Românul, ianuarie 1913 (Anul 3, nr. 1-18)
1913-01-01 / nr. 1
Pag.u bească cum trebuie, adevărat, verde, apăsat. Ea nu poate apuca de guler pe de*^dtilüfu l, care ne batjocorește tiara. Ea și nu trebuie să facă acest lucru. Datoria aceasta o au alții. O au ziariștii de profesie, ziariștii, care trebue să trăiască necontenit în preajma gazetelor străine, care să stea cu privirea pururea atentă la orice mișcare, care să cunoască obiceiurile, limba, istoria și năzuințele patriei sale, dare să fi pătruns sufletul neamului în care se află, ziaristul cult și cinstit, neobosit și precaut, veghetorul entuziast al intereselor patriei sale. Acești ziariști noi nu-i avem. Avem zilairști, corespondenți ai câtărui ziar. Nu aceasta însă ne trebuie. Ne trebuiesc grazetari, cari să nu fie în slujba nici unui jurnal, cari să fie plătiți din fondul ministerului de externe, cari să lucreze și să culeagă informațiuni pentru acest minister. Ziariștii statului român. Oameni luminați, pregătiți politicește, sufletești exclusiv național, patrioți, Cari să înțeleagă că sunt solii plini de demnitate ai unui întreg popor. Categoria aceasta de reprezentanți trebuie s-o creăm. Trebuie să ne plasăm oamenii noștri de încredere pe lângă gazetele mari străine. Ei sunt necesari și indispensabili unei perfecte politici. Ei sunt firul care ar lega marile mase populare ale statelor respective. Curentul care ar da viață atâtor fire conducătoare până astăzi amorțite. Dacă nu vom căuta să ne formăm această clasă de oameni absolut necesară, vom suferi conștiințele faptelor, pe clari le vedem petrecându-se sub ochii noștri. Se vorbește necontenit în țara noastră de autonomia Albaniei și a Macedoniei. In străinătate nu se știe decât de o autonomie a Albaniei. Presa italiană și franceză nu pomenește în special nimic. Se plânge cu lacrimi sincere soarta vitregă a celor 400 de mii de români din Macedonia. In România. Străinătatea nu știe nimic de aceste lucruri! Bătrâni, femei și copii sunt schingiuiți și omorîți fără milă. Notabili români suntamenințați cu latul poștei. Țara întreagă geme de indignare și revoltă. Străinătatea n’a aflat nimic! Presa italiană își umple coloanele cu „dezideratele congresului Zionist”. Le „Figaro vorbește despre soartea comercială a Salonicului amenințat de ruină, despre planurile viitoare ale comercianților evrei de a face din Salonic un Porto-franc etc. etc. Se va delimita granița Albaniei. Se vorbește de o „L’Albanie inconnue” în „Le Figaro”, iar dl Gabriel Hanotaux, fost ministru de externe, scrie recenzând o carte dlui G. L. Jaray atâtea lucruri frumoase. Dina amintește de frumusețea olimpică a grădinilor, de pisicele albe care se plimbă prin tufișuri, de Cercul care trăiește atât de comod, de poporul albanez care va căpăta în sfârșit independență, de neamurile vecine și prietene Albanejilor, de Sârbi, Muntenegreni, Bulgari. De existența însă a unui element românesc, care numai în Albania geografică numără 200 mii suflete, dsr nu pomenește nimic, absolut nimic. „Morning Post” din Londra ne cunoaște însă. Ne cunoaște ca și la 1877. Numitul ziar e în măsură deci să se pronunțe. Și ce declară? Declară că „dacă România se va ridica printr'o atitudine ostilă contra aliaților balcanici va pierde simpatia tuturor statelor europene!” Iată fapte pozitive, întâmplate, care ne arată greutățile ce le avem de suferit din lipsa unei politici precaute. Dar veți zice. Ce-mi pasă mie de părerea bună sau rea a dlui cutare, de lipsa de părere a dlui X, de aprecierile răutăcioase ale presei londoneze? Politica noastră externă doar se dictează și se conduce prin agenții superiori ,ai ambasadelor și consulatelor noastre. Așa e. Numai! Când știm atâta de bine tovărășia intimă ce există întru cut- * bistru de externe sau funcționar superior cutoare „simplu” ziarist; când a utea curente politice își găsesc isvorul lor de inspirație exclusiv din cutare foaie ,„îmi-oficioasă”; când înțelegem imensa a^oritate pe care o are presa străină asupra opiniei publice, asupra personalităților conducătoare chiar; dar mai ales când vedem că acești oameni politici sunt nevoiți de multe ori să accepte ca jiste opiniile cutărei foi asupra atitudinei noastre, ne putem da seamă îndeajuns că, parerea și critica cea mai mică a ori și cărei persoane în ziarele străine asupra politicei noastre nu e lucru de nimic. Părerea aceea cântărește greu. Greu de tot. Și cu atât mai mult cu cât alte păreri într’adevăr juste, nu vin să le spulbere pe cele dintâi. Ceream acum zece zile câteva articole în „Le Temps” asupra Serbiei. Ar fi crezut că numitul autor face o descriere etnografică a unei noul Danemarcei Atâtea laude, atâtea curtoazii! Se cunoștem că nu e un articol informativ dat prin biuroul de presă sârbească, ci prin alte izvoare cu mult mai folositoare. „Le Figaro” urmează înainte publicarea unui studiu documentat asupra „Renașterei Serbiei”. Și mă gândeam. Iată un stat mai mic ca al nostru, mai înapoiat, dar care știe să vorbească deschis tocmai în locul în care ascultarea e mai folositoare. Noi nu vorbim decât acasă. E o mare greșală. Pentru că riscăm să rămânem isolați. Pentru că formăm în jurul nostru o atmosferă falsă. Pentru că în împrejurări ca acestea de azi, toți, sau tac asupra noastră, sau când vorbesc ne bruschează și ne jignesc. ............................... „ROMÂNUL” Marți, 14 ianuarie 1913. Ședința comitetului național. Comitetul central executiv al partidului național român a ținut, sub președinția dlui Gheorghe Pop de Băsești, în Budapesta, în 12 și 13 ianuarie a. a. c., ședință plenară, fiind prezenți aproape toți membri comitetului. Comitetul central a luat la desbatere evenimentele mai recente politice, afacerile curente ale partidului. In vederea acestora a exmis o comisiune compusă din 10 membri, care va lucra în permanență în Budapesta. Comitetul central consideră proiectul de lege al guvernului referitor la reforma electorală ca neacceptabil. Constatând că acel proiect este de a dreptul negațiunea tuturor principiilor și la cari mă invita ca la niște sărbători minunate. Și am mers așa în repetite rânduri, el în simplu costum de oraș, eu în toaletă modestă de postăvior, ca să ascultăm cum rîde publicul de mici burghezi și de lucrători, și să auzim romanțele zilei. Și cine l-ar fi recunoscut pe Guy de Mapassant, vestitul romancier și strălucitul om de lume, în spectatorul expansiv și bonom care râdea cu zgomot la glumețe, ne cari niște bieți actorași obscuri le debutau pe o scenă mizerabilă, care intra în vorbă cu vecinii săi de sală și asculta nu fără melancolie romanțele sentimentale, pe cari le cântau niște palide cântărețe, în toalete mototolite. Iată ce-i plăcea să facă din timp în timp omului complicat și rafinat până la geniu, care se numia Guy de Maupassant. Dar v’am spus și în prima serie a amintirilor mele, cât de mult iubea el tot ce compunea viața. Când lumea mare îl obosea, se ducea în mijlocul poporului — e adevărat însă, că acolo obosea și mai curând. Cu toate acestea ce inimă generoasă, compătimitoare și duioasă ascundea el sub aspectul său rece și scrutător. Nu vreau altă dovadă decât scrisoarea de mai jos, pe care mi-a trimis-o a doua zi după una din escapadele noastre la un mic ..café-concert” din cartierul des Ternes Paris, în 8 Martie (1888). Amica mea. Nu ai știut, nu puteai știi, cu ce dragoste nemărginită te iubeam ieri, când ne-am despărțit. Mi-era inima exaltată, răvășită, și o dorință mă cuprindea în fiecare clipă, dorința de-a îngenunchia de-odată în fața ta,1) de a îngenunchia acolo, în pulbere, pe marginea trotuarului, ca să-ți sărut frumoasele mâni, micile piciorușe, marginea rochiei tale, să le sărut plângând. Cât te iubeam! Și cât de fericit mă simțeam de a mă regăsi din nou singur cu tine, în noaptea proaspătă și clară, după acel ceas petrecut în zgomot, în căldură, în mijlocul unei mulțimi, înduminecate și în transpirațiune. Dar romanțele, adorata mea, naivele romanțe pe cari le-am ascultat? Pe mine m’or mișcat, totuși aceste bărmane cântece de amor, ele m’au atins ca o tristeță. Ele mi-au pornit mintea, aceste romanțe, către toate micele burgheze și grizete cărora le exaltează în fiecare seară dorul, acel dor vag de o iubire splendidă și imposibilă care semnolează în inima celor mai umile pariziene, acel dor care dispare mereu, care reîncepe mereu, care trece, care plutește în jurul lor, ca un suflu al inimei Parisului, al sufletului serbărilor lui inaccesibile săracilor, și care, suprinzându-le câteodată ca un acces de friguri, în mansarda sau în atelierul :In original pronumele este „vous”. Dar în vreme ce acest cuvânt sună așa de potrivit în franțuzește, chiar între intimi, neluând nici cum din farmecul acestei, intimități, în românește „d-voastră” sau „d-ta”, ar avea o resonanță prea aspră, sau ceremonioasă, într’o scrisoare de iubire așa de pătimașă. A. C. lor, le face să plângă îndelung, cu desperare, cu hohote mari, așa cum îi plângem pe morți. Și le plângeam și eu pe aceste femei, pe aceste mizerabile femei, cu lunga lor existență goală în care veghiază mereu, mereu, gândul acestei iubiri neîmplinite. Și, deodată, o frică m’a cuprins. M’am întrebat: „Ce aș fi devenit eu dacă întâmplarea m’ar fi făcut să trăiesc singur, părăsit, fără nici un amor, fără nici o pasiune, să trăiesc astfel, până la moartea mea, în noapte?” Dar am simțit o bucurie subită, văzându-te cum pășeai alăturea de mine, un orgoliu intim, o mare mândrie. Erai așa de frumoasă și mă iubeai. Mă iubeai pe mine! Am bâlbâit: „X...!” pe când îți căutam buzele. Ți-aduci aminte? Eram singuri, singuri în strada largă. Cât te iubeam! îmi părea că tot amorul din lume, că extazurile de amor, ale tuturor acelor femei, a căror soartă mă înduioșase așa de mult, se îngrămădiseră în inima mea, în biata mea inimă așa de grea de fericire! Și o recunoștință fără de margini pentru tot ce-ți datoream din această fericire, o, mult iubita mea, mi-a umplut ochii de lacrămi. ■Cât te iubeam! cât te iubeam! Și cum aș fi voit să îngenunchez deodată în fața ta, să îngenunchez colo, în pulbere, pe marginea trotuarului, și să-ți sărut frumoasele mâni, micile piciorușe, marginea rochiei tale, să fie sărut plângând. Guy de Maupassant