Saptamina, 1976 (Anul 6, nr. 265-317)

1976-10-08 / nr. 305

V amintiri de pe pămî­nt [II] V SONETE DE A.­­IAN PÄUNESCU ȘANȚUL DE SUS Pe malul cerului sărb­ă broaște, Dinspre întreaga mea copilărie, Mi-i pielea udă și trandafirie, Bunicul mi-a trimis un cal­a paște. El singur a râmas la noi la vie, Pîndarul nou, probabil, nu-1 cunoaște, Bunicul va vedea ca lumea-î vraiște Și o să-mi povestească totul mie. La noapte vom dormi pe mari cojoace. Sub cerul liber, împușcat de rouă, Și se va da văzduhul pe din două Lingă stafia lui de om ce tace. Și voi visa un minz, de nici o vară. Cum pe bătrîn, spre cer, abia îl cară. OMENIA BIRUITOARE Sărmane timp al zilnicei batjocuri, în care ne-am uitat în rea uitare. Eu văd cum omenia lumii moare Și­ abia o țin muzeele pe-alocuri. Dar astăzi spun și plîng în cura mare. Că lumea noastră încă are jocuri. Că am văzut, veniți dinspre uitare. Cum se adună oamenii la focuri. Cum lemnul mai trosnește peste toate Și apa curge și în cer se-aude Cînd păsări trec cu aripile ude Și-aceasta-î semn că inima mai bate. Că vom învinge orice vremuri crude Și oameni vom mai fi în libertate. ROZUL GROTESC Diavolul negru-și pune fundă roză. Aceasta-i semn că gheața se dezgheață. Se dau pe buzele fără de viață Cu ruj bolnavii de tuberculoză. Vești despre floare ai la rădăcină. Ea e pornirea și tot ea mormîntu­l, Diavole negru, nu poți să te mîntui C-o fundă roză care țî-e străină. Lăsați toate contrastele s­adaste. Cale de mijloc azi nu mai există. Cu funda roză, leneș-optimistă. Nu se împacă negrele contraste. Pe negru, rozul fals și cinic cîntă. Cum pe-un mormint ar hohoti o nunta. SOMNUL DE DUPĂ PRINZ Nu cred în existența firii calme, Toți suntem­ nevrozați pînă-n prăsele, Buni cînd e bine, înrăiți la rele, Pendule-ntre omagii și sudalme. Toți caii fug de drag, dar și de pinteni. Din înfloriri avem și noi o parte. Ținuta-n plantă floarea ar fi moarte. Același om trăiește pretutindeni. Simt eu că forțe noi sub lut se scoală. Pretinșii calmi au stări nervoase stranii, înnebunesc în pacea lor banală. Ieri a fost prînzul veacului de gală. Acum e după prînzul, trăim anii In care dorm — copii cuminți — vulcanii. INVOLUNTAR. De-nvins înving cei gata să renunțe, Nu dați din gheare, pentru noi victorii, Priviți-vă bieți oameni provizorii. Al vostru patu-acesta doar la nunți e. Eliberați-vă încet de cîndul Că trebuie să dominați pe scene. Spălați-vă de crimele obscene Ce le-ați făcut, orgoliul ascultîndu-1. Mai fiți atenți din cînd în cînd cum rouă Ca nădușeala îngerilor sfîntă Pe ciocîrlii suind, în guși le cîntă. Mergeți încet, doar cu viteza doua. Fugiți de-al grabei toxic, rău examen. Și timp lăsați-vă, să mai fiți oameni. PUNCTE DE VEDERE Pentru gropar moartea-i prosperitate. La un local de lux veni groparul, întinse spre­ un lichid prea scump paharul Și nările-i erau de chef umflate. Spunea groparul : Bine-mi merge leafa. Și de va fi mai rău, va fi mai bine. Veniți mai repede voi, toți, la mine, Cu pămînt moale să vă-nlănțui ceafa ! Atenție ! Sînt mulți gropari pe lume. Privirea lor­e rea, definitivă. Ei dor de dispariție cultivă. Ca să consume, vor să ne consume. Cînd viață mai prosperă, lumea speră. Depinde pentru cine e prosperă. CUMINII MURIBUNZI Nu se mai drege lumea cu nimica, Ocazia s-a dus acum o oră. Boală cu boală cinic se devoră. Pe aripi poartă molimi rîndunica. Nimic de refăcut, sînt gata toate. Spre vindecare nu există case. Foșnesc certificate medicale, în loc de steag pe cite o cetate, încep chiar și ghețarii să se strice. Pe continente se ridică molii, Hei, muribunzi mai agitați orgolii. Spre gropi puterea vă mai e complice ? Toți însetații sub puterea bolii Beau rouă de la Iov din cicatrice. BLIND Acum v-aș da aproape ce mi-ați cere. Acum sunt liniștit, curat și blind, Spre moarte, moale mă aud trecînd îmi ispășesc ursita în tăcere. Și simt că mă voi isprăvi curind, Sub strigătele veacului severe, Eu, turnul de cucută și de miere, Prin care-un neam s-a auzit cintind. N-am vrut să fac nici dogmelor Și nici să stau cu cocoșații-n rînd,plăcere. M-a­m așezat în viață ca un prund In calea cîntecelor vremii mele. N-am strîns prieteni, slavă sau avere. Ci sufletul , un porumbel plîngînd. JURAMINT DE CAISA AU început caisele să fiarbă. De leagănă și sevele-n caiși. Eu te iubesc tăcut, cu ochii-nchiși iubita mea cu gleznele de iarbă. Că lumea ni s-a pus de-a curmeziș, Și că ne-a blestemat vreo vrajă stearpă, Ce -mi pasă azi, cînd fața mea e oarbă Spre troscotul din care râsâriși ? Sub lumea ce se-apleacă împrejur Sub o mireasmă dulce de caisă. Pe tine jur, iubire interzisă. Pe glezna ta de iarbă moare, jur. Eu lumii îi doresc fatala criză Din care ies ca un cais de pur, SÎNT NEMILOS Tu sufletul mi-ai ars, făgăduiala, Făgăduiala că voi face bine, La toți cei oropsiți veniți la mine, Cu-o nedreptate sau cu-o tristă boală. Dar mîinile-ntre ele mi se spală. Stiigă și dreapta nu mai au rușine. Cu casa sufletului în ruine, Primesc bătaia ceasului finală. Tot ce-am prt­mis să fac în tinerețe.. Im­ pare azi că n-am spus niciodată. Și aș tăia cu fUiMe tulbură,-----------------------­Cu explicații multe și istețe. Mina de cerșetor de altădată, A celui ce am fost în tinerețe. IUBIRE SILNICĂ PE VIAȚA Eu o iubesc. Duios. Nebun. Potrivnic. Pe viață și pe moarte. Fără frică. Compătimesc pe cei care abdică. Dar eu rămîn cu mine însumi, schivnic. Și de s-ar da și lumea pe din două. Cum hărți politice-o mai și arată. Eu tot voi adora această fată. Căzută sub cătușele de rouă. Eu o iubesc. Vitralii de cenușă. Spre a ne despărți, se-ntemeiază. Și cheia singură se-nvîrte-n ușă. Singurătate spre a-i da și groază. M-au condamnat jurații mei de gheață La o iubire silnică pe viață. \ a­b € un capitol al operei lui N. Iorga: „sfaturi pe întunerec“ (Urmare din nr. trecut) Dar pentru afirmarea și definirea ei în anii în care această idee era negată în nu­mele unui naționalism exacerbat. agresiv. N. Iorga ?î că IV a­fieme nume ei isto­­rice afirmând un fapt esențial că „l­­ginea alcăt­uiri^r m­asi­ p <ro­­grQt Cri un concept national, ch­iar d­acă pe vremea aceea nu trăia nimeni care să fi fost în stare a-i da o rostire bine definită*". Astfel „Sfaturile pe întunerec“ ni-l înfățișează pe Iorga drept unul din exponenții doctrinei antifasciste din țara—troa­ră. Țara—rrn—5T5" lilL"b­iciuia pentru N. Iorga un concept ab­stract, ea avea un trecut care nu era evo­cat doar cu nostalgică înduioșare ci în pri­mul rînd pentru valorile conținute de această tradiție. De aceea în Sfaturi pe întunerec întreprinde una din cele mai interesante și mai pline de sugestii sinteze ale operei sale : cele legate de cîteva noțiuni morale și este­tic­ism^amejițaJȚOJON­^^ man. "“Alaturi de valorile morale stau valorile estetice ale artei populare. Pentru el poporul român era un creator de frumuseți auten­tice care nu aveau numai însușiri documen­tare, așa cum chiar el privise arta populară la începutul călătoriilor sale prin țară în primele două decenii ale secolului nostru. Dacă din punctul de vedere al receptării fe­nomenului literar modern în acest deceniu Iorga vădește opacitatea cunoscută, în ceea ce privește valorile artei populare și medie­vale contribuția sa este una de primă în­semnătate și aceasta din două puncte de vedere : pentru că acum el a relevat tota­litatea manifestărilor artistice ale țărănimii noastre și pentru că a pus în lumină va­loarea lor artistică. Conferințele sale cum e și firesc nu cuprind analize detailate și spe­ciale asupra cutărui sau cutărui aspect par­ticular. Acestea se realizează cu subtilitate și strălucire în numeroasele cărți publicate în ultimele două decenii ale secolului (*). Avînd din ce în ce mai mult încredințarea valorii lor estetice, a faptului că ele reprezintă o inestimabilă bogăție spirituală și un îndrep­tar­­. Iorga a avut sentimentul unei nepă­­sări nu arareori disprețuitoare a oficialită­ții față de acest trecut. Temperamentul său de animator, revelație pe care o are în ne­întreruptele sale călătorii prin țară, l-au făcut să pledeze patetic pentru o mai judicioasă cercetare și valorificare a lor. De aceea con­ferințele sale se opresc asupra unor pro­bleme practice cum ar fi organizarea mu­zeelor, arhivelor, teatrelor în aer liber etc. Ele nu-și au însă un interes limitat la aria de preocupări a momentului ci privesc des­tinul unor valori văzute in mediul creării lor dar percepute pe dimensiunea perenității lor spirituale și artistice. Ceea ce am putea re­ține ca o trăsătură esențială a modului de gîndire a lui Iorga, a „filosofiei“ sale este această îngemănare între aspectul practic și teoretic al fiecărei probleme abordate. Sis­temul său de gîndire era caracterizat de os­moza dintre aceste două direcții pe care el nu le-a disociat niciodată și o analiză a mo­dului său de a percepe lumea ne-ar demon­stra că el nu percepe aceste două dimen­siuni ale unui fenomen decît în mod simul­tan. 3i Sfaturile sale pe intinerec reprezintă una din cele mai grăitoare expresii ale spe­cificității gîndirii lui N. Iorga, ale mobilității sale intelectuale, a unei vivacități spirituale care nu diminua în ciuda anilor.­­ Credințele și structura sa sufletească au rămas aceleași. Nu în sensul unei pietrificări ci al unei consecvențe spirituale și ideologice. Aceeași pasiune a descoperitorului, același entuziasm înaintea descoperirii și aceeași dorință de a o comunica imediat, așa cum se întîmplă acum mai ales cu arta popu­lară românească, de a împărtăși într-un cerc cît mai larg cu putință ceea ce a cu­noscut aici sau în alte părți ale lumii. Ace­lași temperament de luptător pe care virsta nu l-a diminuat așa cum n-a diminuat pu­terea sa de vibrație în fața a tot ceea ce îi vorbea despre țara sa și oamenii ei. i . valeriu râpeanu ♦*) A se vedea în acest sens N. Iorga : Scrisori despre artă, Editura Meridiane, București, 1968, antologie și prefață de Barbu Theodorescu ca și numeroase conferințe din­­tre care cităm Miniaturile românești, 18 p. 1933 ; Argintăriile românești, 19­3. 1933 ; Ca­tapetesme, ÎS p. 1932 etc. -------------------­prefațînd stagiunea teatrală 1976-77 Anul teatral în pragul căruia ne aflăm, marcat de evenimentul de excepțională importanță al Congresului­­ educației poli­tice și al culturii socialiste, de zile Programului de măsuri care prevede­implică o mai puternică ancorare a teatrului în contemporaneitate, cu o contribuție spo­rită la educarea și crearea omului nou, a fost prefațat în Capitală de colocviul „Rolul repertoriului și al regiei der" teatru­l in min­­ nmi II hei stagiuni d­e profund caracter—politico-educativ — Condiția—regi fii . în­ teatrul românesc contemporan“. orga­ndi do h­Amm»mi W Piutuia și educație socialistă al municipiului București, în linia unei preocupări mai vechi, con­stante, consemnată însă cu o oarecare ti­miditate, aceea de a supune dezbaterii publice, spectatorilor cît și oamenilor d­e teatru, fenomenul teatral bucu­reștean, co­locviul și-a viu, pregnant, propus să inițieze un dialog asupra a două momente fundamentale în elaborarea unor specta­cole de o puternică angajare politică : re­pertoriul și concepția regizorală, m­in^xybd­­a reunit actori, regizori, scenografi, adică cei chemați să dea împlinire actu­lui de creație scenică, precum și istorici și cri­­­tici dramatici, cei chemați să-l consem­neze­­ intervențiile, realizate de la înălți­mea conștiinței revoluționare care animă creatorul contemporan, mișcîndu-se într-un vast cîmp teoretic, dar totodată cu o apli­cabilitate imediată și de perspectivă în mișcarea teatrală bucureșteană, atît prin criticile aduse cît și prin propunerile formulate, sînt de natură să determine o impulsionare spre noi cote valorice a pro­gramului de lucru în teatrele bucureștene. In intervențiile vorbitorilor, făcîndu-se o trecere în revistă a evoluției celor două concepte în teatrul românesc, marile spirite ale poporului nostru au conlucrat la progresul teatrului românesc și în acest sens, s-a formulat necesitatea repertoriilor sine ace][ froak­­ mpnnig—că­­contribuie la formarea omului nou. fel Sfera­­ de suprinik­tu­­­ri PIT to­nu­lul, ast­formulată, e atotcuprinzătoare, de la creația românească contemporană la ma­rile valori universale, în varietatea de stiluri și genuri realizîndu-se însă unita­­­tea de ideologia a celor ce le dau “Vrățifi cum au arătat vorbitorii, se constituie ca un de—rlixixtinuare implic­ind o—la rak­partici­pare, din partea creatorilor și spec­tatorilor, determinat nu in ultimă instanță de valoarea trupei si cunoașterea publicu­lui căruia se adresează. Pornind de la experiența pozitivă a re­giei teatrale românești — creatori de no­torietate care au determinat un mers con­tinuu ascendent mișcării noastre teatrale — vorbitorii au încercat să definească ro­lul regiei în le,­atitudinea promovarea creației origina­față de textul clasic, cu repercusiune în ceea ce privește noțiunea de angajare și contemporaneitate a spec­tacolului, rolul regiei în valorificarea co­lectivului de actori de care dispune Ca­pitala, în același context s-a formulat necesitatea implicării mai active a teatru­lui profesionist, prin creatorii săi, în miș­carea artistică de amatori, o cerință a teatrului contemporan — diversificarea re­lațiilor cu publicul, precum și rolul criticii dramatice în a stabili noi punți de legă­tură între scenă și spectator, repere Ioan gârmacea caragiale - convingeri și opinii estetice 2. Pronunțîndu-se asupra viabilității ar­tei, Ion Luca Caragiale îi descifrează cu verticalitatea intuiției și noblețea gindului măsura, de vreme ce scrie : ,»Precum un bob de griu găsit peste cinci mii de­ ani în sicriul unei mumii egiptene, semănat in pămînt bun reînvie ca și bobul cules anul trecut, asemenea o operă de artă viabilă, după o părăsire și uitare de veacuri, reinviazâ iarăși la căldura ochi­lor pricepuți. Sub casmaua prost, care sapă să-și croiască lucrătorului un drum, iar țăndări de marmoră ; el ar merge înainte cu fapta lui distrugătoare, dacă altcineva nu i-ar opri mina ; căci ființa in care lovește casmaua doarme ascunsă, n-are încă glas să strige“. Se poate deci depista, cu ușurință, în citatul evocat de noi, la I. L. Caragiale, unul dintre tipurile cele mai reprezenta­tive ale literaturii clasice românești, ideea că existența operei de artă este atunci cînd e pusă alternativ la umbră și la lu­mină pentru a i se studia perenitatea, analoagă lumii organismelor vii și că tehnica artistului adevărat ar fi aceea ce pune în semn de egalitate între viața și capacitatea faptei de stil de a o recrea prin cuvînt. Oricînd se rostește despre structura in­timă a artei, Ion Luca Caragiale e în stare să ne convingă că frumosul estetic e un răspuns adresat de artist lumii, un chip de integrare a vieții însăși : biolo­gice, sociale, spirituale in formele cele mai pure și eterne ale vieții cosmice. Ce­­rînd abstrager de la orice altă între­prindere, actul estetic este pentru Cara­­­giale o navigație spre permanență, o ira­­­­­diere a viabilității. Așezînd sub lentilă destinul operei de artă în genere, Ion Luca Caragiale se dovedește capabil de reflecții estetice solide și pătrunzătoare despre artă și sens, despre culoare, formă, sunet, adjective într-un cuvint, despre expresivitatea organică a gestului estetic. Cu puritate în dezvăluirea simbolului și­­ a sensului, el scrie : „Sunete, cuvinte, linii­­ și culori, forme, viața nu consistă în ele ,chiar ci în intențiunea de a deștepta prin înfățișarea lor un înțeles, intențiunea — aceasta este esența vieții ; expresia este numai organismul ei material“. Se vede de aici, cum am mai afirmat, că Ion Luca Caragiale dezvăluie ca esen­ță a artei , expresivitatea ! De mari sub­tilități în explicarea expresiei artistice este Ion Luca Caragiale atunci cînd, cu ustensile critice utile, explorează fenome­nul stilului, pe care-l vede a fi cheia de boltă, puterea miraculoasă, „lampa lui Aladin a artei“. Despre gramatica creației, el ne spune : „A crea, a apuca din haosul inform elemente brute, a le topi împreună și a le turna într-o­­ formă care să le îmbrace o viață ce se diferen­țiază intr-un ® hli> absolut hotărît de tot ce nu este ea, aceasta este puterea naturii și a artistului. Și această putere la artist o numim talent. Talentul este deci puterea de ex­presivitate ce o au îndeosebi unii pe lingă iritabilitatea ce o au toți". Bineînțeles că în cazul enunțat, Cara­­giale Înțelege prin iritabilitatea fiecăruia dintre noi capacitatea de a se emoționa în fața formelor vieții, a planurilor pe care ea își desfășoară cursul, a elemen­telor ei de maximă și minimă trăire, a oricăruia dintre semenii săi ; pentru el, în chip de necombătut, fiecare Individ este „iritabil“, adică impresionabil, gata să guste frumosul, dar numai puțini au harul de a le exprima de a-1 transvalua prin metodă artistică, deci numai aceștia au darul de a fi expresivi Despre raportul dintre creator, opera creată de el și receptorul civic, social al operei de artă. Caragiale susține că ea nu poate fi decît una de biunivocitate, de îmbogățire reciprocă în sensul în care plecînd tot de la viață, creatorul plăsmu­iește tipologii și situații in care omul­ obișnuit, consumatorul de artă se regă­sește. a Arta este pentru Caragiale un­­ act de conștiință, un mod de a fi în socie­tate, un chip de a-ț­ face datoria față de semenii tăi, o mărturisire, o dovadă lucidității și rațiunii ca și a sensibilității a­rale. De aceea, nu o dată, în scrierile sale cu tentă estetică, el a veștejit pe acei autori plîngăcioși care au nevoie de laude, de cîrjele amicale ale unor apre­cieri ultraelogioase pentru a se considera cu adevărat creatori, căci pentru Ion Luca Caragiale autorul de marcă n-are nevoie de confirmarea nimănui dacă operează în realitate spre a-i extrage esențele. Alături de Mihai Eminescu și mai tîrziu de Lucian Blaga și George Călinescu, Ion Luca Caragiale este proba acelui rar exemplar de creator din lumea literelor în care coexistă în chip fericit creatorul instinctiv al operei și comentatorul lucid al acesteia, căci mai presus de ideile de mai tîrziu ale lui Camil Petrescu și mai presus de toate. Ion Luca Caragiale face parte dintre acei aleși care au știut să modeleze fraza pînă într-atît încît ea să pună legile interioare ale sufletului umaat în concordanță cu legile societății, cu le­gile lumii. Lecția lui Ion Luca Caragiale este lecția marii arte răsărite nu din neant și din confuzie, ci din humusul unei conștiințe creatoare de irecuzabilă forță și limpe­­ dan mutașcu V J

Next