România - Provincie, noiembrie 1938 (Anul 1, nr. 153-167)

1938-11-01 / 153

i P­rimatul realităţii româneşti Note pe marginea conferinţei d-lui D. Gusti, rostită zilele trecute la Radio. Ştiinţa alegerii sfetnicilor şi oamenilor de care are nevoie o ţară, a­parţine Regilor. Numai a­­ceştia întrunesc puterea de a surprinde şi organiza aceia ce este esenţial, de a elimina, deci, inutilul, şi de a şti să găsească oamenii potriviţi să slujească realităţile, ducându-le până la majora lor desvoltare şi perfec­ţiune. O asemenea capacitate regală,­­nu mai este nevoie s-o spunem, a condus la creiarea „Serviciului social obligator”, şi tot ea este acela care a ştiut să aleagă pe omul propriu conducem unui a­­semenea „Serviciu“ de o impor­tanţă capitală în structura nouă a statului nostru, fundat pe Constituţia din Februarie 1938. Directorul general al „Funda­ţiei „Principele Carol", d. D. Gusti, este un sociolog în sensul contemporan al cuvântului. D-sa­­ să logodească studiul cu acţiunea, munca de laborator cu cercetarea pe teren şi, ceiace este foarte rar, atât de rar, în­cât căzul profesorului de sociolo­gie de la Universitatea din Bu­cureşti, care este d. Gusti, e a­­proape unic în Europa, este fap­tul că d-sa a avut intuiţia unei sociologi văzută nu ca o ştiinţă a unei realităţi, ci ca pe o ştiin­ţă menită să lupte pentru pro­movarea majorelor principii con­ducătoare ale realităţii care este studiată­, nu numai pentru a fi studiată, ci pentru a ajuta viaţa în toată prodigioasa ei manifes­tare. Din acest punct de vedere, opera d-lui D­rusti este o poli­tică în adevăratul sens, adică în înţelesul de ştiinţă a esenţelor şi relaţiilor dintre acestea, pe toate planele, a vieţii omului. Dar omul în vremurile noastre trăieşte integrat nu în grupuri sau clase sociale, ci în naţiuni. Concepţia aceasta nu este, în gândirea d-lui Gusti, de ori sau de azi; cine cunoaşte activi­tatea, de mai bine de un sfert de secol, a profesorului de la U­­niversitatea din Bucureşti, va vedea că, naţiunea ca primă re­alitate omenească este o idee care-i aparţine încă de pe vre­mea trecerii doctoratului în fi­­losofie. Prin asta, d. Gusti s’a dovedit a avea, o primă ? г cea mai esenţială calitate cerută unui sociolog: previziunea, de­oarece d-sa a prevăzut cu 25 ani înainte care va fi linia pe care se va mişca viaţa europeană. Pe de altă parte, d-sa mai are şi calitatea de a şti să vadă reali­tatea ceiace este foarte greu, deoarece, în genere, sociologii văd numai teoriile. Apoi, d. Gusti ştie să aibă vrâstă realităţii pe care o studiază. Din această ca­­pacitate s’a născut „Institutul Social Român“ în cadrul căruia s’a discutat, imediat după Unire, pe baze de documente, şi fără colaborarea politicienilor, noua realitate românească din preaj­ma anului 1919. Dar, cum am spus, d. D. Gusti nu este numai un gânditor, în înţelesul de creator de idei noi; au mai fost gânditori сац însă, în clipa în care li s’a spus că ideile lor nu se potrivesc cu re­alităţile, au răspuns: „Cu atât mai rău pentru dănsele!” D. D. Gusti este un gânditor dublat cu un om de acţiune. De altfel, însăşi definiţia concepţiei sale, ca fiind o „Sociologia militans, ne arată că, pentru d-sa socio­logia nu merită acest nume dacă nu reprezintă un travaliu pus direct în slujba realităţilor. Dar nu a realităţilor în genere; nişte asemenea realităţi, nici nu e­­xistă; realităţile omeneşti sunt încadrate de anumite principii şi întrupează anumite ireducti­bile esenţe. Deci, nu există şi nu poate exista o sociologie în ge­nere, după cum nu există nici sociologi în genere. Că realita­tea omenească este una, luată în tot ansamblul ei, asta e incon­testabil; stadiul la care se gă­seşte astăzi sociologia, însă, este acela al realităţilor regionale. Şi sociologul este chemat să lu­creze pentru promovarea aces­tor realităţi regionale cari sunt naţiunile. Fiecare naţiune are, deci, o sociologie a sa; şi­ fiecare sociolog este prin definiţie, legat de realităţile naţionale din care prin naştere, face parte. Iată-ne, în faţa concepţiei so­ciologice a d-lui D. Gusti. Pre­zentarea e pe cât de sumară pe atât de incomplectă; totuşi, din cele spuse, se poate vedea că, d. D. Gusti era singurul chemat să prezinte la radio Semnificaţia Serviciului Social obligator“ care, în fond, nu este decât o aplicare a principiilor sociologice a pro­fesorului de la Universitatea din Bucureşti. . Ce anume , spu., d. D. Gusti in conferinţa sa? Vom prezenta Si„ comenta, aşa cum­ se cuvine, gândurile d-sale, într'un articol viitor. Petru Manoliu cWtfi^.'YlWWWWWWWWWUWWWIAfWWWW' ________WWW ŞCOALA DE EXPERIMENTARE In scurt timp, ministerul Educa­ţiei Naţionale va creia câteva şcoa­­le de experimentare in cadrul în­văţământului primar. încă din primele zile ale noului regim, la ministerul şcoalelor s’a trecut la o radicală acţiune de or­­dine — fiindcă domnia în acest minister un adevărat haos __ dar mai ales la o operă de o totală înoire in ceea ce priveşte organiza­rea. Direcţia învăţământului pri­mar şi _ normal a realizat lucrări de reformă în structură şi concepţie, ce nu pot fi contestate nici de cele mai reacţionare spirite. . Realizându-se o primă etapă în uneirea şcolii poporului şi in pregă­tirea învăţătorului, pusă de acord cu realităţile naţionale, sociale şi culturale de la noi, in afară de fun­damentarea acestui învăţământ pe o concepţie pedagogică ştiinţifică, ministerul, în concepţia sa de a ţine contact şi a se încadra în realită­ţile în care funcţionează şcoala, a trecut la experimentări şcolare pe­dagogice, sociale şi culturale după un plan de lucru ştiinţific. In acest scop, creiază şi organizează şcoli de experimentare. Deocamdată, de care are nevoe, spre a-şi verifica şi fundamenta reformele şcolare în­făptuite, cât şi cele în proect de înfăptuire. Căci, în spiritul său o­­biectiv, ştiinţific, nu forţează lu­crurile, impunând o şcoală necores­punzătoare împrejurărilor de viaţă reală. Este un exemplu de o fru­moasă atitudine ştiinţifică şi etică. A înţeles că e o greşală de neiertat, ce se răzbună prin rezultatele sale care răstoarnă toate socotelile teo­retice speculative, sau cele pornite dintr’o simplă ambiţie, de a lucra după un plan chibzuit şi ştiinţific. Este, de altfel, datoria şi răspunde­rea care obligă în primul rând pe conducătorul şi organizatorul de stat, în orice domeniu. Fapt ce a fost desconsiderat până acum la noi. Adesea, cele mai curioase reforme şi modificări au fost impuse prin autoritatea de stat. De aceea re­zultatele înregistrate s’au dovedit dezastruoase. Să nu ne mire în a­­ceastă ordine de lucruri haosul ce a stăpânit invăţământul de toate gradele şi categoriile, de se ajunsese la un grav dezacord, la un conflict chiar între organizarea de stat şi cerinţele şi tendinţele societăţii. Viaţa socială era condamnată la un moment dat să trăiască într’un a­­ddevărat corset, omoritor de viaţă şi de tendinţe de progres, impus pe calea autoritară de oameni de stat. Era folosită autoritatea, de stat în slujba unor idei ce nu constituiau nici pe departe expresiunea socie­taţii. Este,­ pentru noi, o îndreptăţită mândrie văzând că organizarea şcolară de stat păşeşte la înfăp­tuiri, ce cu greu se pot găsi aiurea, încă şi azi in cele mai înaintate ţări pe calea progresului de orga­nizare şcolară tendinţele şi experi­mentările în acest domeniu por­nesc şi se realizează de către oa­meni de ştiinţă şi sunt însuşite de stat abia târziu, şi acest lucru nuu mai în cazuri destul de rare. Şco­­lile acestea trec prin greutăţi ma­teriale mari, neajutate de stat, fi­ind susţinute de iniţiativele parti­culare. Sunt cazuri când, deşi şcoa­la experimentată pe deplin,’ având rezultatele cele mai bune, rămân mai departe în susţinerea iniţiati­velor private. Prin definiţia sa, statul este mă­­surat, ponderat in înoirea organi­zaţiei sale; s’ar putea spune, con­servator faţă de tendinţele societă­ţii. Adesea, insă, ponderarea acea­sta, conservatorismul strâmt al conducerii de stat, ţin organizarea statelor în forme rigide. Noua or­ganizare a statului nostru are în faţă un vast câmp de înfăptuiri. Ceea ce nu s-a săvârşit până acum, trebue înfăptuit în scurt timp. In­stituţiei şcolare îi revine, în acea­stă privinţă, un mare rol. Ministe­rul educaţiei naţionale înţelegând rostul timpurilor actuale, a păşit din plin la realizări de mari dimen­siuni. Sezizând tendinţele de pre­facere ale vieţii sociale, spre a sta­bili un acord deplin intre stat şi so­cietate şi a grăbi procesul de în­făptuire a acestor prefaceri, a por­nit şi la realizările care de obiceiu­l alte ţări aparţin iniţiativei pri­vate. Iată un lucru cu care ne pu­tem mândri. Organizarea şcolară de stat de azi nu se mulţumeşte „să încurajeze şi să ajute“ iniţiati­vele nouă ale diferiţilor oameni sau institute ştiinţifice, ci realizează ea direct, prin mijloacele sale mate­riale, punând în serviciul său oa­menii pe care-i crede folositori, căci inţelege ca statul să nu se dea in lături de la nici un sacrificiu, când e vorba de lucrări pe care-şi spri­jină opera sa de înoire. In asemenea împrejurări e nevoe de oameni pregătiţi. Ii_ va găsi ministrul, spre a-şi realiza gândul său frumos ? Dar libertatea ştiinţifică in ace­ste şcoli de experimentare ? Ion Georgescu 1 Tъ\] ­ XI 1938 % Cât mai multe şosele! I­n programul de lucru al minis­terului comunicaţiilor pentru anul 1938—1939, s’a prevăzut o vastă campanie de refacere şi de construire a şoselelor. Faptul acesta prezintă două as­pecte, deopotrivă de importante: întâi, se răspunde unei vii nece­sităţi a ţării. Din păcate cunoaştem prea din plin starea şoselelor noa­stre. Este foarte adevărat că în ul­timul timp s’au cheltuit lăudabile eforturi întru îmbunătăţirea situa­ţiei. S’a izbutit chiar să ni se ofere câteva reţele de cea mai certă cali­tate tehnică, asfaltate şi amenajate în chipul în care o cer toate exi­genţele vehiculelor moderne. Mă gândesc, în deosebi, la fâşia aceia imensă de ciment şi piatră care leagă Bucureştii de îndepărtata Oradie, încolăcind mijlocul patriei ca un nesfârşit şarpe negru. Mai sunt încă şi altele. T­otuşi problema căilor noastre de comunicaţie nu a putut fi rezolvată prin aceste netăgă­duite realizări. In afara lor, au ră­mas numeroase întinderi de pă­mânt, a căror cercetare însemnează un risc şi, nu rareori, o costisitoare îndrăzneală. Cine a avut prilejul să se lase dus de ispita drumeţie, ştie, de pildă, că între Moldova şi Ar­deal trecerea este un neîntrerupt război cu asprimea primitivă a pei­sajului. Chiar când drumurile nu lipsesc, ele sunt impracticabile, fiind doar pretext de revoltă şi dezamă­­gire. Şoselele au pentru fiinţarea unei ţări exact aceiaşi însemnătate pe care o au arterele şi venele pentru un trup sănătos. Adică, duc şi aduc proaspăta bogăţie de viaţă dinspre centru la margine şi invers. E o ne­contenită primenire organică ce se săvârşeşte astfel. Fără de ele, bu­nul mers al întregului se stinghe­reşte. Ş­i odată cu asta, i se sdruncină însăşi unitatea. Ceea ce, fi­reşte, implică o primejdioasă tulburare interioară. Cea mai gravă urmare a acestei tulburări zace în pierderea echilibrului. Analogia ar putea să meargă şi mai departe. Dar e suficient să sta­bilim că întocmai după cum orga­nismul biologic are o inexorabilă nevoie de căile sângelui, pentru rodnica lui funcţionare, tot aşa or­ganismul statului are o supremă nevoie de căile de comunicaţie, pen­tru ca desvoltarea lui firească să cucerească poziţii din ce în ce mai dominante. Sub raport economic, raţionala împărţire şi întreţinere a şoselelor, este o fundamentală condiţie întru propăşirea ţării. Transmiterea bu­nurilor materiale, precum şi uşoara lor răspândire pe întreg cuprinsul populaţiei, depind în măsură covâr­şitoare de prosperitatea şoselelor. Evident, căile ferate au reuşit să înlocuiască uneori mijloacele vechi de comunicaţie. Dar să nu uităm că mii şi mii de aşezări ţărăneşti, nu se bucură încă de darul trenului, fiind statornicite la mare distanţă de linia ferată. Ei bine, pentru lo­cuitorii izolaţi ai văilor şi ai câm­piilor, o şosea este o nepreţuită bi­nefacere. A­m spus însă că pe lângă fap­tul că răspunde unei vii ne­cesităţi a ţării, programul de lucru al ministerului de Comunica­ţii mai are şi un alt aspect. Cam­pania de modernizare şi de construi­re a căilor noastre de circulaţie va soluţiona, într’un mod pozitiv, pro­blema braţului de muncă, înghi­ţind în ritmu-i amplu truda manei de lucru, ea va deveni implicit, is­­vorul de susţinere al atâtor şi atâ­tor vieţi şi familii. Deşi noi nu a­­vem, propriu zis, criză de şomaj a proletariatului, totuşi angajarea bra­ţului muncitor într’o operă construc­tivă are şi un vădit caracter social. Şi previne, mai cu seamă, anumite pericole. Şi acuma încă ceva. Refacerea şoselelor noastre are menirea să constitue o sursă ine­puizabilă a ceea ce se cheamă in­dustria turismului. România, până astăzi, nu şi-a valorificat nici pe sfert, frumuseţile naturii, îmbelşu­gat în forme şi în ondulaţii, pă­mântul românesc are într’adevăr obrazul de minune al unui spaţiu mioritic. Dar de cele mai multe ori, peisajul de munte sau de şes rămâ­ne un bun în sine. Iar în rarele ca­zuri când e valorificat, el nu serve­şte un scop de utilitate colectivă, ci setea de exploatare a unui grup ce l-a acaparat ca în nişte ghiare. S­ă nădăjduim că împrejurările se vor schimba radical, în curând. Din această schim­bare un singur element îşi va câş­tiga drepturile: statul. Prin con­struirea de şosele, ozonul piscuri­lor va fi mai accesibil. Asigurându­­se condiţiile de confort ale circu­laţiei, vizitatorii de pretutindeni vor năvăli, nestăvilit, în baia de odihnă şi sănătate a muntelui. Re­sursele financiare ale statului se vor înmulţi. Esenţialul este : raţionalizarea tuturor iniţiativelor. Şi adăugăm : o raţionalizare pe linia nesdrunci­­na­telor interese naţionale. De aceea, cât mai multe şosele. Septimiu Bucur CREŞTEŢI ŞI VĂ ÎNMULŢIŢI, ROMÂNI ! Să facem din ţărănimea românească o ţărănime sănătoasă şi luminată şi atunci avem asigurată creşterea poporului român Poporul românesc este dintre cele mai vitale. Românii se înmulţesc mai repede decât alţii şi o arată sta­tisticile, coeficientul de creştere al populaţiei noastre fiind mai mare de­cât oriunde aiurea în Europa. Doar Rusia poate să ne ia înainte în aceas­tă privinţă. Ceea ce însă e trist e că în aceiaşi proporţie cu natalitatea merge şi mortalitatea infantilă. Da­că aceasta ar putea fi stăvilită, de­sigur că in cincizeci de ani, popu­laţia românească s’ar dubla. Şi c­red că aci stă cea mai de căpetenie necesitate a ţării noastre. Mai pre­sus de orice, românii trebue să se înmulţească. Ei trebue să corecteze neajunsurile unei istorii ingrate care i-a ţinut pe loc şi ca stat şi ca na­ţiune şi ca populaţie, nedându-le o­­cazia să se desvolte normal şi amplu în niciuna şi să răzbune prilejul pierdut de atâtea ori de a deveni o mare putere. Românii trebue să crească şi să se înmulţească, aşa cum spune preceptul biblic, pentru a ajunge să stăpânească pământul. Multe probleme ce par azi spinoa­se ori irezolvabile se vor soluţiona în momentul când statul românesc va vorbi în numele unei populaţiuni de 35 de milioane, aşa cum e naţiunea poloneză spre exemplu. Nu mă gân­desc numai la minoritari care as­tăzi fac populaţiei româneşti o con­curenţă economică nereală şi care vor fi sufocaţi şi reduşi pe cale na­turală, mai ales că la nici o mino­ritate din România coeficientul de creştere nu reprezintă vreun pericol. Mă gândesc la aceea că atunci când numărul e mai mare creşte şi cali­tatea. Sunt şanse mai mari şi posi­bilităţile de selecţie mai riguroase, lupta pentru viaţă devenind mai grea. Este un fapt cunoscut că po­poarele care se sufocă în graniţele lor au o seriozitate şi un randament creator mai mari decât popoarele mici din ţări bogate. Se vor îngreu­na posibilităţile de ajungere la o si­tuaţie, şi prin însuşi acest fapt na­tural românii vor fi siliţi la o mun­că mai aspră şi mai eficientă. Ceea ce e cert e că ţara noastră are resurse atât de bogate şi desvol­tarea ei economică e atât de înflori­toare, datorită avântului industrial, că ea ar putea hrăni fără greutate o populaţie dublă cât e cea de azi. Şi în momentul când românii vor fi de două ori atât cât sunt azi, ei vor putea pretinde la un imperia­lism, dacă nu economic, în orice caz cultural, mai ales că desvoltarea noastră culturală precede într’un chip minunat şi surprinzător desvol­tarea noastră socială şi politică. Iar momentul acela nu mi se pare departe, dacă ne vom de seama de importanţa acestui comandament biblic, care trebue să ne fie deviza noastră cea de toate zilele: „Creşteţi şi vă înmulţiţi şi stăpâ­niţi pământul". Popoare care nu mai au loc — po­poare fără spaţiu, cum spun germa­nii— urmează totuşi această deviză. In Germania sau in Italia se dau premii şi ajutoare familiilor cu copii mulţi. Cu atât mai important ar fi aceasta la popoare care au încă de umplut spaţiu în propria lor ţară. Ambiţia şi idealul nostru trebue să fie să devenim şi noi un popor fără s­paţiu. Să creştem până acolo, încât să nu mai avem loc aici la noi şi să ne re­vărsăm peste frontierele de azi. Până unde? Asta nu e o întrebare pentru azi, ci pentru mâine. Pentru realizarea insă a acestui imperios deziderat este nevoe de o politică îndreptată cu toate efortu­rile ei în această direcţie. In primul loc e necesară reducerea mortalităţii infantile, a acelei grozăvii a satelor noastre, al cărui tablou puternic pictat ni l-a oferit dr. C. Banu în lucrarea lui monumentală: „Sănă­tatea poporului român". E o cerinţă urgentă a vremii să se redreseze să­nătatea poporului român. Problema aceasta e pe cale de rezolvare. Cam­pania sanitară care a început anul acesta și care nu se va opri la acest an e drumul pe care, dacă se va merge,se va ajunge departe. Reorga­nizarea tuturor spitalelor și dispen­sarelor, organizarea de sanatorii ambulante, creiarea de dispensare rurale, fapte ce sunt pe cale de în­deplinire, iată in ce ne punem spe­ranţa să întărească sănătatea, până acum neglijată, a poporului româ­nesc. Pe de altă parte e în atribuţia echipelor regale studenţeşti, care lu­crează din luminoasa iniţiativă şi sub înţeleaptă oblăduire a Regelui nostru Carol II, ca să pregătească sufleteşte ţărănimea, să o înveţe, să o­ îndrepte ca în cunoştinţă de cauză să se adreseze sanatoriilor şi dispen­saţilor. E în atribuţia acestor echi­pe, ca şi a străjerilor, ca şi a tutu­ror celor care vor face serviciul so­cial obligator, să deschidă mintea ţăranului, pentru ca să nu mai ve­dem mame hrănindu-şi copiii cu mac pentru a-i adormi sau când sunt mai mari cu pâine muiată în vin din cea mai proastă şi otrăvitoa­re speţă: terasa. Poate e ceva in­credibil, dar ne-a spus un prieten care a venit dela ţară, unde s’a năs­cut şi a crescut, că la ei în sat se hrănesc mulţi, cu mari, cu mici, din mămăligă muiată în ţuică! Ţăranul român trebue învăţat cum să trăia­scă, ce să mănânce, cum să se spele, cum să-şi crească copilul. Evident că nu pretutindeni. Sunt ţărani — şi mai ales în Ardeal,­­ care ştiu toate astea. Dar e un nivel ciudat de inegal în populaţia noastră. Avem ţărani care trăesc ca domnii, iar al­ţii care trăesc ca troglodiţii. Ne in­cumbă să-i ridicăm pe toţi la acelaş nivel. Să facem din ţărănimea ro­mânească, o ţărănime sănătoasă şi luminată şi atunci avem asigurată creşterea poporului românesc. Al doilea aspect însă, al problemei înmulţirii populaţiei este încuraja­rea ei în pătura orăşenească şi func­ţionărească. Ţăranii români fac co­pii mulţi, care insă mor fiindcă sunt nesănătoşi ori prost îngrijiţi. Orăşe­nii, în schimb nu fac fiindcă nu au cu ce-i întreţine. Un funcţionar ro­mân primeşte pentru primul copil 100 (am scris, цпа sută) lei , în plus la leafă, iar pentru al doilea 50 (cincizeci lei) ! Atât! Pentru rest ni­mic! Am impresia că politicienii cari au creiat, la vremea ei, această si­­tuaţie, au avut în vedere sistemul francez al celor doi copii, pe care l-au încurajat! Cum să-şi crească orăşanul doi copii cu 150 de lei! E aci o problemă gravă, pe care o pun celor în drept de a o înţelege şi de a o rezolva. Şi mai întreb dacă ea nu poate fi soluţionată. Şi găsesc că da. Pe de o parte să se pună un im­pozit greu pe leafa acelora care n’au copii şi mai greu pe a celor care sunt necăsătoriţi. In al doilea rând, statul să încurajeze pe func­ţionar mărindu-i leafa in proporţie cu numărul copiilor. Adică, la grade şi vechime egală, funcţionarii cu co­pii să aibă leafă proporţional mult mai mare decât cei fără copii, sau necăsătoriţi. Aceasta ar fi nu numai un act de dreptate, dar direct o în­curajare pentru creşterea natali­tăţii. O naţiune are nevoe de arme, îm­prejurările de azi au dovedit-o. Ea are nevoe însă mai înainte de orice de copii. Poporul românesc trebue să ajungă o naţiune mare din ce în ce mai mare, mai numeroasă, mai puternică. Comandamentul înscris in­ fruntea acestui articol poate să stârnească un surâs sceptic pe bu­zele cui nu vrea să se gândească mai departe. Să se ştie însă că viitorul României stă în felul cum vom şti să răspundem acestui îndemn: Români! Creşteţi şi vă înmulţiţi! Mai mult decât nu toate, aici stă nădejdea noastră. __________Octa­v Şuluţiu La granița de vest germană se fac întărituri cu ob­stacole din piatră contra tancurilor ROMANIA No. 153 EDUCAI­Ie Amănuntul decide și crează isto­rie. Iată un asemenea detaliu: de data aceasta ziua economiei nu o mai sărbătorim cu vorbe. Regimul în curs detestă verbalismul. Aces­tei zile devenită material literar, î se dă o justă valorificare. „Straja Ţârii" a adoptat-o ca mijloc de a înteţi în massele populare spiritul de economie, deprinderea chiverni­selii. Până mai­eri a fost în Româ­nia veleatul risipei. Nu am cunoscut sensul valorii. A pătimit mult pe urma acestui viţiu individual, veni­tul, producţia naţională. __ . Regimul în curs ne-a invaţat sa punem interesul colectiv deasupra^ celui individual. Se impun deci extirpate excrescenţele individualis­mului rău înţeles care proclama: _ — Cine ce are ceva de zis, daca vreau să fumez figură din hârtie de o sută!?" , , Intrăm în fine în rândul lumei civilizate. Ni se face educaţia să chivernisim. începutul e bine gă­sit , să îndemnăm părinţii să ofere copiilor sume de bani, depuşi cu „Libret de Economii". Copilul e ast­fel captivat să continue depune­rile, în virtutea tendinţei psiholo­gice cunoscute, că cine are ceva, vrea să mai aibă. De ziua economiei dă exemplu, de­­punând cu „Libret de Economii", însuşi M. S. Marele Voevod Mihai. Redăm în altă parte libretul în facsimil. Exemplul e plin de înaltă semnificaţie, atitudine D. N. Iorga în acele articole-mi­­niaturi, capodopere ale genului in­ventat de marele gazetar, aduce preţioase lămuriri asupra­­ senti­mentului public din România de după acordul de la München . Şi de mai înainte, România s-a plasat pe linia unei politice de pronunţat realism.­ Un realism însă care nu comportă nici o notă de vulgaritate, de oportu­nism meschin, acel mezat al hră­păreţului, care vrea să ia şi din dreapta şi din stânga, pitit la um­bra ideei că poate cultiva echivocul fără riscul demascării. Realismul politicei româneşti în­seamnă, de după plecarea cunos­cută de la Externe a d-lui N. Titu­­lescu, o reintrare în orbita intere­selor proprii, părăsind ambiţia de a pune decisiv umărul la orienta­rea Europei pe axa unei certe ideo­logii. O atare politică d. N. Iorga cu viziunea-i profetică a aclamat-o din prima clipă când Suveranul a îndrumat-o, trecănd-o în fapt cu oricâte sacrificii se cereau pe a­­tunci. Acestei orientări din vreme, pe linia interesului propriu, urmă­rit însă fără a fugi de recunoştinţă datorate şi a trăda prietenii consa­crate, acestei politice continuăm a-i rămâne fideli. încă odată sinceritatea şi bunul simţ se dovedesc cele mai tari mij­loace ale diplomaţiei. FORMULA Aceste două mari principii ne-au ferit de multe erori. Lor le datorăm prestigiul pe care l-am atins în concertul statelor europene, în ul­tima lună, teribila lună Septembrie a celor mai grele probleme din câte a cunoscut diplomaţia de după răz­boi. Aceste principii ne asigură prie­tenii şi de o parte şi de alta a axe­lor. Lor le datorăm modestia care ne stă aşa de bine, în aceste zile când furiile imperialiste mişună în jurul nostru. Această modestie a fost formulată magistral în rându­rile din fruntea „Neamului Româ­nesc” de em­, de d. N. Iorga: — Cerem să fim lăsaţi în pace, aşa cum suntem. N’avem nici o ambiţie de a juca un rol mondial”. Psichoza atitudinilor în serie, for­mulate, de pe o zi pe alta, e de­parte de a fi cuprins meleagurile noastre. Acelaş­i. Iorga exprimă pregnant această stare de suflet: — Nu putem uita nimic din ce am păţit şi păstrăm amintirea tu­turor celor ce ne-au făcut bine". Asemenea atitudini, angrenate pe planul principiilor morale in­flexibile, sunt de natură să ne ri­dice în stima tuturora şi să asigure încredere în cuvântul nostru — a­­cea mirifică încredere zdruncinată grav în relaţiile internaţionale de la, o vreme şi căutată mereu ca fiind cheea de boltă a păcii vi­itoare. UNIUNE Ultimul discurs al d-lui Dala care inchee ceiace s’a numit Franţa „Marea săptămână a e­ticei", preconizează tendinţa or­tării spre un guvern de uniune ţională, pe marginea unui prag de salvare a republicii. Se apelează astfel pentru a se din impasul situaţiei, deopotrivă capitalişti şi muncitori. Capii este solicitat să reintre în an şi să se desprindă din panica zaurizării, trecând în investiţii rectăndu-se creditului forte noi munca este conjurată să nu se risipească în demonstraţii c toute de discordie. Ca soluţie de ridicare a nivel economiei naţionale se învederă sporul producţiei cu corolarul firesc sporul consumaţiei prin u­nirea puterii de cumpărare. In Franţa nu mai precumpăn politicul. Problema crizei se dezi pe plan economic. Politicul e­xi­derat capitol cu trecere în perioad prospere. Sunt de perfect acord supra acestui punct de vedere m­i­joritatea grupărilor politice.

Next