Romanulu, noiembrie 1892 (Anul 36)
1892-11-25
1084 . JWiHl——W KTlil ROMANULU, 25 NOEMBRE CRITICA RECIPROCA Scena se petrece negreșit în America, căci unde în alt loc se póte petrece un astfel de scenă. In redacția unui chiar american de mâna Il-a intră în una din grifele trecute cismarul. După ce se aședă comod pe scaunul său, densul începu următorul logos către prim redactorul : — D-l meu, diarul d-tale are absolută nevoe de îndreptări. Ar fi bine să mai ameliorat rubrica scirilor locale, care cam lasă de dorit. Faptele diverse ar trebui de tipărit U litere mai mari; de asemenea și mai multe telegrame originale ar prinde minunat. Hârtia d-țle e prea prostă, ar trebui de ales una mai bună. Și de ce mă rog nu îngrijiți ca tiparul să fie mai elegant ? Pe urmă atitudinea dv. în MacKinley e forte afacerea bisului problematică. Tóte acestea domnule, îmi permit’ție dv‘e În calitatea de prietini al diarului, deși eu personal nu sunt abonatul dv., citesc diarul la un amic al meu. Mi am permis domnule a vé esprima critica mea de őrece întreprinderea dv. e publică și ca un om din public am dreptul să critic orice. Eu d-le primesc de la oricine sfaturi, ba îl mulțumesc chiar. — Opiniunea de îmi face plăcere, se grăbesce a respunde diaristul, ea mă încântă chiar. Și drept mulțumită , ofere uă țigară din cele mai fine. — M’am gândit chiar de mult, adause diaristul, la părțile slabe ale diarului meu, dar n’am avut partea ca cineva să mi le espue in mod atât de clar. Dar îți mulțumesc mai cu semn pentru modul d tele gentil cu care mi le spul tote acestea. Cismarul plecă din redacție cu mulțumirea în suflet că a găsit pe cineva care i-a dat uă asculare atât de atentă. A doua zi când cismarul nostru stetea la lucrul său, când deuă dată ce se vede, că intră chiar redactorul în persona. Gismarul lucra tocmai la un botfor. — Am venit să-ți atrag și eu atențiunea asupra unor defecte în cisma pe care o ții d-ta în mână. Mai întâiu e pelea, care e de uă calitate mai mult decât presa. Talpa e prea subțire, iar cusăturele sunt prea rare. Toată lumea se plânge de modul cum lucrezi d-ta. Și pe lângă aceste calități-defecte, mai ai și nerușinarea de a pretinde niște prețuri exorbitante. Mă înțelegi? Te rog să nu o el un reu, căci îți vorbesc ca un prietin. Deși nu mă pricep mai mult în cismărie ca d-ta în d'aristică, dar am ținut să ți le spun tóte acestea. Căci, la drept vorbind... Omul condeiului nu avu timpul sĕ isprăvească bine, când se pomeni curprins de spate, iar pe cap uă plaie de calapóde, cisme, ciocane și tote uneltele cismarului. Nenorocitul cismar, făcu jurământ ca să nu mai stea la vorbă nici uă dată cu un astfel de «idiot». Cronica literară Valorea sistemelor în arta literară. Sâmbătă, 7 Noembre, la 4 ore după amiadi, d-l Stefan Delavrancea ’și a început cursul său de Literatura română veche, ca suplinitor al d-lui Urechia. In acesta prelegere de inaugurare, d-l Delavrancea, dupe ce aduce mulțumiri d-lui Urechia care’l recomandase studenților facultăței cu cuvintele cele mai magulitare, discută două cestiuni însemnate cari trebue să le aibă profesorul de literatură în vedere . Prima, că de la catedră nu pate și nu trebue să reiesă decât adevărul și frumosul, cr nu pasiunile cari ar atinge altceva decât operile de artă; de aceea personele autorilor cu viața lor intimă nu trebuie să existe pentu profesorul de literatură, ci numai operile sale. A doua cestiune este modul de a gândi și de a judeca operile de artă. Fiecare profesor, mai ales în artă, are un fel de tendință particulară de convingere predominantă, care fie sau nu e spusă, apare în fiece prelegere. Cici artă nu există un analiză stabilită, la care să se mărginescă și cu care să se termine orice sistem de artă. Adevĕru pate fi determinat, definit, înțeles ; frumosul este indeterminat, indefinit, e continu în diferitele epoce. Décá a fost vr'un timp cât se pate de bogat în sisteme d’a analisa și a înțelege operele de artă, apoi acesta e timpul nostru, în care sunt uă mulțime de școli și de sisteme, din cari a priori se scie, chiar din mulțimea lor, că oă parte însemnată din ele trebue sé aibă un punct de vedere fals. Căci fiind uă singură artă poetică și mai multe sisteme d’a judeca operile ei,este neîndouios că acestea fiind iimice unele altora, numai unul va fi adevărat. Peste tot se discută aici asupra sistemelor, nu atât asupra operilor de artă. Unii susțin cu adevérat sistemul clasici alții pe cel romantic, în timpul mai recent vedem ridicându-se așa numitul sistem naturalistic etc. Aceste sisteme atât de pompose pe unii ’incurajezo a sei cum sé le aplice, ci pe alții mai modești, ’i face timizi impunendu-le prea mult, ca orice pompă. Sistemele acestea pompe se servesc d’a ridica sau d’a coborî valorea unei opere, după interesul și punctul de vedere al celui ce o judecă. Criticul realist găsește că oă operă idealistă nu conține nimic, ci cel idealist arăta, că uă operă realistă nu este de nici-uă valore. Din capul locului înse aceste sisteme înlesnesc hecatombele de literați. Neesistând până astăzi un sistem general care să le cuprindă pe acestea ca niște simple idei speciale ca părți integrante din sine, de aci reiese decapitarea lor reciprocă. Ce valore vor aveajrínse aceste sisteme singuratice, ca idealismul singur, romantismul singur, etc. pentru producerile de artă ? Nici un bine nu va resulta pentru frumos din sisteme, ci numai pentru adevĕr Spre a susține acesta afirmațiune, să luăm un exemplu. Daci privim mai multe epoci și le cumpărăm între ele, spre a găsi unde se află o aplicare seriosă a lor asupra vre unui artist, vedem, că sistemele sunt numai niște mode, rămânând geniul liber a creea cum scre să creeze. Ne aducem aminte de epocile de creație ale omenirei. Nu există popor, ce se fi creat cu mai mult curagiu și măreție ca cel elin, care a fost așa de mare, încât nici un altul nu ’1 a întrecut, ci cel mult pote numai să ’i fi ajuns. Ei bine, când au început grecii să creeze, nu se vorbea, desigur,de romantism, realism, etc. Pe timpul rapsodilor, pe timpul lui Homer dacá densul va fi esistat, nu s’a ocupat nimeni, cu nici unul dintre sisteme. Când citim Iliada, și Odiseia, aceste epopee ale copilăriei națiunei grecesci, observăm că n’au fost făcute în vederea nici unei critici de sistem. Și totuși, toți criticii, de până astăzi, au rămas înmărmuriți de cele două opere nemuritore ale geniului elin. Prin urmare, nu este nevoie de sistem, de șcală, pentru crearea de opere ca ale lui Homer. Se aruncăm înséuă privire și asupra altor feluri de opere de artă la elini. De la Eschil până la Euripid esistata vremădată sisteme literare și artistice ? Școli filosofice da, dar literare nici una. A fost in literatură numai un evoluțiune de perfecționare, nu íase sisteme, opere create spre a forma un sistem sau altul pentru judecarea operelor artistice. Cu tote acestea nu putem noi cum va justifica diferitele sisteme de a<ti? Desigur, că da, ba, ce e mai mult, se justifică tote la acela,ș autor. Fiind astfel cestiunea, reise din justificarea generală a sistemelor, că ele nu pot avea u mare valore. Și iată mai multe dovezi : La Homer, sunt justificate și satisfăcute tóte sistemele din ziua de astă ți, cu tote ca Homer nu s’a gândit la nici un sistem, fiind condus de propriul său geniu de creațiune, perfecționând creațiunile populare. Privind naturalismul de astăzi, vedem că el, deși s’a ivit numai de câțiva ani, sunt tancuri mari de volume scrise despre el, prin cari se arata, că: Naturalism Insemneza copierea naturei in opere de artă, așa cum se mișcă, cum se află ea. Sunt înse multe divergențe de vederi între scriitorii naturaliști, divergențe ce dovedesc cât de multe lacune conține in sine acest sistem. Cu tote, ínsé, că este atât de nou sistemu naturalist, totuși aflăm și la Homer’ fort mult naturalism. Ce este mânia lui Ahile, care se certa cu toți și insultă pe toți, de la jei și regi, până la cel din urmă soldat ? Eroii grecesci nu se sfiesc d’a invoca totul, de la ce e mai sublim pânăla cea mai josnică trivialitate. Asemenea găsim și realism la Homer Luptele, descrise acolo, nu sunt imaginare, totul se petrece sub ochi, e real, într’u-cât ’i permite bogăția de cuvinte a limbei. lÜ Chiar și simbolismul îl aflăm aci. Ce insemneza teițele, cari se amestecă in lupte, déca nu diferite simbole ? Așa când d. e. Minerva îi apucă de chică pe eroii cari voesc să se arunce in mijlocul tumulturilor, nu represintă ea aci, ca o jeiță a înțelepciunei, reflexiunea ce opresce pe oricine d’a năvăli acolo unde este mai amenințat să piară ? Dar nu numai atâta, însuși romantismul se justifică la Homer, căci sunt atâtea întâmplări in el, nu cât și romantiștii s’au inspirat de la ele căutând a crea epopee asemenea lor, cari case n’au putut deveni decât numai niște palide copii. Prin urmare, nu este sistem aici, care să nu fie justificat într’un autor sau mai mulți, nu uă operă sau mai multe de la greci. Stând astfel lucru, vedem, că sistemele nu pot avea in ele nici oă valore seriosă. Aci se póte aplica forte potrivit maxima: „Nu incap doua săbii intr’un treu.“ Cu tote acestea, in timpul de față s’au produs o mulțime de sisteme. Mai ales in Francia, numarul lor pe cât de mare a dat nascere la tot felul de discuții literare, așa că in Paris aceste discuții literare s’au confundat cu injuriile literare. Și totuși nici aici nu pot sistemele produce nimic, nu pot valora nimic Așa, cunoscem furiile dintre școla romantică și naturalistă, dintre romantism și clasicism. Ce sunt luptele din uă epocă într’alta ? Ce valore au aceste opere tot cu alți idoli ? Justifică ele sistemele ? înainte de sistemul romantic, nu s’au produs opere cari justifică acest sistem ? gij Déca se produc opere din cari se degajeză diferitele sisteme, urmază că acestea nu sunt decât lucrări ale criticilor, ce nu pot perfecționa nimic. Ce sistem se pote degaja din operele de artă ale lui Hugo, d. e. ? Nici unul, ci operele sunt produsul disposițiunei lui. Sistemul era sistemul său nervos, temperamentul său. Inse cum se pot justifica operele după sisteme’? Operele romantice erau tot atât de reale ca și ale lui Zola, tot așa de ideale ca și ale lui Zola. Sunt reale operele romantice, căci ele corespund cu aspirațiunile societăței francese din epoca in care s’au produs. Societatea francesă de la începutul secolului present era fructul unor mari evenimente. Evenimentele in lume nu se produc énsé dintr’uă dată, încetând cu încetarea lor materială, ci ele se pregătesc cu decimi de ani mai ’nainte, fac explosie la un timp dat și se perpetuă pentru a atrage alte multe mari evenimente, ce se continuă unele din altele. După grandiosa epocă a revoluțiunei, Francia avea niște așteptări și speranțe exagerate, de unde romantismul se esplică din tortura emorală din acestă epocă Deci, romantismul e tot atât de real, ca și torturele morale ce i-au servit de motive. Hugo apărând in mijlocul acestei societăți torturate, ’i apare íntrega omenire torturată, ale cărei idealuri le a exprimat in poesie, de unde romantismul său se esplică prin starea socială. Afirmațiunile de până acum se adeveresc privind încă pe un mare artist, privind de Dante, asupra căruia e bine să ne atragem atențiunea, deorece figura lui e de mare interes și pentru limba nostră, înainte de aparițiunea lui Dante, starea socială in Italia era forte nestabilă și nesigură prin revărsarea atâtor popore și acțiunea lor asupra celor găsite, fără ca in să se potă schimba instituțiile esistente mai înainte, cel puțin după nume. Cu tote acestea lumea veche romană fiind osândită se piară, deorece un popor bătrân sau pieresau dă nastere unui alt fenomen continuător, a trebuit să se schimbe starea de lucruri. Limba latină, atât de fixată prin sintacsa și gramatica ei, nu se mai putea vorbi de niște omeni cari aveau să se ocupe in prima linie cum să trăiască, fiind acesta sintacsă atât de complicată. De aceea ea decade in latinesca evului mediu, lingua latina culinaris, care trebuind să spună lucruri și instituțiuni nouă, provenite din fluctuațiunile timpurilor și neesistente pe timpul anticității clasice, a fost silită să aducă cuvinte nouă, de unde modificarea chiar a cuvintelor. Din lupta acestei limbi cu a poparelor ce veniau in Italia, nu s’a putut produce nimic mare, nici in limba ce decădea, nici in cea care se desvolta. Acesta stare de lucruri a durat până in epoca lui Dante. Când vine Dante, erau, ce e drept, câteva scrieri, insă nu de mare valore. Era insă un limbă ce aștepta un creator pentru a se fixa. Acesta sosi. Dante creă Divina Comedia, prin care a creat limba italiană și a pus germenele renascerea și unificărei Italiei moderne. Dar ce sistem a avut in vedere Dante când a creat Divina Comedia?*El a dat la uă parte tóte regulele de sistem, ci peste tot negă orice sistem. Singur spune, că distinge numai in vorba poporului tóte speciile de poesie, și numesce opera sea comedie, numai fiind-că o scrie in limba poporului Pentru dânsul nu esistă sistem, nu se aseamănă intr’u nimic nici cu ceice ’i au precedat, nici cu cei cari au venit după el In limba poporului italian avem explicarea intregei Divine Comedii. Déci limbei poporului ’i s’ar fi impus un sistem, póte că nu s’ar fi făcut Dante, aceea ce a fost. In operile mari se găsesc grămădite tóte sistemele actuale. Deci, sistemele sunt numai mode, ce trebue să trecá de pe un ui pe alta, pe când la producerea operilor de artă se cere puterea de a sintetiza aspirațiile unui timp, viața socială a unei rațiuni și uă epocă precare, etc. Sistemele nu sunt altceva decât numai niște izmii. Noi "să lăsăm la uă parte tóte izumiile cari n’au nici uă valore, căci FOIȚA ATARULUI «ROMANULU» 3 CONST. de STAMATE CIUREA NEPOTUL PETRACHEL Du uă mișcare automatică, el a luat portofoliul, a scos din el hârtiile, apoi punându-și ochelarii a început a le petrece în revistă, dar la una din foi s’a oprit, petrecând pe ea cu degetul liniile, și, cum se vede, neputând bine descifra scrisul Încrețind sprincenile mânios, a lovit cu pumnul în masă, intrebându-mâ cu insolență : — Ce dobitoc ne-erudit a scris așa hieroglife în acest raport ce nu este chip de a T ceti ? — Nu pot se scrti, excelența vostra, ’I am răspuns eu înspăimânat, portofoliul cu hârtiile, mi le-a înmânat secretarul departamentului, ca se le aduc excelenței vóstre. — Să se afle cine a scris, și pe neghiobul scriitor să’l trimită la școla vr’unui caligraf, sâ învețe a scrie raporturile ministeriale. Mergi, a adaos el aruncându’mi hârtia ce a picat jos. Ridicând hârtia, eu m’am închinat cu supunere, îndreptându-me spre ușă. — Stai unde te duci, ’mi a strigat el în urmă, mergi îndată și îmi adă aicea pe negoțiantul Romazanov ce locueșce în propria casă, No. 17, strada Voznesenskai, screrul marinei. Eu iarăși m’am închinat, vroind a mĕ retrage. — Unde te dud nerodule ? mo opri dânsul iarăși cu mânie. Vei uita adresa, scriiți’o acum îndată un nouț. Eu cu grăbire tmn ^cos din buzunar uă agendă și deschidând’o am vrut să scriu adresa, dar prin uă mișcare ne dibace am scăpat din ei un portret, ce -l cumpărasem de la un fotograf. Portretul era al unei cântărețe de operete, ale cărei debuturi încântase tot publicul capitalei. Deci, portretul, lunecând pe parchet, se opri cu fața în sus lângă piciorul mândrului demnitar, care, arătându l cu vârful finei sale cismulițe, m’a întrebat cu uă ciudată grimasă : — Cine este asta ? Simțiam că Gerbinfeld ce ’mî se urca in față și se vede că mé roșisem până la urechi, într’atât m’ cuprinsese rușinea, și cu uă voce tremurâtore ’I am respins că este uă rudenie a mea. — Areta !... ’Mi-am slis el întingând mâna spre podeală. — Eu m'am plecat, și luând de jos portretul, T ’1 am înmânat. — El ’1 a pus d’înaintea sea pe masă, apoi iarăși așegându’și ochelarii pe nas, ’1 a luat cu două degete, s’a uitat mult la dânsul, apoi înapoindu’mi ’1, a țintit asupra mea uă căutătură atât de rece și invidiosa, încât simțiam cum ’mi îngheață sângele în vine. Stăm d’inaintea lui ca biata veveriță surprinsă de un balaur cu pofta deschisă ce vrea s’o înghită. — Minciuni !... strigă el amenințător. Asta este Roze-Pompon, cântăreață de operete. Au doară ’ți este rudenie ? Dar mai la urmă eu voia sei în ce fel de legături te afli cu dânsa. Mergi! și el mi a arătat ușa. Când am eșit pe stradă, măcar că afară era un ger înfricoșat, dar simțiam cum îmi curge de pe frunte picături de sudare. Trebue să-ți spui că Roze-Pompon era uă femeie ce se deosebia din rândurile acelor marionete de culise, împodobite în tarlamuri și pietre scumpe ce dănțuesc sub fluerașul de aur al adoratorilor pe cari îl înșală cu dragostea fictivă, încurcându’I în mreje, și nu uă dată aducându’I până la crimă. Din contră, Roze-Pompon era uă voluptasa Messalină, dar tot uă dată și uă neînvinsă Lucreție. Ea poseda un farmec misterios și neresistibil asupra tuturor bărbaților ce intrau în cercul ei încântător, și pe cari ca uă fermecătoare iscusită, îl făcea să îndeplinască cele mai ciudate capriciuri ale ei, din cari nuuă dată adoratorii își puneau în risc viața. Ea se juca cu dânșii ca uă copiliță cu păpușile, bucșăndu-le, svârlindu-le și ridând cu hohot, când una din ele rămânea cu capul rupt sau cu vr-un picior frânt. Roze-Pompon nu era nici deci frumusețe deosebită, dar avea statură și forme fine de Venus. Blondă, cu năsușorul cam ridicat în vârf, cu ochișori albaștrii isteți și plini de foc, cu uăguriță mititică roșie a cărei zîmbire desvălța două rânduri de dinți ca mărgăritarul. Cântecul ei limpede și patetic nu producea vre un deosebit efect muzical, dar la cea d întâia notă îți atrăgea sufletul în niște mireji încântatore, trezind bătrânilor dorul de vremea trecută, oi tinerilor frageda dorință de a iubi. (Va urma).