Saptamina, 1979 (Anul 9, nr. 422-473)
1979-02-23 / nr. 429
ale CLASICII DE LINGĂ NOI I STADIILE LUI IOAN ALEXANDRU Opera lui loan Alexandru prezintă evoluție problematică particulară. Pentru a o urmări mai bine această evoluție, să indicăm mai întîi posibilitățile problematice ale poeziei. Poezia tuturor timpurilor este ilustrarea a trei raporturi uneori corelate care generează trei tipuri de probleme : raportul eu-eu, printr-o sfîșiere interioară a ființei, raportul eului cu ceilalți, raportul eului cu absolutul. Asumarea vă a acestor raporturi dau evoluția successpo et. Majoritatea poeților pornesc de unul la relația apropiată și imediată și înaintează către absolut. loan Alexandru prezintă primă etapă care ilustrează raportul individului cu el însuși ; individul primează asupra lumii, căreia vrea să i se comunice : Cum să vă spun, Viața deocamdată. Urmează apoi o etapă a raportului cu absolutul : Infernul discutabil, Vămile pustiei, și în sfârșit, raportarea la ceilalți prin Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei, Imnele Moldovei. Există deci etape, și nu ipostaze ale unei paradigme ; chiar dacă in fiecare etapă se găsește ceva din cea care va veni, ea conține puțin din cea care a fost. Este o constatare care trebuie reținută : această evoluție amintește de trecerea ireversibilă a stadiilor la Kierkegaard. Stadiile lui loan Alexandru pot fi comparate, dar numai un individ de rea credință ar putea face o altă ierarhie, decît aceea dată de însăși evoluția sa. Și această evoluție problematică este ea însăși o alegorie morală, a binelui. loan Alexandru pleacă de la sine și, asemenea lui Dante, parcurge infernul pentru a ajunge la grație. Prima etapă mi-l deosebește pe poet de epoca sa, de cei care atunci sînt în întîmplare mai tineri sau definitiv tineri: Labiș, Ion Brad, Mihu Dragomir. Boala copilăriei poeziei e disponibilitatea entuziastă și totuși egotistă. In cadrul unui unanimism, dorința de a fi celălalt, și ceilalți : „Că-n fiecare tînăr eu însumi par a fi / Și fiecare fată mi-o socotesc mireasă, / / Că-ngenunchez frenetic în fața orișilui / Și-s pregătit de jertfă in fiecare clipă“. Același Autoportret prezintă situația inversă, a dorinței de a fi el . .,De ce mă simt eu, oare în fiecare zi / Robit de mine însumi c-o patimă nebună ?“ In sfârșit, dorința de a fi lumea în Ploaia . .,Fă-mă, Doamne, copita unui cal / Ori nezvîntat un steag pe-acoperișe . / / Drum de pămînt cu aripile-n fum, / Creangă cu prune roșii ruptă de furtună / Pe-o uliță cu foarte mulți copii, / Ori curcubeu strigînd într-o fîntînă. . Și în spiritul aceleiași epoci, autobiografia lirică . Sfârșitul războiului. Sentimentul mării. Tipice poeziei de început sunt : descoperirea legilor existenței universale in orice eveniment și posibilitatea de a generaliza lucrul finit și experiența imediată intr-un mod care e încă al intelectualismului juvenil : nașterea unui mînz și băutul laptelui,, o ploaie și zorile într-un sat. Dar pentru poet, copilăria și adolescența sînt niște experiențe ale vieții și nu viața. Experiența consumată, ea trebuie depășită, fie și cu tristețe : „îmi pare rău, copile, că trebuie să pleci / Așa curînd din gesturile mele . / Ce-o să mai fac eu singur printre atîtea legi / Și numere ciudate și nume foarte grele ?“. Ce a determinat mutația ? O experiență decisivă pare a fi vederea mării, așa cum ar reieși din Sentimentul mării. Insesizabil, poemul acesta asigură trecerea de la o existență la alta ; literar vorbind el afirmă dubla realitate a poeziei lui loan Alexandru : concretețea alegorică. Marea devine contactul cu indefinitul absolutului. în Viața deocamdată, peisajul nu se schimbă : se schimbă numai optica asupra lui. Un fapt biografic ca moartea surorii, tăierea pîinii, aratul nu mai sint generalizate jubilativ. Există ceva ascuns in lume, o damnare acceptată tacit, viața înseamnă o vecinătate grea și gravă, pentru om și pentru natură. Ca în Dealul : ,,Circulă firul vieții pe sub pâmînt aici și-n capul drumului sfîrșit / cască mereu un gol unde se nasc vârtejuri reci / ce se reped în cer/ cu toate suferințele“. Imaginea pierderii copilăriei e agravată în Scindura de balans: „Copilul de pe scindura de balans a plecat / uitindu-și toată greutatea în mine. Cine o să mă mai echilibreze vreodată î / / Răscrucea de ulxiț e pustie / și dimineața umedă — la poartă urmele unui cal / fără frai în miinile mamei zbîrcâte / ca un ciîrb de mușcată prăfuită“. Și iată imaginea generală a lumii rurale în coborînd, cu toate temele de mai târziu : ,,Pe arătura neagră coborînd în jos — / de-o parte cerul întunecat la apus / și negru de piatră la răsărit. / In groapa aceea de nord, / unde ajungi frint de oboseală și plîngind, / trăiește casa noastră / împrejmuită de singe. / In cumpăna fîntînii / tatăl meu răstignit, / pirghia subțire e mama tânără / înșurubată in brațele lui noduroase de lemn. / Și izvoresc din pieptul strămoșilor/ izvoarele eterne. Și vremea / ne face una cu pomîntul. In lumina lămpii, la grindă, / noaptea, cei trei prunci în cămăși albe / ard prin geamurile de piele umflată. / Și intr-un colț, / o ladă stranie, / cu zile și nopți / ce ni se bate o secure cosmică in cap / ca pe niște piroane ruginite“. Nu e în această poezie boală, decepție , e boala numită viață, asumarea covârșită a vieții. Deja e ieșită din comun asigurarea supranaturală și alegorică a acestei damnări ; obiectele supliciului creștin revin într-o altă organizare chiar în poemul amintit sau, ceea ce e tot una, organizarea lor biblică este o excepție a unei suferințe generale. Imaginea concretă este deci și imaginea alegorică, sau trece în alegorie absolută : „Prietenii med înjunghiați la plug / desculți și însetați / și eu la coarne la fel/ însetat și desculț / și cineva din univers cu o coardă de bou / ne Medalie Însetat pe Tind“ (Prietenilor mei). Aceeași imagine in Capul meu : „Ce umblă stranie cu pielea beorcăind /, mă biciuie deasupra și-l apasă / și cind adorm / se furișează ghem la subțioara / mea și îmi pompează lama / în oasele din trup ?“. O alegere apocaliptică a naturii în criză, premerge peisajul creat, a cărui stare de criză devine postulat . ..Și era iarnă grea / și drumurile toate strînse de pe lume. / Prin zăpada groasă / șoarecii își săpau găuri / să poată respira/ și lupi mureau de foame / cu ultimul urlet stins / sub bolta Înghețata“. Acesta e punctul de plecare concret pentru dezvoltarea alegorma ulterioară : copiii „se Îmbolnăviseră greu de iarnă“ intr-un sat in care există numai doctori pentru animale, și de aceea copiii singuri iși sapă, bolnavi, drumurile de cirtițe : „Poate că și acum se mai aud săpind, / pină la orașul bolilor de oameni“ (iarnă grea). Este limpede din fiecare poezie că evenimentele concrete ale vieții capătă o semnificație generală sau vin dintr-o semnificație generală și necunoscută ; universul uman e bolnav numai de propria sa smerenie, criza este starea curentă a universului. Cu Infernul discutabil aceeași problematică primește incă un accent : s-ar spune că evenimentul este declanșat de generalitate și nu invers, ca pînâ atunci. Mai toate poemele sînt parabole : ele pornesc dintr-un mic fapt pentru a deveni nod de sensuri și locvacitate cutremurată : „Cu omul din spatele meu / ducem împreună o ușă...“ (Omul), „Era noaptea Crăciunului pe sfârșite. / Colindătorii in haine negre de iarnă / se întorceau la casele lor nedormiți“ (Poveste de iarnă), „Pe cîmp să prăsim viața / ne-am dus toți trei din casa fără nume“ (Pe cîmp), „Un cline negru aleargă pe cumpăna dealului. . .“ (Un bulgăr de zăpadă). Ajungînd la Vămile pustiei să ne ocupăm înainte de toate de rolurile problematizate. Acestea sunt puține : poetul ca martor, ca mire al universului, Domnul (Stăpân și un tată), mama, devenită uneori mireasă, alteori născută de fiu. Cîteva animale fac figurația : un șoarece, o bufniță, un vultur, fluturi. Cred că nu există în poezia română un univers mai stilizat ca în acest volum. Consecința firească : posibilitatea de a da sentimentul pustiului și izolării, uneori prin reducția la elementele esențiale, nici măcar formalizate (focul, fumul, pămintul, apa), alteori prin covârșirea ființei de mineral și eter. Prin reducția arhetipală, ceea ce rămîne capătă o pregnanță strivitoare. Pe de altă parte, lumea astfel stilizată devine automat o dublă manifestare : de lume concretă și de alegorie nemarcată, ca în textele primilor creștini. O mamă devine fecioara cu pruncul , o călătorie însăși viața. O mamă este una din cele mai frumoase poezii ale literaturii române : „Iubită mamă, nașterea ta / Că s-a-ntîmplat, eu fiul sunt de vină / Din Dumnezeu ți-ar fi făcut semn / C-o rază preacurată de lumină“... „Mamă și fiu, Haos și-o bază / Care devin într-una și nu sînt / Decît un clopot negru care umblă / Din stea în stea fără pămînt. // Și nu-i primește nimeni și rom în / Mereu străini pe dinafară / Două mumii în lume au pornit / Să caute mumia originară“. Un alt rol este acela al poetului, căruia rareori i s-a dat o demnitate mai dramatică, ca în Poetul : „Oprit oricum. El adaugă mării încă un orb / Norului un mormânt, ceasului ciurul memoriei / Oh, și celui iubit încă un val de cenușă minuscul / Pe bolta ochiului — puțin vuiet / în miezul greierilor / Un rîu uscat în coroana uitată / Sectei ginții mele un giulgiu / Sertarul istoriei plin cu cerbi răpuși / în noaptea mirelui / / Și încă mai se poate ceva despre storurile / joase / peste odaia enigmă la răscrucea / celor șase drumuri / Pe care zac cele șase zeițe / Nevoia zeiță, zeița izbindă și foc, zeița umilă / și pocăință / A fricii mamă și-a spaimei“. In Porunca, poetul este cel ce întoarce capul Îndărăt, actul acesta îl poate duce la situația biblică sau la aceea din mitul Euridicei. Lumea fără poet, iată o imagine a lumii contemporane și o întoarcere situației din Luceafărul și Albatrosul : „Cita de pustiei zarea fără El / Poetul început de Fire / Pe marginea prăpastiei lăsat. / Intre Pustiu și nemărginire“. Și consecința messianică, în lipsa poeziei lumii : .,Se-apropie vremelnice porunci / Și cine, Doamne, vai, că le pricepe / Cînd scîrțîie în șubrede ți țină / Mînzul în burta putredelor iepe / / E vremea îngerului asfințit / In dosul muntelui cel mare / Trîmbița a treia a pornit / Se nimicesc întîiele popoare“. Un motiv accentuat în Vămile pustiei este viața ca voiaj, călătoria în genere ca experiență labirintică a lumii și a sinelui : „Nu mai sunt decît drum ce se mistuie-n sine / Înaintând după urmele acelea cutremurătoare , ce sfarmă sâmburii universului“ (Ceasul acela). Poezia însăși e drum : „Poemele sunt un fel de drum pe care nu / Poate călători nimeni în afara îngerilor“ (De unde vine umbra). In Ascensiunea, sensul voiajului e exemplar : se merge din noapte către lumină, loan Alexandru fiind cel puțin la nivelul marilor poeme alegorice ale lui Phil^ipide. Clopotul, solitudinea, noaptea, sunt dominante : „Iasă noapte veșnică. Nimic nu mișcă, pipăi poedeaua udă / A-nceput o ploaie mută și zăpușitoare“. „Și nici poveste de-un acoperiș — veșmintele subțiri / Mi se pătrunde vintul, un vint geros și nemișcat / Și stau lipit de un catarg fantomă cu lumile de gros și greu / înaintez / Opritu-m-am ? Sunt singur absolut / Și noaptea zace-n mine ca-ntr-o cavernă de năluci / Nu se zărește nici-o zare“, „Măcar o turmă cosmică să aud / Pe-un deal cum Își păstrează toți păstorii jarul / Vedea-s-ar centrui lumii — și-ar vorbi“. O altă imagine esențială a volumului este pustia, cuvânt complex, complicat încă de poet. Ce este Pustia 7 este un poem care ar fi trebuit reprodus integral. Dar iată două strofe oarecari: „Și rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu teamă în tăcere / Să nu se prăbușească din înalt / Pustia marilor mistere / / Poetului i-a fost Încredințat / Pustia, s-o iubească și străbată / Întemeind din vămi în vămi / Albastru cîte-un ochi de foc în piatră“. Procedeul este inițiatic și constă în a folosi cuvintul într-un sens familiar, ca pe oricare altul care desemnează un obiect curent. Familiaritatea exclude definiția, precizarea, de unde nedeterminarea. Aproape fiecare poezie conține cuvintul sau un sinonim. Iată prima strofă din Marea Moartă : „Asceții Răsăritului înșirați în Pustie / își dau din mînă-n mînă un ulcior / In care Marea Moartă-i închisă / sub soarele dogoritor. / / In miezul Pustiei ajuns ulciorul / E deșertat și înapoi trimis / Și din nou pe umeri altă Mare Moartă / Călătorește spre abis“. Sau în Străinătate : „Pustia. . . Ce-i pustia ? O, tânără pustie / Iubita mea pustie din Pustie / O, vai, Pustie, cît ești Pustietoare / De n-ai fi tu pustie aș fi pustiu sub soare / Dar tu și eu Pustie în cel mai greu Pustiu / Suntem nădejdea stinsă a marelui Pustiu“.. Și în Imn etern : „Nu se mai întoarce nimeni din pustie / Căci drumurile toate-s închise pe vecie / Pești uriași se zbat fără de ape / Pe plăgi încremenite și mioape / Pustie, oh, Pustia mormîntul meu curat / Sărutul de pe urmă in care-am înghețat / E ceva fără nume în Pustie / Mult mai nebun decit o nebunie / Un fel de îngeri mulți pustii ce se sărută/ Și Diavolul plingind le cintă-n alăută“. Un alt termen al stilizării : focul, ca sîmbure de foc, ardere și purificare, ideal neatins și însăși esența neatinsei ființe interioare. Sentimentul general prin Pustiu e înstrăinarea. Omul e izolat prin terminarea misiunii sale . ..Dintre oameni nu mai poate apare nimeni / Decît ca semn : Oh, cel ce trebuia a fost trimis / Și datoriile sunt încheiate“ (Chant grégorien). Și o ciudată izolare, prin certitudinea oblăduirii : „Cineva mă privește cu nesfirșită milă și răbdare / De cind m-am născut. . .“ (Ego sum via). Și izolarea in lume : „Pe cine să-l întreb să ia aminte / Toți sunt mascați și toți mă huiduiesc / Impins încet spre marginile lumii / Curind izbit am să mă prăbușesc / N-am nimănui reproș și socoteală / Doar clopotului negru dintr-un sat / Ce mi-a vorbit cîndva și iată-acum / In negurile beznei s-a-necat“ (Via dolorosa). Vămile pustiei, carte comparabilă cu ciclul arghezian , al Psalmilor sau cu Lauda somnului a lui Blaga, deschide și încheie stadiul luptei cu pustiul, a trăirii izolării și devastării. Aceste poezii vor fi reluate in parte in cîteva culegeri ulterioare. culegere de loan Alexandru prezintă ea însăși, de altfel, o anumită semnificație pentru depășirea stadiilor. Poeme (1970) include integral Vămile pustiei . Imne (1975) conține poeme dintre 1964—1973 și alege din Vămile pustiei doar trei poeme. Reducția trebuie corelată cu titlul volumului care indică noua etapă și cu modificarea numelui, care trebuie înțeleasă ca o renunțare, dar și ca botez al unei noi personalități. Cîteva zeci de imne dau volumului un alt centru de greutate și o altă perspectivă asupra operei anterioare, care renunță în bună parte din noua persiapectivă. Nu e un act de lașitate, ci unul eroic : situația poetului este aceea a sfîntului Augustin care trece de la etapa vieții lumești la cea aflată sub semnul religiozității. A doua etapă a poeziei lui loan Alexandru a fost una de situare negativă față de infinit. Soluțiile vieții sunt puține : tăcerea ca sinucidere, sinuciderea ca tăcere, religiozitatea, adică pierderea de sine, sau alegerea unei alte realități esențiale. Unii ca Bacovia se pierd definitiv într-o plîngere a mizeriei umane. loan Alexandru se află într-un fel in postura lui Tudor Arghezi : respins de dumnezeu, strivit de pustietatea acestuia, poetul se lasă cuprins el însuși de ceea ce poate înțelege și stăpâni : pămintul și omul. Este situația lui Blaga care depășește spre sfîrșitul vieții înecul în absolut, pentru liniștea antică și goetheeană. loan Alexandru după confruntarea cu universul, cu străinătatea, se reîntoarce la cei care-i sunt apropiați. Și certitudinea esențială i-o dă Patria. Poezia patriotică a lui loan Alexandru trebuie fixată deopotrivă pe coordonatele cele mai largi și cele mai exact delimitate. Trebuie mai întîi să se țină seama de faptul că în această vreme poetul traduce pe Pindar. Ideea de patrie trebuie înțeleasă în sensul larg cetățenesc pe care-l avea la cel mai important poet grec de după Homer. O altă particularitate a poeziei sale patriotice din această etapă : ea nu este preocupată de substratul dacic și nici de descălecarea latină. Am putea însă descoperi spiritul vechilor cetăți grecești ale Pontului Euxin din vremea în care Burebista încă nu se născuse, și de asemeni preocuparea pentru tradițiile medievale. Desigur, o altă remarcă : pentru înțelegrea patriei lui loan Alexandru trebuie implicată întreaga sferă a cuvântului și nu în ultimul rînd viziunea patristică asupra faptelor și lucrurilor unui popor. Patristica este învățătura creștină de început: sensul trebuie luat mutatis mutandis pentru patriotism. In sfîrșit, fiind sentiment și nu raționament, patriotismul își alege formele sale de prezență și existență. Una din forme este chiar tăcerea care lasă faptele să vorbească. O alta este manifestarea mistică, uzînd de forme adecvate, verificate în ultimele mii de ani. loan Alexandru scrie Imnuri. La începuturile tuturor literaturilor religioase se găsesc imnurile ; patriotismul a preluat imnul care a devenit mijlocul său de reprezentare Imnul este forma extatică a poeziei făcînd din spectator și interpret o unitate care este lauda a ceea ce susține lumea, fiind mai presus de ea. Manifestarea imnică, extatică, prezintă o altă trăsătură : pozitivitatea ideală a imaginilor jubilative sau encomiastice. Alegerea imnului pretinde poetului anumite sacrificii. Etapa avînd în Vămile pustiei un apogeu s-a bazat înainte de toate pe o imagistică a apocalipsei : este o lege a psihologiei occidentalului ca întotdeauna urîtul și grotescul să pară mai expresive, exact în măsura în care răul și urîtul demonic sunt nesfârșit ipostaziate în lume. Pozitivul, este însă, unul ; el nu presupune calități, ci cel mult grade ale înțelegerii. Imnele bucuriei vin într-un fel de antiteză față de Vămile pustiei. Este în fond aceeași situație întilnită în înțelegerea lui Dante : toată lumea este de acord asupra expresivității extraordinare a Infernului și nu găsesc decît cu ușurință cuvinte pentru a amenda Paradisul. Legătura dintre cele două etape rămîne însă o prezență. De altfel, în De unde vine umbra, poem din Vămile pustiei, condiția imnului este paradoxal susținută : „Un imn trebuie spus noaptea și numai celui / Care singur veghează trecerea“. Și un Imn etern care încheie volumul, este un prolog pentru condiția ulterioară a imnului : „Din când în cînd din margini de Pustie / Pornește-un fel de imn de bucurie / E-un fel de sărbătoare sugrumată / Ce vrea să-și rupă lațul de pe beregată / Văzduhul clocotește și se stîrnește-un vînt / Ce zgîlțîie pustia din miezul de pămînt...“ Cele cîteva versuri indică OSVtct raporturile chiar geografice dintre poezia pustiei și a luminii iirnice... Așadar, cu Imnele bucurei (1973), loan Alexandru a depășit etapa urâtului, într-o lume în care urîtul nu mai este un instrument al contestației în numele moralei și frumosului, ci perversiune, cinism, tarare. In acest ciclu al bucuriei, simbolul esențial este lumina, în linia tradiției milenare. Lumina divină și lumina patriei, lumina iubirii, a milei, înțelegerii. Lumină pură : „Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crină / Lumină lină cuib de ceară, / Scorburi cu miere milenară / De dincolo de lumi venind / Și niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lină lumină lină“ (Lumină lină). Poezia e lumină : „Inel de aur, graiul meu / E logodit cu lirele luminii“ (Floare neagră). Lumina neapropiată e un poem de simetrie față de Ce este Pustia ? Lumina e potopul lumii, evidența și mijlocul de evidențiere a lumii : „Calc pe morminte de lumini / Furtuni pe mări de veșnică lumină / Ninge cu crini și plouă neîntrerupt / Cu trupuri mari de îngeri de lumină / / Semințe străvezii cît munții cresc / Inghi de limpede lumină / Nu se mai poate tăinui nimic / Căci totul e o taină de lumină“. Simboluri cheie apar și aici : flori, fluturi, plîns, foc, îngeri, candelă. Viața devine grație indicibilă în această lume, ca în Misterium tremendum : „Și-n somn și-n veghe și-n pace și nepace / Crește ceva In mine de necuprins“. în sfîrșit ființa poetului in această nouă ipostază : „Poeții — semnul Crucii pe care sîngerează / De mii de ani Cuvântul la amiază“ (România). Dar ceea ce este unic și nou în acest volum : unirea patriei cu grația luminii divine. loan Alexandru dă în această perioadă de inflație a poeziei patriotice guralive, o sumina de gravitate și credință. O altă caracteristică a acestei poezii constă în îmbinarea sentimentului absolut al patriei cu cînecul ei regional, îndeosebi transilvan și moldovean. In sfîrșit, patria nu este imagine festivă, ci una grea, adîncă de înțelesuri, cum apare din orice strofă din Graiul patriei . ..Candelele o pot vesti, nu toți morții o / Pot nădăjdui. Patria. Nu au, nu o pot / Invoca, nu o pot prevesti, primeni, porunci, / Proroci. Maica Patrie, Maica Maicilor. / Cerul Patriei, focul, vatra, cărbunele / Veșnic treaz din colibele Patriei / Nu oricui, nu oricînd, nu tuturora / Le este dat amarul, jalea, frigul, / Cosmosul și nebunia Patriei. • Sîngele acesta negru împrăștiat, / închegat ghemotoc, ruginiu purpuriu, / La rădăcinile cimitirelor/ O patrie vie, cu eroii și lucrurile ei își au imnurile : Carpații și Avram Iancu, Ardealul și Ștefan cel Mare. Poetul însuși descinde din această patrie: „Cu candela plăpîndă mă arăt / Din Apuseni ieșit dintre morminte / Un crin în stînga și-o garoafă / Urmat de clopotele sfinte“ (Către Eminescu). Acest mod al poeziei patriotice e accentuat în imnele Transilvaniei (1976) Alături de Adrian Păunescu, dar nu cu totul altfel, loan Alexandru este unul din cei doi contemporani care dau poeziei patriotice gravitatea și responsabilitatea. Marea poezie patriotică pornește totdeauna dintr-o reticență , și volumul acesta o profesează în primele sale versuri : „De bună seamă că îmi cade greu / Să spun cuvîntul care se cuvine / Măicuța mea al cărei sîn l-am supt / S-o laud mult mi-e milă și rușine“ (Patria). Dincolo de aceasta, poezia Transilvaniei, căreia îi cînta totul : Alba Iulia, satul natal, Cîmpia Libertății, stejarii, mocanii, seceta și frigul, izvorul, pe Șincai și pe Pleu Procopie Pătruț, și pe nenumiții istoriei „Storși din pămînt cum toți au fost / Storși din măicuța lor într-o pruncie / Acum / stoarce noaptea de pe munți / Și îi împinge focu-n veșnicie“ (Origine). Un simț extraordinar, al determinărilor morale, existențiale, de către cele naturale, minerale, vegetale, cosmice, nemaiîntîlnit în poezia patriotică îl definește pe loan Alexandru, continuatorul și deci egalul marilor săi ardeleni, Coșbuc și Goga. Pornit dintr-un sentiment al luminii care-l poate pune alături de Hölderlin și Rilke, loan Alexandru ajunge la o imagine inimitabilă a patriei pe care dacă putem spune, o universalizează. Indiferent de etapă, marea calitate a poeziei lui loan Alexandru^'nMsiA“T*mar^H:"rLft» tura ne nm a pnp fnlm. man Alexandru nu se arată nici zeu nici suveran, nici tiran, nici centru al lumii și nici un scandal al lumii : el nu este erou, dar nici vierme. El este pur și simplu un om care-și trăiește condiția de om într-un univers care e al său și e necunoscut. Exact ca primul om, el își trăiește condiția în mod pur ; nu pune filosofia între el și infinit, nu se apără cu poezia de lume sau de sine. O consecință care decurge din această lipsă de apărare a omului in fața lumii, este transformarea poeziei în act existențial. Ioan Alexandru este singurul poet contemporan care a reușit să convertească poezia în act ontologic într-o asemenea măsură încît să poată concura cu Bacovia și Arghezi. Poezia sa nu se adaugă lumii și nu se opune acesteia : ea pur și simplu propune o lume care devine singura. O altă consecință a acestei poezii : manifestarea ei ontologică face inutilă și într-o oarecare măsură imposibilă descrierea tehnică. Marele secret al comunicării a fost și rămîne pentru totdeauna acela al simplității, al ignorării procedeului prin forța mesajului. O asemenea poezie poate fi evident descrisă : tipuri de imagini ale absolutului stagnant și dinamic, formele oxymoronului, paradoxele existențiale și logice, retorica spaimei și a bucuriei, a smereniei și a apocalipsei. Dar prin aceasta se pierde indicibilul. O altă imposibilitate pentru cel care vrea să vorbească despre această poezie: pierderea efectului întregului, după cum citatul scoate din existență poezia, fragmentul devenind obiect de muzeu. Ca manifestări extreme dar numai rareori disociabile ale acestei poezii, trebuie reamintite : starea de criză concretă devenită alegorie și alegoria devenită realitate. Uneori, alegoria e pură, ca în viziunile medievale și moraliste : „Invizibilă-i inima lumii / Sub care se zbat armatele limitei supuse / Pumnul scămoșat al Gloriei, Mindria și / Eul brav calcă viteaz pe falnica vîslă / Strălucitoare din lemn poleit expus / Dezbinului lăuntric“ (Lumina necreată, Vămile pustiei). Poetul loan Alexandru nu mai are nevoie de etape de acum. Un avantaj al binelui este determinarea sa luminoasă, absolută. loan Alexandru a găsit binele, marian popa cronica de librărie Radu Beligan scrie la fel de inteligent și ironic cum joacă. Oricine se va convinge de această afirmație citindu-i spiritualul și nuanțatul jurnal de scenă și lectură, de trăire și metaforă : Luni, marți, miercuri... scos de Editura Eminescu . Efigii în abănos, mai exact spus, o parfumată antologie din „lirica neagră francofonă“ ne oferâ Gavril Ședran și Mircea Traian Biju, cu un cuvânt înainte, prezentări și note de Mircea Traian Biju în Editura Albatros, Colecția „Cele mai frumoase poezii“ . Tot în Editura Albatros reputatul italienist Alexandru Bălăci publică o informată și curgător scrisă monografie intitulată Ugo Foscolo. Să cităm din ea : Foscolo este poetul pentru care întreg patrimoniul spiritual al mitologiei și al antichității nu este un inert tezaur, ci un element viu, stimulator, un humus fertil. Dar ne întrebăm pentru Pavese nu era la fel ? m Victor Țîrcovnicu ne interesează prin ambițioasa lui lucrare : Istoria învățămîntului din Banat pină la anul 1880 (Editura didactică și pedagogică, București) » O lucrare deopotrivă de utilă și de interesantă publică universitarul Florea Stănculescu, la Editura didactică și pedagogică. Cartea, intitulată Probleme privind modernizarea predării istoriei, va suscita un real interes în rândurile tineretului și al specialiștilor: Traian Iorga