România coeficientul de creştere nu reprezintă vreun pericol. Mă gândesc la aceea că atunci când numărul e mai mare creşte şi calitatea. Sunt şanse mai mari şi posibilităţile de selecţie mai riguroase, lupta pentru viaţă devenind mai grea. Este un fapt cunoscut că popoarele care se sufocă în graniţele lor au o seriozitate şi un randament creator mai mari decât popoarele mici din ţări bogate. Se vor îngreuna posibilităţile de ajungere la o situaţie, şi prin însuşi acest fapt natural românii vor fi siliţi la o muncă mai aspră şi mai eficientă. Ceea ce e cert e că ţara noastră are resurse atât de bogate şi desvoltarea ei economică e atât de înfloritoare, datorită avântului industrial, că ea ar putea hrăni fără greutate o populaţie dublă cât e cea de azi. Şi în momentul când românii vor fi de două ori atât cât sunt azi, ei vor putea pretinde la un imperialism, dacă nu economic, în orice caz cultural, mai ales că desvoltarea noastră culturală precede într’un chip minunat şi surprinzător desvoltarea noastră socială şi politică. Iar momentul acela nu mi se pare departe, dacă ne vom de seama de importanţa acestui comandament biblic, care trebue să ne fie deviza noastră cea de toate zilele: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâniţi pământul". Popoare care nu mai au loc — popoare fără spaţiu, cum spun germanii— urmează totuşi această deviză. In Germania sau in Italia se dau premii şi ajutoare familiilor cu copii mulţi. Cu atât mai important ar fi aceasta la popoare care au încă de umplut spaţiu în propria lor ţară. Ambiţia şi idealul nostru trebue să fie să devenim şi noi un popor fără spaţiu. Să creştem până acolo, încât să nu mai avem loc aici la noi şi să ne revărsăm peste frontierele de azi. Până unde? Asta nu e o întrebare pentru azi, ci pentru mâine. Pentru realizarea insă a acestui imperios deziderat este nevoe de o politică îndreptată cu toate eforturile ei în această direcţie. In primul loc e necesară reducerea mortalităţii infantile, a acelei grozăvii a satelor noastre, al cărui tablou puternic pictat ni l-a oferit dr. C. Banu în lucrarea lui monumentală: „Sănătatea poporului român". E o cerinţă urgentă a vremii să se redreseze sănătatea poporului român. Problema aceasta e pe cale de rezolvare. Campania sanitară care a început anul acesta și care nu se va opri la acest an e drumul pe care, dacă se va merge,se va ajunge departe. Reorganizarea tuturor spitalelor și dispensarelor, organizarea de sanatorii ambulante, creiarea de dispensare rurale, fapte ce sunt pe cale de îndeplinire, iată in ce ne punem speranţa să întărească sănătatea, până acum neglijată, a poporului românesc. Pe de altă parte e în atribuţia echipelor regale studenţeşti, care lucrează din luminoasa iniţiativă şi sub înţeleaptă oblăduire a Regelui nostru Carol II, ca să pregătească sufleteşte ţărănimea, să o înveţe, să o îndrepte ca în cunoştinţă de cauză să se adreseze sanatoriilor şi dispensaţilor. E în atribuţia acestor echipe, ca şi a străjerilor, ca şi a tuturor celor care vor face serviciul social obligator, să deschidă mintea ţăranului, pentru ca să nu mai vedem mame hrănindu-şi copiii cu mac pentru a-i adormi sau când sunt mai mari cu pâine muiată în vin din cea mai proastă şi otrăvitoare speţă: terasa. Poate e ceva incredibil, dar ne-a spus un prieten care a venit dela ţară, unde s’a născut şi a crescut, că la ei în sat se hrănesc mulţi, cu mari, cu mici, din mămăligă muiată în ţuică! Ţăranul român trebue învăţat cum să trăiască, ce să mănânce, cum să se spele, cum să-şi crească copilul. Evident că nu pretutindeni. Sunt ţărani — şi mai ales în Ardeal, care ştiu toate astea. Dar e un nivel ciudat de inegal în populaţia noastră. Avem ţărani care trăesc ca domnii, iar alţii care trăesc ca troglodiţii. Ne incumbă să-i ridicăm pe toţi la acelaş nivel. Să facem din ţărănimea românească, o ţărănime sănătoasă şi luminată şi atunci avem asigurată creşterea poporului românesc. Al doilea aspect însă, al problemei înmulţirii populaţiei este încurajarea ei în pătura orăşenească şi funcţionărească. Ţăranii români fac copii mulţi, care insă mor fiindcă sunt nesănătoşi ori prost îngrijiţi. Orăşenii, în schimb nu fac fiindcă nu au cu ce-i întreţine. Un funcţionar român primeşte pentru primul copil 100 (am scris, цпа sută) lei , în plus la leafă, iar pentru al doilea 50 (cincizeci lei) ! Atât! Pentru rest nimic! Am impresia că politicienii cari au creiat, la vremea ei, această situaţie, au avut în vedere sistemul francez al celor doi copii, pe care l-au încurajat! Cum să-şi crească orăşanul doi copii cu 150 de lei! E aci o problemă gravă, pe care o pun celor în drept de a o înţelege şi de a o rezolva. Şi mai întreb dacă ea nu poate fi soluţionată. Şi găsesc că da. Pe de o parte să se pună un impozit greu pe leafa acelora care n’au copii şi mai greu pe a celor care sunt necăsătoriţi. In al doilea rând, statul să încurajeze pe funcţionar mărindu-i leafa in proporţie cu numărul copiilor. Adică, la grade şi vechime egală, funcţionarii cu copii să aibă leafă proporţional mult mai mare decât cei fără copii, sau necăsătoriţi. Aceasta ar fi nu numai un act de dreptate, dar direct o încurajare pentru creşterea natalităţii. O naţiune are nevoe de arme, împrejurările de azi au dovedit-o. Ea are nevoe însă mai înainte de orice de copii. Poporul românesc trebue să ajungă o naţiune mare din ce în ce mai mare, mai numeroasă, mai puternică. Comandamentul înscris in fruntea acestui articol poate să stârnească un surâs sceptic pe buzele cui nu vrea să se gândească mai departe. Să se ştie însă că viitorul României stă în felul cum vom şti să răspundem acestui îndemn: Români! Creşteţi şi vă înmulţiţi! Mai mult decât nu toate, aici stă nădejdea noastră. __________Octav Şuluţiu La granița de vest germană se fac întărituri cu obstacole din piatră contra tancurilor ROMANIA No. 153 EDUCAIIe Amănuntul decide și crează istorie. Iată un asemenea detaliu: de data aceasta ziua economiei nu o mai sărbătorim cu vorbe. Regimul în curs detestă verbalismul. Acestei zile devenită material literar, î se dă o justă valorificare. „Straja Ţârii" a adoptat-o ca mijloc de a înteţi în massele populare spiritul de economie, deprinderea chiverniselii. Până maieri a fost în România veleatul risipei. Nu am cunoscut sensul valorii. A pătimit mult pe urma acestui viţiu individual, venitul, producţia naţională. __ . Regimul în curs ne-a invaţat sa punem interesul colectiv deasupra^ celui individual. Se impun deci extirpate excrescenţele individualismului rău înţeles care proclama: _ — Cine ce are ceva de zis, daca vreau să fumez figură din hârtie de o sută!?" , , Intrăm în fine în rândul lumei civilizate. Ni se face educaţia să chivernisim. începutul e bine găsit , să îndemnăm părinţii să ofere copiilor sume de bani, depuşi cu „Libret de Economii". Copilul e astfel captivat să continue depunerile, în virtutea tendinţei psihologice cunoscute, că cine are ceva, vrea să mai aibă. De ziua economiei dă exemplu, depunând cu „Libret de Economii", însuşi M. S. Marele Voevod Mihai. Redăm în altă parte libretul în facsimil. Exemplul e plin de înaltă semnificaţie, atitudine D. N. Iorga în acele articole-miniaturi, capodopere ale genului inventat de marele gazetar, aduce preţioase lămuriri asupra sentimentului public din România de după acordul de la München . Şi de mai înainte, România s-a plasat pe linia unei politice de pronunţat realism. Un realism însă care nu comportă nici o notă de vulgaritate, de oportunism meschin, acel mezat al hrăpăreţului, care vrea să ia şi din dreapta şi din stânga, pitit la umbra ideei că poate cultiva echivocul fără riscul demascării. Realismul politicei româneşti înseamnă, de după plecarea cunoscută de la Externe a d-lui N. Titulescu, o reintrare în orbita intereselor proprii, părăsind ambiţia de a pune decisiv umărul la orientarea Europei pe axa unei certe ideologii. O atare politică d. N. Iorga cu viziunea-i profetică a aclamat-o din prima clipă când Suveranul a îndrumat-o, trecănd-o în fapt cu oricâte sacrificii se cereau pe atunci. Acestei orientări din vreme, pe linia interesului propriu, urmărit însă fără a fugi de recunoştinţă datorate şi a trăda prietenii consacrate, acestei politice continuăm a-i rămâne fideli. încă odată sinceritatea şi bunul simţ se dovedesc cele mai tari mijloace ale diplomaţiei. FORMULA Aceste două mari principii ne-au ferit de multe erori. Lor le datorăm prestigiul pe care l-am atins în concertul statelor europene, în ultima lună, teribila lună Septembrie a celor mai grele probleme din câte a cunoscut diplomaţia de după război. Aceste principii ne asigură prietenii şi de o parte şi de alta a axelor. Lor le datorăm modestia care ne stă aşa de bine, în aceste zile când furiile imperialiste mişună în jurul nostru. Această modestie a fost formulată magistral în rândurile din fruntea „Neamului Românesc” de em, de d. N. Iorga: — Cerem să fim lăsaţi în pace, aşa cum suntem. N’avem nici o ambiţie de a juca un rol mondial”. Psichoza atitudinilor în serie, formulate, de pe o zi pe alta, e departe de a fi cuprins meleagurile noastre. Acelaşi. Iorga exprimă pregnant această stare de suflet: — Nu putem uita nimic din ce am păţit şi păstrăm amintirea tuturor celor ce ne-au făcut bine". Asemenea atitudini, angrenate pe planul principiilor morale inflexibile, sunt de natură să ne ridice în stima tuturora şi să asigure încredere în cuvântul nostru — acea mirifică încredere zdruncinată grav în relaţiile internaţionale de la, o vreme şi căutată mereu ca fiind cheea de boltă a păcii viitoare. UNIUNE Ultimul discurs al d-lui Dala care inchee ceiace s’a numit Franţa „Marea săptămână a eticei", preconizează tendinţa ortării spre un guvern de uniune ţională, pe marginea unui prag de salvare a republicii. Se apelează astfel pentru a se din impasul situaţiei, deopotrivă capitalişti şi muncitori. Capii este solicitat să reintre în an şi să se desprindă din panica zaurizării, trecând în investiţii rectăndu-se creditului forte noi munca este conjurată să nu se risipească în demonstraţii c toute de discordie. Ca soluţie de ridicare a nivel economiei naţionale se învederă sporul producţiei cu corolarul firesc sporul consumaţiei prin unirea puterii de cumpărare. In Franţa nu mai precumpăn politicul. Problema crizei se dezi pe plan economic. Politicul exiderat capitol cu trecere în perioad prospere. Sunt de perfect acord supra acestui punct de vedere mijoritatea grupărilor politice.