Romanulu, octombrie 1866 (Anul 10)

1866-10-01

694___________________________ PITUMMI în TOMBRE, nici a face acestă îndreptare posibile pentru viitoria, pe simpla cale legislativă, fără să fie nevoiă a recurge la uărmisiune a Constituțiunii. Abia au trecut căteva lune și, la anteia aplicare a legii, temerile esprese de D. C. Lapati și alți deputați s’au doveditű întemeiate. Listele electorale arată că din 32 colegii de orașiu ale Senatului, cea mai mare parte nu au numerulu de minimu posedandu celu pucinu 100 alegetorî 100 galbeni venitu spre a pute alege căte unu senatore fie-care, în conformitate cu art. 68, 69 și 70 ale Constituțiunii. Amu atrasu atențiunea asupra acestui casu, și amu íntrebatü ce se va face cu acele colegie. Alege vorii senatori fără ca colegiulu se aibă minimulu de alegetorî cerută de lege? s’au completase-va acele minimu cu alegetorî posedându unu venitü mai mică de 100 de galbeni lipsata de lege ? In ambele cazuri ar fi a se viola Constituțiunea. Deci, îndată ce nouele Adunări se voru întruni vorü trebui se declare trebuinciosă revisiunea acestei disposițiuni a Constituțiunii. E că ce adisă Românulu. La acestea Ordinea a respuns că dificultatea acesta nu este una, că se va face și la noi ce se face în alte legislațiuni, se va întruni colegiulű ce n’ar posede numerulű de alegători cerută de lege cu colegiul cele mai apropiatű. Ordinea a propusă, cu alte cuvinte, a înlăturatn călcare de lege prin alta, ale cării resultate sunt și mai vetemâtorie, căci nu numai că se violeză legisla(iunea nóstru care nu prevedeuă asemene întrunire de colegie, dar p încă se privezu mai multe judecie de dreptulu lorü d’a ave represintanți în Senatu. In No. nostru, de la 23 Septembre amu constatatu acestă necuviință. Respungându apoi la cele ce se pucea de Ordinea asupra conduitei stângei în ultima Adunare, amü țlisă cuvintele următoare, pe cari le citămă testuale, spre a vede fiăcare ce amü țlisu și ce ideie ne atribuiesce Ordinea. „In ce privește atitudinea stângei în ultima Constituante și unanimitatea cu care s’a votată legea electorale, suntem nevoiți a împrospăta memoria d-lui Pascal. Constituțiunea s’a votată în totale în adevéra în unanimitate, darartidele privitóre la condițiunile electorale n’au întrunită aceași unanimitate. „Parte din stânga Adunării, după ce în întrunirile particularie, a luptat din tóte puterile iei pentru a convinge pe majoritatea Adunării de vigurile promai nobile de când ii scia că elfi iubise. Trecândü încă cu uă gradațiune dibace la alte simptimânte, elu îi descrisese împunseturile cocheteriei, torturile gelosiei, chinurile părăsirei. Pe urmă îi vorbia de deșertulu imensü pe care tóte aste pasiuni îl și lăsase minimalul, și neputinția fatale în care era d’a raaî iubi ăncă. Câte uădată îmi pare că resimplu dulcele emoțiuni ale unei amintiri sau ale unui visă, ijbea elfi , îmî pare că speranțe de mulții timpii dispărute au se reînflorăscă în mine. Deșerte ilusiuni ! Ar trebui ca ceriula se facă uă minune în favorea mea și se-mi trimită unu din angelii seî pentru ca se me vindece. Elfi avea multă speranțiă că luna văduvă va duce la sfîrșitu. Voiu se fiii cu acestei angelfi. Amn jisti că d-na de Nollier iubea fórte mulții pe copii preotului, Paul, și Paulin, nascerea gemenilor îi costase viața mamei lorii- iubirea ce aveafi mulii pentru altulü, nenorocirea ce-i lovise, asemenarea perfectă a fecei lorii, gracia lorii copilărescă , ii plăcuse mai ânteiii. Natura care’i făcuse mai cu totului asemene pe din afară, însemnese cu uă diferință profunda caracterului lorii. " Paul era liniscita, cu iedului propușii de dînsa, a votată în adevără pentru acestă proiectu. Insă rotăndă n’a înțelesu prin acesta a închide pentru viitoriu calea oricării reforme. Din contra ea a făcutu-o cu încrederea că ideiele de justițiă în numele cârorva ea cerea egalea îndreptățire a tutorii condițiunilor sociali, vom triumfarr^Jilovenâîi séu mai tărîm, și că aplicarea legii va dovedi viiturile ce densa semnală. — Ea a votată proiectulu majorității, prin acea nobile abnegațiune, pe care i-o recunosce însuși d. Pascal, și care a fâcutu-o a face sacrificiulű opiniunilor sale, pentru interesulű naționale care reclama ca țara se aibă îndată uă Constituțiune. Stănga Adunării n’a voitű a pune ideiele sele mai presusu de însăși mîntuirea țerei, și ea n’a amenințată, pe cealaltă parte că, de nu va primi cutare concesiune, se va retrage din Adunare, facîndu asta-felu imposibile lucrările iei și punîndu în periclu cele mai vitale interese ale României. „D. Pascal scie cine a făcută asemeni amenințări, și scie asemene cu mă stănga, printr’un nobile abnegațiune,a preferită a sacrifica unele din ideiele séle, a fi acuzată că renegă credințele séle, numai ca se vadă vădată țara organisatâ, constituită, și se se înlăture astă-feră nenumeratele pericle ce o amenința. „E că care a fostă conduita stângei în Adunarea Constituante. Voiesce d, Aristide Pascal se cercetămă și conduita altoră n? suntemă gata. „Câtă pentru Redacțiunea acestei foie, atunci ca și acumă, ea a fost ă, este și va fi pentru justiție, pentru desființarea oricărui privilegiu, pentru deplina egalitate în tote drepturile, a tutorü condițiunilor sociali, pentru deplina libertate, pentru respectură și neviea făcută-o prin acea nobile abnegațiune, pe care i-a recunoscutu-o însăși ordinea, și care a fâcută-o a-și sacrifica opiniunile sale în acesta privință spre a evita periclele ce ar fi resultată o bună disoluțiune a Camerei, cu care amenința majoritatea Adunării,ficându că se va retrage de nu i se vor face concesiunile ce cerea. Dară stănga, votăndă proiectulu electorale ale majorității, n’a înțelesă a închide pentru viitoriu calea oricării reforme. Ei bine, din aceste cuvinte ale Romănului privitoaie speciale la legea electorale,iariula Ordinea face în No. de eri uă declarațiune de resturnare a tutoră instituțiuniloră, a tutoră libertăților de cari se bucură astăzi România, și cari, o putemă spune fără presumpțiune, suntu datorite, fiă celă puțină în bună parte, lupteloră necurmate, sacrificieloră de tată momentulă ale acelei partite mai alesă ce se numesce stănga și ’n mraică lupteloră și sacrificiiloră d-lui Pascal. Pentru că voiesce îndreptarea unui vină ală legii electorale, stănga, dice ordinea, voiesce resturnarea, derămarea, peirea. Dară cine are are interesă la uă resturnare, decătă acei ambițioși, acei pretendințî, încongiurați de lingăi de totă felulă, de cari v’a vorbită d. Ion Brătianu, și cari împărțiră țara, nu în partite politice represintă ndă ideie, ci în cete de partizani ai cutărui sau cutărui individă care aspira la tronulă țării? Cine are interesă la resturnare de nu acei omeni pe cari libertatea, suptă tóte formele iei, i-a ucisă, i-a strivită, ia aspirările cele rele, le-a sfărâmată în mâne coronele imaginarie ce-șî formaseră și pentru cari sacrificaseră totă? Cine? Stănga? — Dară ea n’a avută candidați la domniă, n’a avută corone pe cari se și le sfărâme, și membrii iei cei mai influenți aă luptată, nă stăruită din tote puterile lor, — pe căndă mulți, forte mulți începuseră a perde credința, — pentru aducerea unei dinastie oridintale în România, pentru suirea lui Carol I pe tronulă țerei, și pentru curmarea pretensiunilor, ambițioșiloră de totă felulă ! Dară Ordinea voiesce cu orice preță a înlătura din viața publică acesta partită. Omenii de la Ordinea nu-i potă pre ierta reușita mea? Templele idoliloră căzute, resturnate de ideia cea nouă, de creștinismă, idololatrii nu mai cutează a susține pe faștă Dumnezeu loră, ei nă voită a păre mai creștini de cătă creștinii și a înlătura astăfelă de la râdicarea bisericei credinței celei noue pe acei ce o făcuseră se triumfe. Dară creștinii și Carolű sosiră la locuința preotului în momentul căndă acestua, pentru a corege pe fiiulu sau și ală fa ce se înțelagă folosele răbdărei, îl nara istoria urmatorie: „In castele adinei a unuia din cei mai înalți munți al Indiei, se ’nalțe palatulă regelui gnomiloră, cioplită Intr’ună strată de safiru. Intr’uă di pe căndă elfi era ocupată a da vina loră culore diamanteloru, pietreloru precióse, metaliloru, floriloră din grădina lui, au<fiuă voce cristalină care’lă chiăma. Elu rădică capulu și nu vedu de cătă doue picături de apă ce treceau prin stîncă de la zidirea lume!. — O regentă mai multă de trei mii de ani de cîndă cadă în tăcere prin piatră făr’a o putea râde, îl «lise una din acele picături de apă. Scote-me din acestă închisore, ca se potă și eu deveni fluviă și se reflecte afi, la răndulă mea, strălucirea stelelorű și radele serelur. Regele gnomiforă îi respunse: — Neprudintă, ce’mi ceri tu? insă se’țî făcu dupe plăcu. Tu esci liberă c’uă condițiune, aceaa că soră-ta te va urma, sau celăpucinu nu se va apune la plecarea ta; legea eternă care v’a unită nu pare se fiă violată fără consimpumântulu amândurora. Cealaltă picătură de apă și opti atunci cuvintele urmatorie: le-aă respunsă: Nu vomă lăsa pe mănele vostre numai râdicarea noului templu, căci ne e tema că veți reedifica edificiulă celă vechiă și veți readuce idolii voștri! Și creștinii, primindă negreșită între dînșii și pe neofiți, aă veghiată, aă lucrată iei inșii la înălțarea Bisericei loră. Și religiunea creștină s’a stabilită și a răspăndită umbrele păgănismului. Basile noului edificiu ale României s’au pusă prin suirea lui Carol I pe tronă, prin așezarea principielor libertății în Constituțiunea țarei. La rădicarea zidirii înseși națiunea intrega va conlucra îndreptăndă defectele ce arhitecți aă lăsată, sau aă fostă nevoiți a lăsa momentană în planul ă iei și cari, neîndreptate, ar pute aduce rezemare întregului edificiu. Cătă pentru Romăniță în parte, cu tótu desplăcerea ce póte aduce Ordinii, cu tóte atacurile de nerve ce atitudinea sea dăunoră a, va susține totă de una întărirea tronului rădicată prin silințele națiunii și prin luptele la cari au luată un mare parte amicii săi politici,— și nici de cumă d. Pascal — va susține întărirea libertăților publice, justiția, egalitatea deplină a tutoră condițiunilor sociali, desființiarea privilegielor, respectulă și neviolabilitatea legilor”. Și dacă s’ar afla în Constituțiune, adică în planul ă generale ală edificiului nostru naționale și sociale, are cari disposițiuni ce ară pune pedice, neînlăturabili prin alte mițjloce legale, la mersulă generale ală lucrurilor,— precumă este casulă cu legea electorale, — Romănuță va cere revisiunea aceloră disposițiuni, preferindă mai bine calea mai lungă prescrisă prin art. 129 ală Constituțiunii, de cătă retezarea dificultății prin mesuje ca cele propuse de Ordinea, prin cari se violéza de la începută pactură nostru fundamentale. SOCIETATEA AMICILORU CONSTITUTION 1. Ședința de la 29 Septembre. Președinția D-lui Vice-Președinte C. A. Rosetti. Ședința se deschide la șapte ore. D. I. Fălcoianu cere cuvîntul ă și face cunoscută Adunării că uă relațiune calomnios» s'a dată de către «jiariulii Ordinea asupra întrunirii de Jouî sera. Acea relațiune falsifică adeverului și tinde a areta pe Români ca nedemni de libertate. D. Fălcoianu, ca cetățianu și ca Română, protestată așteptăndă ca toți domnii cari aă fostă faciă la Adurea din ajunu se-șî facă asemene datoria loră. D. I. Geanoglu nu ie cuvîntură de cătă silită d’uă lecțiune aspră și folositoriă ce D. I. Brătianu a dată de mă-iji junimii. D-sea vine a desvolta devisa, simbolulă credinței ce stă în fruntea Românului. Voes ce și vei putea; cuvinte ce sau cereamu unii a le parodia, darii cari conținu unu mare adeveru, pe care de l’amu fi înțelessi și practicate n’amfi fi ajunaui, ca la 2 Maiü, a vedea drepturile și libertățile nóstre spulberate, și, în locului regimului constituționale de care ne bucurama atunci, una Statutu venita, în disprețului autonomiei nóstre , de la Stambulfi , Statu care făcea din noi uă turmă necuvântătoriă pusă directă sub toiagului unui despotu coruptă și desfrânată. Spre a dovedi adeverul acestei devise, esemptele sunt multe. Deanoglu însă începe de la 1848, acestă bîne-cuventată dată din care decurge consacrarea libertăților nóstre. Pucinî aă fostă la numerü omenii de bine, omenii de inițiativă careă venită să puiă în inima nostră credința că dacă vomu voi vomă putea. D-sa aduce aminte că țera atunci era în mâna unui numeră mică de privilegiați,cari numai iei singuri aveau drepturi, pe căndă toți ceî klțî cădeau sub greutatea datorieloră. Puterea era în mâna cărorăva și cei ce cutezau a protesta contra abuzurilor, erau persecutați, întemnițați. Fără credință în concetăți antilor, cei de la putere se rectemaă pe străini. In acestă situațiune căndă mai nimeni nu cuteza a ridica graiulă. D. Geanoglu spune că s’aă găsită cățîva omeni cari, înălțândă drapelul libertății, aă reușită a spulbera arbitrariulă și a stabili egalitatea. Și pentru asta, nu am avută trebuință de cătă se voiască, și tirania a căzută, și poporul ă a vei jură că póte! La 1859 erășî, totă acești omeni abia veniți în țeră din esiliulu la care îi condamnaseră totă vechii privilegiați, ăncă plini de prafulă lungei căletoriă ce făcuseră, fără a pregeta, începură a vorbi, a aduce aminte Româniloră datoriele loră voită și prin urmare putură se facă pe 24 Ianuarie, adică Unirea, contra caria lupta, reacționarii de totă felulă și aceia cari vedeau că ’și perdă privilegiile. Intre 24 Ianuarie 1859 și 11 Fevruarie 1866 a fostăuă epocă fatale, 2 Masă. Românii recăzuți din nucă țin apatră, se plecau ispitei cari venisei fascinese. Periendă memoria puterii lorăeî n’aă mai avută facultatea de a voi, și astăfelă se regăsiră în voia speculatoriloră și asupritorilor ă loră. D. Geanoglu arată apoi cumă cei cari au lui erată în totodeuna în interesulű comune, carită desceptată pe Români spre resplata suferințelor, sacrificieloră și măreței loră abnegațiune, n’aă culesă de cătă cea cea culesă Christă pentru omenire, adică chinuri și calomnie; și cu tóte dacă totă ei nu veni a fi la 11 Fevruariă se spulbere putredulă edificiă ală corupțiunei și despotismului, unde am fi ajunsă noi? Dară luptele acestea, adause oratorele, nu ne’aă învețată nici ne-aă făcută a uita nemică, îndată ce se scăpă de mă stăpînă incomodă vedemü ómenii ce voră se deviă la rîndulă loră stăpâni.— Acésta s’a veȘută chiară în ajmă în adunarea provocată de comitetul Ordinii, mă individă a voită se se impuiă președinte, dară noi alegătorii amă voită ș’amă manifestată solemnă și cu tăriă voința nostră, amă învinsă și ne amă alesă în mai unanimitate biroulă și comitetulă nostru electorale. Fiindă în ajunul alegerilor, d. Geanoglu spune că propagantele de totă felulă ale reacțiunii cuziste și privilegiate ale aginților, străiniloră nu trebue se găsescă echo iu inimile nóstre, nu trebue se plecămă urechia la șioptele, la insinuările perfide ce ne facă. Eînsea Jă de tóte mijlocele de tóte armele, de calomnie chiară, spre ași asigura triumfală. Nu trebue se ne lăsămă a mai fi înșelați. Societatea nostră e mărginită. Ne cunoscemă bine unii pe alții, scimă ce amă făcută flă care. De ne-amă mai lăsa amăgi causa va fi ce amă voită astă-feră (aplause]. labilitatea legilor), cari nu se pot ă modifica și revisui de cătă în conformitate cu Constituțiunea. Și, dacă mîntuirea însăși a țerei a reclamată are cari concesiuni de la partita din care face parte acesta f0ră, ea va lupta totă de una pentru dobândirea la timpulă priincipsă a aceloră principie pe cari „uă nobile și politică abnegațiune“ a făcutu-o a le amăna.“ Astăfelă dlată, ca se resumămă, Romănuță a vorbită anume și speciale numai pentru legea electorale, a declarată că el este pentru justiție, pentru desființarea oricărui privilegiu, pentru deplina egalitate în drepturi a tutoră condițiunilor sociali, pentru deplina libertate, pentru respectul și neviolabilitatea legilor”. Și dacă, cu ocasiunea legii electorale, stănga a trebuită se voteze proiectulu majorității, minte și răbdătorii, Paulin din potrivă, viu, glumeții, nerăbdătoriă, nevoindu se soie de nici unu obstaclu. Acesta ardore pre timpurie mâhnia pe tatălăloru, care întrevedia mari nenorociri pentru viitoria, și care nu cruția nimică pentru a o stîmpăra. Intr’uă a fi Paul și Paulin, preîmblându-se în pădure, descoperise unii forte frumoșii cuibii de mierle. Ce este de făcută pentru a lua puii din elă? Crăcele sunt fórte susă, și copii forte mici. Paul este de părere d’a se reîntorce acasă și d’a aduce uă scară de care tatălu loru se servesce pentru a tunde arborii din grădina lui, și care se va permite se se suiă la miij’loculă arborelui, și d’acolo, dupe cracă pe cracă pînă ’n virfu; însă acésta întorcere acasă e pre lungă. Paulin nu voiesce s’aducă scara, elă se va sui pré lesne și fără scară. Se aruncă uă dată, de două ori, și recade necontenită. Casa arborelui a ruptă hainile sélea împlută de sânge manele lui; de unu cartă de oră de căndă se luptă, și n’a folositu nimicu. Dacă Paul n’ar fi venită cu scara lui, Paulin ar fi remasă cu ranele lui făr’a avea nici ună pară de mierlă. Intr’acea 4L d-na de Nollier — O rege lasă pe soră-mea se plece singură. Las’o se reflecteze strălucirea stelel ora și raijăle serelul. Eu voiu ascepta se binevoiască stăpînulu suverană ală lucrurilor, se’mi schimbe destinata, fiindu fericită pîn’atunci, dacă și optirea ce facă cadendă pe neteda stîncă, póte se mângâie plăcută somnulă teă. Varga regelui gnomifoză a lovită pucină granitulu, ș’ambițiosă picătură de apă alunecă printre uă crăpătură; în trecerea iei ea se mestecă cu alte picăture de apă, trece din strată în straiu, dupe mersură care i’a fostă însemnată. Calea iei prin stîncă s’a sfîrșitu, ea caută a s’aluneca cu timiditate prin mușchiulu de la piciorele muntelui. Vă furnică tîrea cu greutate, printr’uă brazdă, ună grăunte uscată; picătura de apă uă înecă, și triumfătore, dice. — Suntu părcă! Etă o alergăndu prin mijloculă câmpiei ca uă școlară. Ea și opresce, se leagănă, și se frdcă de pietrișă. Mai «jiua trecută tînăra fiica regelui jucându-se cu ambele iei, a fostă silită se'și ridice fusta sea de aură pentru a trece pareulu ; din acestă momentâ păreulu s’a smintită. Luna privesce în unda lui, flori aă crescută pe mărginite lui, a înecată uă furnică ș’a udată piciorele fiiei regelui. Părâulâ vré acumă se deviă fluviu. „Uă furtună isbucni în acestă momentă. Părâulâ iesa din matca lui și se întinde în cămpiă, ie totă pe unde trece, și coliba și casa, trunchiulu cu arborele, ómenii și animalele. Etă me în fine fluviu, își dise păreală; valurile mele se întindă pînă la orisonte, mĕ dacă se aruncă în valurile albastre ale Oceanului, mîsulă care turbura unda mea. Nenorocita Oceanulu e încă departe. Furtuna s’a împrășciatâ, sarele a apărută. Părea să sirapte puterea lui scăpândă, valurile lui se restringu, elu caută a se ridica ăncă, Insă cade obosită. Fluviul e de mai adineori, nu e de cătă unu păreă. Curândă păreală chiar devine nulă, atunci picătură de apă ii pare reă dupe limpeisitatea iei cea d’ân- tâin, ea se încerca a se reintorce la locuinția iei cea vechie. Desicură ea nu s’ar fi reîntorsă nici uădată, fără permisiunea speciale a regelui gnomiloru, și vr’uÜ pasere ar fi beutu-o în trecutu. „Slabă, abătută, sfârșită , căndă ea reapăru la suprafacia stîncei de unde plecase, începu a căuta pe sora iei, insă n’o veiju și n’o audi și optindu lângă dînsa. Ea invoca pe regele gnomilor și o lă întrebă unde era soră-sea. Ea reflectă strălucirea stelel ora și rudele sorelui, îi respinse regele : picătura de apă devenise diamantă. (Urmarea pe mâine).