Romanulu, septembrie 1881 (Anul 25)

1881-09-26

852 d-la­ Mârzescu, citite în ședința de la 15 Septembre a comisiunea de organisare ju­­diciară. * * * In județul Argeș, pe trimestrul Aprile 1881, au fost 1631 nasceri , 224 căsătorii și 961 morți. Raportat d-lub inspector al serviciurilor admi­nistrative, 1. Urlățenu, cu No. 67, către d. minis­tru de interne. Domnule ministru. Spre esecutarea celor cuprinse în reso­­luțiunea d­v., pusă pe reclamațiunea înre­gistrată la No. 2.790, ce au dat ministe­rului locuitorii de pe moșia Statului Hotarul, din plasa Oltenița, județul Ilfov, în contra arendașului, d. Costea Bongos, cum că nu ’i-ar fi lăsând să'șî culegá viile ce le au în partea locului, până ce mai ântéii nu vor consimți la să învoală o nerosă ce le-o im­pune. La 18 ale curintei, m’am transpor­tat la numita proprietate, unde, în localul primăriei și de fața unui însemnat număr dintre reclamanți și a d-lui Rongos, am in­trat în cercetare, despre al căreia resultat, am­ânore­a supune la cunoșcința d-v. cele următore : Neînțelegerea ce există între locuitori și arendaș provine din modul de percepțiune a venitului viilor ce sunt sădite pe acesta moșie și cari se află în posesiunea săteni­lor. Arendașul persistă a crede că dreptul său din vii trebue se i se plătască în bani; ci locuitorii, din parle­le, susțin că nu sunt obligați a da altă dare pentru pământul pe care­­ și-aă sădit viile de­cât­­ă parte din producția lor in natură, dare ce se cunos­­ce în țară sub denumirea de otâșniță. Ca să ajung a cunosce care din ambele aceste propuneri urmază a se lua de basă la resolvarea cestiunei în discuțiune, am căutat mai ântéiu să mă informez despre epoca când s’au sădit viile și despre așe­zământul statornicit între proprietarul fon­dului și săditori în privința dărilor către proprietate. Dintr’un act scris ca mi s’a presintat, de mutațiune de vii de la un persona la alta, act recunoscut și prin pecetluitul sântei Mi­tropolii, am vâzut că sădirile au avut loc cu mult mai înainte de anul 1816; or din uă mulțime de alte bilete date poporanilor de vii de către diferiți arendași ai moșiei, și pe cari se vede scris numărul vedrelor de vin primite și cuvântul de ptâșniță, am constatat că venitul proprietăței din vii se percepea în natură, er nu în bani, luân­­du-se din 20 de vedre una, după cum era obiceiul în vechime și după cum s’a sta­tornicit acastă dare chiar de legea lui Ca­­ragea, prin art. 16 de la partea III, cap. VI, și de regulamentul organic prin art. 145, secția VII. Arendașii case, considerând, în urmă, a­­cast­ă dare ca neîndestulătare pentru pro­iectele lor de câștig, pe la anul 1863 au început prin felurite șicane și influențe ad­ministrative a impune sătenilor, afară de orâșnița recunoscută, alte dări osebite sub denumire de colibărit, strugurii, pescuit, er­­bărit în bătătura viei, adap­tare în baltă și pe la diferitele puțuri ale podgoriei și al­tele multe de asemenea natură, ast­fel că aceștia, după uă luptă infructosă în contra opresiune­ și speriați de cererile nedrepte și vexatorii ce le făceau arendașii, și pe cari le îmulțeau în fle­ce tomnă la timpul cule­sului, au fost nevoiți, pentru a-șî dobândi liniștea, ca să cedeze arbitrariului, și la 1865 au contractat cu arendașul Lazăr Șa­­bechi, ca orâșnița ce sunt datori să o dea în natură, din produsul viilor, să o plătască numitului în bani, câte 80 lei de pogon, în termen de 3 ani, cât era atunci periodul­­arendășiei sale. Acestă convenție s’a pre­­înoit din pericol în pericol pene la anul 1876, când a espirat d’uă­dată cu espirarea ter­menului de arendaș al d-luî Sabecki, și când moșia s’a luat în arendă de către d. Rongos. Noul arendaș inspirat de ‘aceleași senti­mente și condus de interese identice cu a­­celea ale predecesorilor arendași, a reușit și d-sea, tot prin manopere de felul celor espuse mai sus, ca, în tomna anului 1876, în ziua de 20 Septembre, tocmai atunci adică când culesul viilor în partea locului este trecut de timpul seu, și când munci­torul primește ori­ ce condițiune i se oferă numai să dobândască libertatea de a ’și strânge munca sea, a reușit die, ca să im­pună locuitorilor să tocmălă, pe baie și în condițiuni analoge cu aceea făcută de d. Sabecki prin care se stipulază ca, pe ter­men de 5 ani, orâșnița să i se plătască în bani iar nu în felul producțiunei. Acestă convențiune s’a esecutat cu sin­ceritate și fără protestare din partea lo­cuitorilor până la 23 Aprile, din anul cu­rent, când­­ s-a espirat termenul și când po­sesorii de vin au declarat că nu mai consimt la prefacerea orâșniței în bani. Cu tote acestea, spre a smulge o­ nouă învoială pe restul termenului de 5 ani al arendășiei sale, d. Rongos nu s’a dat îna­poi de a utiliza tóte mijlocele de constrân­gere ilicită în contra poporanilor de vie , le-a interzis trecerea cu căruțele pe dru­murile ce conduc la proprietățile lor, le-a poprit comunicația la puțuri­­ și la baltă unde ’și aveau de ani nepomeniți dreptul de a ’și adăpa vitele și de a ’și procura apa potabilă pe timpul cât se aflau la lu­crul și culesul viilor ; le-a desființat coli­bele de adăpost din obrația ce o are flă­­care în capul viei sale de marginea drumu­lui, și, cu modul acesta, ’i-a pus în nepu­tință de a ’și cultiva regulat și cu stăruință viile, din care causă astă­zi maî totă pod­goria din delul Slonului prezintă vederei un aspect sălbatic și destructor saciurilor de vie cari nu vor reveni în stare de a rodi de­cât peste douî-trei ani, éi ca culme a unichităței, acum în urmă când este deja ajunsă epoca culesului, nu le-a permis de a -și aduna puțina producție ce au dat viile est-timp, supt cuvânt că nu sunt în­voiți, împregiurare ce a și pus pe locuitori în posițiune de a se plânge d­v. și a cere protecțiunea solicitudinei ce aveți pentru drepturile cultivatorilor de pământ. Acestea sunt, d­­e ministru, în resumat, tote peripețiile prin cari a trecut cestiunea viilor din delul Slonul de pe mai sus numita moșie a Statului și cari au dat naștere ra­­selor supt cari se presintă ea astă­zi îna­intea administrațiunii, care este chemată prin reclamațiunea locuitorilor de a se pronuncia asupră-’i și de a-î da­uă solu­­țiune față cu pretențiunile arendașului. Aceste rase se pot clasifica ast­fel : 1. Plata de orâșniță sau darea în natură din producțiune după vechile așezăminte sau după usul locului, care a creat rapor­turile de drept dintre săditorii de vie și proprietarul pământului. 2. Darea în bani după convențiuni inter­venite între arendași și săditori pentru fruc­tele cuvenite din vii proprietăței în cursul unui periool întreg arendalșesc sau în cursul unui număr de ani conveniți și cari au creat drepturi și datorii provisorii între păr­țile contractante pentru un număr determinat de ani, fără ca să modifice întru nimic așe­­zământul primitiv dintre proprietar și prăș­­niceri. 3. încetarea dârei în bani din cauză de espirare a termenului convențiunea. Actualminte cestiunea se găseste, după cum am avut onore de a e spune mai sus, în fasa a treia, pentru cuvântul că terme­nul contractului de 5 ani, încheiat de d. Rongos cu locuitorii la 1876, a espirat la 23 Aprilie trecut și că altă convențiune care să transformeze orașnița în bani nu mai există. In lipsă deci­de oă nouă convențiune re­lativă la preschimbarea otașniței în bani, posesorii de vin revin de drept la așeză­mântul lor primitiv și, în asemenea condi­­țiuni, arendașul nu pote reclama de la dân­șii de­cât otașnița din două­zeci de vedr­e de vin una, după cum am plătit tot­dea­una. Acesta este conform chiar și cu spiritul condițiilor din contractul cu care a luat d­rongos în arendă moșia de la Stat, și care condiții prevăd, la art. 42, că »în ce pri­­vesce viile supuse la darea de otașniță, a­­rendașul va avea dreptul a lua de la pose­sorii lor orâșnița după obiceiul locului, care dare ânse nu va putea fi mai mare de­cât din zece una și acestă dare în natură a­­rendașul nu o va putea transforma în bani de­cât numai cu bună învoire a posesori­lor viilor. Arendașul este dator să primască dreptul de la vii la timpul cuviincios, fără a aduce întâi’Ziere posesorilor viilor“. Déca, d-le ministru, soluțiunea de față ce am onore de a propune pentru regula­rea cestiunea viilor după moșia Hotarul, în­tru cât se atinge de neînțelegerea ivită între posesorii lor și arendaș, este primită și aprobată și de dv., apoi, în vederea de a se evita șicanele și constrîngerile din tre­cut, vă rog plecat ca să bine-voițî a lua disposițiî ca, în ordinul de esecutare ce se va da prefecturei respective, se se prevadă și libera circulațiune de care trebuie a se bucura și posesorii de vii pe drumurile ce conduc în delul pe care este situată pod­goria, precum asemenea și că sunt liberi de a’și reclădi colibele de adăpost și cra­mele ce li s’a surpat în obrajia ce au în capetele viilor la marginea drumului și că sunt în dreptul lor de a’șî adăpa vitele și de a lua apă potabilă din puțuri și baltă, așa după cum au urmat tot­d’a­una de la sădirea viilor și penă astă­ dî. Inapoiez cu acastă ocasie și petițiunea mai sus menționată, cu explicație că pen­tru tote cele­l­alte punte cari, după denun­țare, represintă un caracter delict­uos, am dat note d-lui supt-prefect spre a le urmări ca oficial al poliției judecătoresce. Primiți, vă rog, d-le ministru, asigurarea considerațiunei mele distinse și respectul ce vă port. Inspector, 1. Urlufent. FOITA ROMANULUI, 26 SEPT. GIACINTA (nuvelă italiană) de I­. N­. MEREV (Urmare 1) Acesta se face în virtutea unei învieli mutuale, și, din parte-mî, cred că ceea­ ce este mai învederat și mai adevărat în efec­tele apei Acetosa,, este îngrijirea cu care cei deprinși cu ea aspiră să se prefacă după arbori cân­d au luat dosa prescrisă de o­­biceiü. Vânzătorii de cicare, din parte-le, nu încetază de a lăuda proprietățile igienice al simplului lor medicament aperitiv. După ce au isprăvit culesul, iei intră în Roma grupe-grupe, cu sacul la spinare și spriji­­nindu-se de nisce ciomege cu noduri. D’or­­dinar sunt bătrânii, femeile și copii care se ocupă cu acestă industrie. Totă averea lor este cuțitul, sacul și ciomagul cu cari se servesc, și nișce păcătose de sdrențe cu care se îmbracă, sau, mai bine zis­ cu care ies nu sunt peste tot corpul îmbră­cați. Ne apropiam de acești sărmani omeni, fără ca să-l distrag de la ocupațiunea lor. Când fii destul de aprope pentru a-l observa, privirile ’mî-se ațintiră asupra unei ob­o­­rese, slabă la obraz, care era la câți­va pași de mine. Cu cuțitul, pe care -l ținea în mâna draptă, ea tăia plantele de la ră­dăcină, le strângea cu mâna stânga, ș’apoi le arunca în șorțul său, strâns împregiurul taliei sale, care forma un fel de săculeț. Ea ’și împlea șorțul său cu îndemânare sur­­prinzătóre. Fuses­e surprins de stranietatea acestei figuri și căutam, în memoria mea, să-mi dau sema cu cine semănă, îndată culesul se isprăvi; ch­oréla se sculă și se îndreptă spre sacul comun, care era lân­gă mine. Ea mă văzn atunci, și privirea’­ s’opri drept spre a mea; apoi ea scose un țipăt ascuțit și lung și începu se fugă prin­tre câmpii. Cunoscut îndată că era Gia­­cinta. — Giacinta­­ strigam, pentru­ ce fugi ? Ea nu m’auzi în fuga mea fără frig și dis­păru îndată după ridicăturile de pământ care acoperiau câmpia în acea parte. Recunoscusem pe Giacinta; dar, dintr’u­ singură aruncătură de ochi, putusem con­stata schimbarea ei. Ea îmbătrânise cu zece ani, și numai patru ani abia trecuseră de la călătoria nostră la Roma. 1) A se vedea .Românul­ de la 18, 19 20 22­8, 24 și 25 Septembre. ROMANUJLU, 26 SEPTEMBRE 1881 SPITALELE RURALE Starea sanitară a țăranului nostru, lăsată în trecut la voia întâmplărei, or în epoca contimpurană făcându-se numai dorințe de îndreptare rămase în domeniul teoriei, a ajuns în fine în stadiul practic de îmbună­tățire. Era și timpul ca fără mai multă în­târziere să se pue mâna cu seriositate la acestă operă, când gândim că rădicarea poporului este basa întăririi și prosperității naționale, pe care n’o putem amâna fără a pune în pericol chiar existența Statului român. Că axiomă fundamentală a șciinței me­dicale este : »bola cunoscută este pe ju­mătate vindecată.* Ne-am încercat și cu că altă ocasiune v­­ a descrie balele care mar cu deosebire, devastază poporațiunea ru­rală, fără dej a ne repeți, credem că nu trebue se trecem cu vederea de a arăta că mijjlocele de care dispun județele nu sunt de loc suficiente pentru a combate cu efi­cacitate tóte balele de care sufer locuitorii de la țară. Ce pot în adevăr face nisce medi­camente date, din când în când, de către medicii de județe și de plășî sătenilor a­­tinși de bóle ca pelagra , sifilisul, frigurile palustre și câte alte bule acute ? Pe lângă aceste regimul diatetic, care înlesnesce și consolideza cura medicală , este cu totul perdul pentru locuitorul țăran , care , de­parte de medic, în miijlocul în care tră­­eșce, cu greu ’și schimbă modul său de viețuire și deprinderile sale, înființarea spitalelor rurale este un ade­vărată bine­facere pentru săteni, cari, atât de mult, au fost lăsați uitărea. Negreșit, că numărul de patru spitale pentru totă Ro­mânia este prea puțin, dar nu trebue să uităm că în tóte întreprinderile începutul a fost tot­dea­una modest. Apoi Statul nu pate de­cât a da exemplu în marginele mijlocelor sale, rămâind ca și autoritățile districtuale și inițiativa privată, atât de fe­cundă în resultate, se îmulțescă numărul acestor instituțiuni, cari sunt menite a a­­duce cel mai mare serviciu națiunei ro­mâne. Constatăm cu bucurie că legea pentru înființarea spitalelor rurale a ’nceput a se esecuta, căci la 5 ale lunii August d. direc­­tore al serviciului Sanitar împreună cu un d. arh­itect al Statului, însoțiți de d. direc­­tore al prefecturei Lupu Costache, au venit la fața locului, în districtul Tutova, la dome­niul Statului Florescu, unde se află un palat clădit de pe când moșiile monastiresce nu erau încă secularizate. Acastă zidire spa­­țiosă și măruță conține 22 de camere și este demnă de admirat atât din puntul de vedere al solidității cât și al stilului arhi­­tecturei sale. Aflăm că după evaluările fă­cute, cu u­ cheltuială de 35.000 lei maxi­mum, acest palat ar putea deveni unul din cele mai confortabile spitale, și pe lângă acesta Statul ’și-ar conserva unul din fru­­mosele sale monumente. Toți acei, cari au venit palatul de la Florescu, au deplâns starea de părăsire și de­cădere în care este lăsat un monument, care, făcut din nou în aceleași proporțiuni, ar costa pâte­uă jumătate de milion.­­ Ca posițiune, nu se putea alege un loc mai nemerit , căci este situat între trei ju­dețe : Tutova, Vasluiu și Roman, la­să de­părtare mai egală de reședințele districte­lor ; munții acoperiți de păduri seculare ’1 înconjură și întrețin aerul cel mai sănătos. Un apă limpede și abundinte curge chiar pe lângă palat; s’adăogi m­âncă că popora­țiunea rurală din acele părți este săracă și din cauză că se află la marginele districte­lor citate, capătă rar și într’un mod nesu­­ficient ajutorul medical. Se salutăm dar înființarea spitalului ru­ral Florescu care — împreună cu cele­l­alte instituțiuni analoge ce sunt: a se pune în lucrare conform legei — este menit, a da țăranului educațiunea medicală și igienică ce-i lipsesce în mare parte. Aceste mândre temple prin maiestatea lor și locul pitoresc al situațiunei, vor pro­duce uă impresiune favorabile asupra ima­­ginațiunei sărmanilor suferindi, rădicându-le moralul, și cu ajutorul șciinței medicale bine aplicată, vor deveni adevărate isvare de tă­măduire, popularisând printre săteni încre­derea și utilitatea lor, contribuind ast­fel a combate cu succes pelagra în primele pe­riode care exercită acum opera ei de dis­trugere; sifilisul, acest dușman ce pe fie­care Zi mușcă din sînul poporației, grăbesce de­generarea rasei, curmând firul vieței înainte de termen — căci puțini din cei atinși se sting la finele unei adânci bătrânețe — pre­cum și frigurile palustre cari măresc într’un mod estra­ordinar contingintele morților prin sale. Fiind deja cunoscută aptitudinea Româ­nului spre progres și ameliorare, când i se dă mijlocele necesarie, sperăm că într’un timp nu tocmai depărtat călătorii din târ­guri, asistând la horele de prin sate, vor găsi ârăși figurile vesele și pline de sănă­tate de uă­dinioră ce inspirau pe poeți și pictori. Raportul comisiunei ad-hoc, care a fost la Florescu, suntem șicum­ că va fi aprobat de d. ministru de interne, care a luat lău­dabila inițiativă d’a pune în practică, c’uă oră maî nainte, legea ce vine în ajutorul mult încercatei poporațiunî rurale, căci sun­tem convinși de solicitudinea și marele in­teres ce se portă pentru îmbunătățirea stă­­rei sătanului, prin diferite disposițiuni salu­tarii, cerute de progresul timpului în care trăim. Bârlad, August 1881. Dr. Anton­iu. (1) Vede broșura : Cercetări asupra stărei țera­­nului român și tratatul de pelagra în România de dr. Antoniu. CRONICA PORTRETUL DOAMNEI RUXANDRA Cu vă v­ă plăcere copiez aci câte­va rînduri dintr’uă scrisore a amicului Grand din Paris : »Cunoscî atelierul compatriotului și ami­cului nostru George Dem. Mirea. Țe-aduce a­­minte de acel amestec de ordine și desor­­dine, în care vezi portrete peste portrete, schițe peste schițe în care artistul a voit­ să fixeze căldura și caracterul unei prime impresiuni, a vr’unei idei ce câte uă dată prinde în sbor în virful penelului seu. „Pe pereți sunt agățate studie și iar studie, intr’unul uă nimfă drăgălașă se joca în tecerea și verduța unei poiene încântă­ce se petrecuse ? Rămăsesem la locul meu, cufundat în­­tr’uă grijă adâncă, când uă voce ascuțită și ordinară zise rânjind: — Ei, domnule! D-ta sperii pe bieții u­­meni care lucrază pentru a-și câșciga uă bucățică de pâne ! Era glasul Palmirei. R’evădend-o, înțelesei că aș afla prin ea cuvântul enigmei. — Ei bine, disei, ce s’a petrecut ore în­­tr’un atât de scurt timp. — Vai­ domnule, am avut multe neno­rociri, Giacinta și eu. Vreau mai ânteia să’ți vorbesc de ea. Scrî că tânărul s­ulp­­tor frances, la care lucra a­a acum două ani, se ’namorase de ea. El o iubea ca un ne­bun, o învăța să citescă și să scrie, și ’î-ar fi făcut tóte prostiile din lume pentru ca și ea să’l iubască. El o ținea tot­dea­una cu el; se zicea chiar că el voia să o ia de soție. Dar ea se ’namorase d’acest ca­lic Saverio, care numărase mai multe, și care, pentru ea, lăsă chiar pe Maga, care ’l iubea de două ani. In cele din urmă, gă­sind că ea nu câștiga destui bani, el o îm­pinse la rea speculare. Póte fi cine­ va mai infam? Ea căZu bolnavă într’un Z'- Ui spun că avusese friguri, dar ea zic că era alt­ceva. Ea stătu șase luni în spital și eși d’acolo fără gene, nici păr, slabă, desfigu­rată, și inecapabilă d’a mai relua meseria de model. Atunci am sfătuit’o să vină să culegă ci­are cu mine. Și eu asemenea am avut uă mulțime de nenorociri; este ade­vărat că nu m’am purtat bine. Ți-o măr­turisesc sincer. Mă ducam la un pictor care avea un ac de pepi­ de valore; el mi-l fă­găduise. Mai târziu am văzut că glumea ; dar eu luasem lucrul în serios. Atunci ac­­ceptai cu răbdare, și într’uă bună dimi­­neță când eram singură la el a­casă. ’I luai acul. Pictorul să supără foc. El mă amenință că mă va face să fie închisă. ’I dădui acul, și-mi făgădui că va păstra tă­cerea acestei afaceri; dar lucrul s’află și ușile atelierelor mi se închiseră. D’atunci, ne mai putând să aduc modele, a trebuit să mă fac ch­orela. Abia ’mi duc zilele și încă forte miserabil. — Cât câștigi ? — De la cineî-spre-Zece până la două-­zeci de gologani pe Z‘­— Dar Giacinta nu câștigă mai mult ? — Tot atât, dar ea este mai nenorocită de­cât mine. Saverio ’î stă mereu în spinare. Pe când s’afla într’un Z‘ la ulmi din amicii voștri de la Academie, el a isbit cu uă lo­vitură de cuțit pe Maga care ’î făcea uă scenă de gelosie. El n’a fost­ condamnat de­cât la trei luni de închisore, mulțumită pro­­tecțiunilor, și de când a scăpat, el a înce­put din nou să trăiască din spinarea aces­tei sărmane Giacinta, care nu câștiga nici chiar pentru ea. — Adevărat este că Maga a amenințat pe Giacinta că o va omorî ? — A Z's’o și o va face, afară numai dacă Giacinta chiar nu o va preveni. Gia­cinta este bună ca un mielușel al lui D-den, dar și ea are amorul său propriu, și se pare ca ea să face să festă Magei. Ea scie că Maga i-a făcut de deochi și a ferme­­cat’o. Ea nu­ o va ierta nicî­iă­ dată, să păzesce, pentru­ că Maga este uă re d­atora ternurile. Însă, într’un chip séu într’altul, răd o se se sfirșască. — Sfătuesce-o să fie prudentă. Dă-î a­­cesta din parte’mî, spre a se putea căuta. Dar spune-i că o opresc d’a face pe Saverio să se ’mbete cu acești bani, a că și adresa mea, să vie se mă caute daca va avea trebuință de ce­va. Trebuie să spun că mă găsiam atunci într’un fașă de bogăție, — bogăție de Zia­rist­, bine înțeles. Deteî Ch­ori areî carta mea de visită înfășurată într’un bilet de 20 lire. Eram deja departe și tot amiram mul­țumirile și bine­cuvântările cu care mă în­cărca bătrâna Palmira. (Va urma).

Next