Saptamina, 1979 (Anul 9, nr. 422-473)

1979-02-23 / nr. 429

ale CLASICII DE LINGĂ NOI I STADIILE LUI IOAN ALEXANDRU Opera lui loan Alexandru prezintă evoluție problematică particulară. Pentru a o urmări mai bine această evoluție, să in­dicăm mai întîi posibilitățile problematice ale poeziei. Poezia tuturor timpurilor este ilustrarea a trei raporturi uneori corelate care generează trei tipuri de probleme : raportul eu-eu, printr-o sfîșiere interioară a ființei, raportul eului cu ceilalți, rapor­tul eului cu absolutul. Asumarea vă a acestor raporturi dau evoluția success­po et. Majoritatea poeților pornesc de unul la relația apropiată și imediată și înaintează către absolut. loan Alexandru prezintă primă etapă care ilustrează raportul indi­­­vidului cu el însuși ; individul primează asupra lumii, căreia vrea să i se comu­nice : Cum­ să vă spun, Viața deocamdată. Urmează apoi o etapă a raportului cu ab­solutul : Infernul discutabil, Vămile pustiei, și în sfârșit, raportarea la ceilalți prin Imnele bucuriei, Imnele Transilvaniei, Im­­nele Moldovei. Există deci etape, și nu ipostaze ale unei paradigme ; chiar dacă in fiecare etapă se găsește ceva din cea care va veni, ea conține puțin din cea care a fost. Este o constatare care trebuie reținută : această evoluție amintește de­­ trecerea ireversibilă a stadiilor la Kier­kegaard. Stadiile lui loan Alexandru pot fi comparate, dar numai un individ de rea credință ar putea face o altă ierarhie, decît aceea dată de însăși evoluția sa. Și această evoluție problematică este ea în­săși o alegorie morală, a binelui. loan Alexandru pleacă de la sine și, aseme­nea lui Dante, parcurge infernul pentru a ajunge la grație. Prima etapă mi-l deosebește pe poet de epoca sa, de cei care atunci sînt­­ în în­­tîmplare mai tineri sau definitiv tineri: La­­biș, Ion Brad, Mihu Dragomir. Boala copilăriei poeziei e disponibilitatea entu­ziastă și totuși egotistă. In cadrul unui u­­nanimism, dorința de a fi celălalt, și cei­lalți : „Că-n fiecare tînăr eu însumi par a fi / Și fiecare fa­tă mi-o socotesc mireasă, / / Că-ngenunchez frenetic în fața oriși­­­lui / Și-s pregătit de jertfă in fiecare clipă“. Același Autoportret prezintă situa­ția inversă, a dorinței de a fi el . .,De ce mă simt eu, oare în fiecare zi / Robit de mine însumi c-o patimă nebună ?“ In sfârșit, dorința de a fi lumea în Ploaia . .,Fă-mă, Doamne, copita unui cal / Ori nezvîntat un steag pe-acoperișe . / / Drum de pămînt cu aripile-n fum, / Creangă cu prune roșii ruptă de furtună / Pe-o­­ uliță cu foarte mulți copii, / Ori curcubeu strigînd într-o fîntînă. . Și în spiritul aceleiași epoci, autobiografia lirică . Sfâr­șitul războiului. Sentimentul mării. Tipice poeziei de început sunt : descoperirea legi­lor existenței universale in orice eveniment și posibilitatea de a generaliza lucrul finit și experiența imediată intr-un mod care e încă al intelectualismului juvenil : naște­rea unui mînz și băutul laptelui,, o ploaie și zorile într-un sat. Dar pentru poet, copilăria și adoles­cența sînt niște experiențe ale vieții și nu viața. Experiența consumată, ea trebuie depășită, fie și cu tristețe : „îmi pare rău, copile, că trebuie să pleci / Așa cur­înd din gesturile mele . / Ce-o să mai fac eu singur printre atîtea legi / Și numere ciu­date și nume foarte grele ?“. Ce a deter­minat mutația ? O experiență decisivă pare a fi vederea mării, așa cum ar reieși din Sentimentul mării. Insesizabil, poemul aces­ta asigură trecerea de la o existență la alta ; literar vorbind el afirmă dubla rea­litate a poeziei lui loan Alexandru : con­cretețea alegorică. Marea devine contactul cu indefinitul absolutului. în Viața deocamdată, peisajul nu se schimbă : se schimbă numai optica asupra lui. Un fapt biografic ca moartea surorii, tăierea pîinii, aratul nu mai sint generali­zate jubilativ. Există ceva ascuns in lume, o damnare acceptată tacit, viața înseamnă o vecinătate grea și gravă, pentru om și pentru natură. Ca în Dealul : ,,Circulă firul vieții pe sub pâmînt aici­­ și-n capul dru­mului sfîrșit / cască mereu un gol unde se nasc vârtejuri reci / ce se reped în cer/ cu toate suferințele“. Imaginea pierderii copilăriei e agravată în Scindura de balans: „Copilu­l de pe scindura de balans a ple­cat / uitindu-și toată greutatea în mine. Cine o să mă mai echilibreze vreodată î / / Răscrucea de ulxiț e pustie / și dimineața umedă — la poartă urmele unui cal / fără frai în miinile mamei zbîrcâte / ca un ciîrb de mușcată prăfuită“. Și iată imagi­nea generală a lumii rurale în coborînd, cu toate temele de mai târziu : ,,Pe arătu­ra neagră coborînd în jos — / de-o parte cerul întunecat la apus / și negru de pia­tră la răsărit. / In groapa aceea de nord, / unde aju­ngi frint de oboseală și plîngind, / trăiește casa noastră / împrejmuită de sin­ge. / In cumpăna fîntînii / tatăl meu răs­tignit, / pirghia subțire e mama tânără / înșurubată in brațele lui noduroase de lemn. / Și izvoresc din pieptul strămoșilor/ izvoarele eterne. Și vremea / ne face una cu pomînt­ul. In lumina lămpii, la grindă, / noaptea, cei trei prunci în cămăși albe / ard prin geamurile de piele umflată. / Și intr-un colț, / o ladă stranie, / cu zile și nopți / ce ni se bate o secure cosmică in cap / ca pe niște piroane ruginite“. Nu e în această poezie boală, decepție , e boa­la numită viață, asumarea covârșită a vieții. Deja e ieșită din comun asigurarea su­pranaturală și alegorică a acestei damnări ; obiectele supliciului creștin revin într-o altă organizare chiar în poemul amintit sau, ceea ce e tot una, organizarea lor bi­blică este o excepție a unei suferințe ge­nerale. Imaginea concretă este deci și ima­ginea alegorică, sau trece în alegorie ab­solută : „­Prietenii med înjunghiați la plug / desculți și însetați / și eu la coarne la fel/ însetat și desculț / și cineva din univers cu o coardă de bou / ne Medalie Însetat pe Tind“ (Prietenilor mei). Aceeași imagine in Capul meu : „Ce umblă stranie cu pielea beorcăind /, mă biciuie deasupra și-l apasă / și cind adorm / se furișează ghem la sub­țioara / mea și îmi pompează lama / în oasele din trup ?“. O alegere apocaliptică a naturii în criză, premerge peisajul creat, a cărui stare de criză devine postulat . ..Și era iarnă grea / și drumurile toate strînse de pe lume. / Prin zăpada groasă / șoarecii își săpau găuri / să poată respira/ și lupi mureau de foame / cu ultimul ur­let stins / sub bolta Înghețata“. Acesta e punctul de plecare concret pentru dezvol­tarea aleg­orma ulterioară : copiii „se Îm­bolnăviseră greu de iarnă“ intr-un sat in care există numai doctori pentru animale, și de aceea copiii singuri iși sapă, bolnavi, drumurile de cirtițe : „Poate că și­ acum se mai aud săpind, / pină la orașul boli­lor de oameni“ (iarnă grea). Este limpede din fiecare poezie că evenimentele concrete ale vieții capătă o semnificație generală sau vin dintr-o semnificație generală și necunoscută ; universul uman e bolnav numai de propria sa smerenie, criza este starea curentă a universului. Cu Infernul discutabil aceeași problema­tică primește in­că un accent : s-ar spune că evenimentul este declanșat de generali­tate și nu invers, ca pînâ atunci. Mai toate poemele sînt parabole : ele pornesc dintr-un mic fapt pentru a deveni nod de sensuri și locvacitate cutremurată : „Cu o­­mul din spatele meu / ducem împreună o ușă...“ (Omul), „Era noaptea Crăciunului pe sfârșite. / Colindătorii in haine negre de iarnă / se întorceau la casele lor nedor­miți“ (Poveste de iarnă), „Pe cîmp să prăsim viața / ne-am dus toți trei din casa fără nume“ (Pe cîmp), „Un cline negru aleargă pe cumpăna dealului. . .“ (Un bul­găr de zăpadă). Ajungînd la Vămile pustiei să ne ocupăm înainte de toate de rolurile problematizate. A­­cestea sunt puține : poetul ca martor, ca mire al universului, Domnul (Stăpân și un tată), mama, devenită uneori mireasă, al­teori născută de fiu. Cîteva animale fac figurația : un șoarece, o bufniță, un vul­tur, fluturi. Cred că nu există în poezia română un univers mai stilizat ca în acest volum. Consecința firească : posibilitatea de a da sentimentul pustiului și izolării, uneori prin reducția la elementele esenția­le, nici măcar formalizate (focul, fumul, pămintul, apa), alteori prin covârșirea fiin­ței de mineral și eter. Prin reducția ar­hetipală, ceea ce rămîne capătă o preg­nanță strivitoare. Pe de altă parte, lum­ea astfel stilizată devine automat o dublă manifestare : de lume concretă și de a­­legorie nemarcată, ca în textele primilor creștini. O mamă devine fecioara cu prun­cul , o călătorie însăși viața. O­ mamă este una din cele mai frumoase poezii ale literaturii române : „Iubită mamă, nașterea ta / Că s-a-ntîmplat, eu fiul sunt de vină / Din Dumnezeu ți-ar fi făcut semn / C-o rază preacurată de lumină“... „Mamă și fiu, Haos și-o bază / Care devin într-una și nu sînt / Decît un clo­pot negru care umblă / Din stea în stea fără pămînt. // Și nu-i primește nimeni și rom în / Mereu străini pe dinafară / Două mumii în lume au pornit / Să caute mumia­ originară“. Un alt rol este acela al poetului, căruia rare­ori i s-a dat o demnitate mai dramatică, ca în Poetul : „Oprit oricum. El adaugă mării încă un orb / Norului un mormânt, ceasului ciurul memoriei / Oh, și celui iubit încă un val de cenușă minuscul / Pe bolta ochiului — puțin vuiet / în miezul greierilor / Un rîu uscat în coroana uitată / Sectei ginții mele un giulgiu / Sertarul istoriei plin cu cerbi răpuși / în noaptea mirelui / / Și încă mai se poate ceva des­pre storurile / joase / peste odaia enigmă la răscrucea / celor șase drumuri / Pe care zac cele șase zeițe / Nevoia zeiță, zeița iz­bin­dă și foc, zeița umilă / și pocă­ință / A fricii mamă și-a spaimei“. In Porunca, poetul este cel ce întoarce capul Îndărăt, actul acesta îl poate duce la si­tuația biblică sau la aceea din mitul Eu­­ridicei. Lumea fără poet, iată o imagine a lumii contemporane și o întoarcere situației din Luceafărul și Albatrosul : „Cit­a de pustie­i zarea fără El / Poetul început de Fire / Pe marginea prăpastiei lăsat. / Intre Pustiu și nemărginire“. Și consecința messianică, în lipsa poeziei lumii : .,Se-a­­propie vremelnice porunci / Și cine, Doam­ne, vai, că le pricepe / Cînd scîrțîie în șu­brede ți țină / Mînzul în bu­rta putredelor iepe / / E vremea îngerului asfințit / In dosul muntelui cel mare / Trîmbița­ a treia a pornit / Se nimicesc întîiele po­poare“. Un motiv accentuat în Vămile pustiei este viața ca voiaj, călătoria în genere ca experiență labirintică a lumii și a sinelui : „Nu mai sunt decît drum ce se mistuie-n sine / Înaintând după urmele acelea cutre­murătoare , ce sfarmă sâmburii universului“ (Ceasul acela). Poezia însăși e drum : „Poemele sunt un fel de drum pe care nu / Poate călători nimeni în afara îngerilor“ (De unde vine umbra). In Ascensiunea, sensul voiajului e exemplar : se merge din noapte către lumină, loan Alexandru fiind cel puțin la nivelul marilor poeme alego­rice ale lui Phil^ip­ide. Clopotul, solitudi­nea, noaptea, sunt dominante : „Iasă noapte veșnică. Nimic nu mișcă, pipăi po­e­deaua udă / A-nceput o ploaie mută și zăpușitoare“. „Și nici poveste de-un acope­riș — veșmintele subțiri / Mi se pătrun­de vintul, un vint geros și nemișcat / Și stau lipit de un catarg fantomă cu­ lu­mile de gros și greu / înaintez / Opri­­tu-m-am ? Sunt singur absolut / Și noap­tea zace-n mine ca-n­tr-o cavernă de năluci / Nu se zărește nici-o zare“, „Măcar o turmă cosmică să aud / Pe-un deal cum Își păstrează toți păstorii jarul / Ve­dea-s-ar centrui lumii — și-ar vorbi“. O altă imagine esențială a volumului este pustia, cuvânt complex, complicat încă de poet. Ce este Pustia 7 este un poem care ar fi trebuit reprodus integral. Dar iată două strofe oarecari: „Și rostul nostru fi-va peste veac / De-a-nainta cu teamă în tă­cere / Să nu se prăbușească din înalt / Pustia marilor mistere / / Poetului i-a fost Încredințat / Pustia, s-o iubească și stră­bată / Întemeind din vămi în vămi / Al­bastru cîte-un ochi de foc în piatră“. Pro­cedeul este inițiatic­­ și constă în a folosi cuvin­tul într-un sens familiar, ca pe ori­care altul care desemnează un obiect cu­rent. Familiaritatea exclude definiția, pre­cizarea, de unde nedeterminarea. Aproape fiecare poezie conține cuvintul sau un si­nonim. Iată prima strofă din Marea Moar­tă : „Asceții Răsăritului înșirați în Pustie / își dau din mînă-n mînă un ulcior / In care Marea Moartă-i închisă / sub soarele dogoritor. / / In miezul Pustiei ajuns ul­ciorul / E deșertat și înapoi trimis / Și din nou pe umeri altă Mare Moartă / Că­lătorește spre abis“. Sau în Străinătate : „Pustia. . . Ce-i pus­tia ? O, tânără pustie / Iubita mea pustie din Pustie / O, vai, Pustie, cît ești Pus­­tietoare / De n-ai fi tu pustie aș fi pustiu sub soare / Dar tu și eu Pustie în cel mai greu Pustiu / Suntem nădejdea stinsă a marelui Pu­stiu“.. Și în Imn etern : „Nu se mai întoarce nimeni din pustie / Căci dru­murile toate-s închise pe vecie / Pești u­­ri­ași se zbat fără de ape / Pe plăgi încre­menite și mioape / Pustie, oh, Pustia mor­­mîntul meu curat / Sărutul de pe urmă in care-am înghețat / E ceva fără nume în Pustie / Mult mai nebun decit o nebunie / Un fel de îngeri mulți pustii ce se sărută/ Și Diavolul plingind le cintă-n alăută“. Un alt termen al stilizării : focul, ca sîmbure de foc, ardere și purificare, ideal neatins și însăși esența neatinsei ființe in­terioare. Sentimentul general prin Pustiu e înstrăi­narea. Omul e izolat prin terminarea mi­siunii s­ale . ..Dintre oameni nu mai poate apare nimeni / Decît ca semn : Oh, cel ce trebuia a fost trimis / Și datoriile sunt încheiate“ (Chant grégorien). Și o ciudată izolare, prin certitudinea oblăduirii : „Ci­neva mă privește cu nesfirșită milă și răb­dare / De cind m-am născut. . .“ (Ego sum via). Și izolarea in lume : „Pe cine să-l întreb să ia aminte / Toți sunt mascați și toți mă huidui­esc / Impi­ns încet spre mar­ginile lumii / Curind izbit am să mă pră­bușesc / N-am nimănui reproș și socoteală / Doar clopotului negru dintr-un sat / Ce mi-a vorbit cîndva și iată-acum / In ne­gurile beznei s-a-necat“ (Via dolorosa). Vămile pustiei, carte comparabilă cu ci­clul arghezian , al Psalmilor sau cu Lauda somnului a lui Blaga, deschide și încheie stadiul luptei cu pustiul, a trăirii izolării și devastării. Aceste poezii vor fi reluate in parte in cîteva culegeri ulterioare. culegere de loan Alexandru prezintă ea în­­­săși, de altfel, o anumită semnificație pen­tru depășirea stadiilor. Poeme (1970) in­clude integral Vămile pustiei . Imne (1975) conține poeme dintre 1964—1973 și alege din Vămile pustiei doar trei poeme. Reducția trebuie corelată cu titlul volumului care indică noua etapă și cu modificarea nu­melui, care trebuie înțeleasă ca o renun­țare, dar și ca botez al unei noi perso­nalități. Cîteva zeci de imne dau volumu­lui un alt centru de greutate și o altă perspectivă asupra operei anterioare, care renunță în bună parte din noua pers­ia­pectivă. Nu e un act de lașitate, ci unul eroic : situația poetului este aceea a sfîn­­tului Augustin care trece de la etapa vieții lumești la cea aflată sub semnul religio­zității. A doua etapă a poeziei lui loan Ale­xandru a fost una de situare negativă față de infinit. Soluțiile vieții sunt puține : tă­cerea ca sinucidere, sinuciderea ca tăcere, religiozitatea, adică pierderea de sine, sau alegerea unei alte realități esențiale. Unii­ ca Bacovia se pierd definitiv într-o plîn­­gere a mizeriei umane. loan Alexandru se află într-un fel in postura lui Tudor Ar­­ghezi : respins de dumnezeu, strivit de pustietatea acestuia, poetul se lasă cuprins el însuși de ceea ce poate înțelege și stă­pâni : pămintul și omul. Este situația lui Blaga care depășește spre sfîrșitul vieții înecul în absolut, pentru liniștea antică și goetheeană. loan Alexandru după con­fruntarea cu universul, cu străinătatea, se reîntoarce la cei care-i sunt apropiați. Și certitudinea esențială i-o dă Patria. Poezia patriotică a lui loan Alexandru trebuie fixată deopotrivă pe coordonatele cele mai largi și cele mai exact delimi­tate. Trebuie mai întîi să se țină seama de faptul că în această vreme poetul tra­duce pe Pindar. Ideea de patrie trebuie înțeleasă în sensul larg cetățenesc pe ca­­re-l avea la cel mai important poet grec de după Homer. O altă particularitate a poeziei sale patriotice din această eta­pă : ea nu este preocupată de substratul dacic și nici de descălecarea latină. Am pu­tea însă descoperi spiritul vechilor cetăți grecești ale Pontului Euxin din vremea în care Burebista încă nu se născuse, și de asemeni preocuparea pentru tradițiile me­dievale. Desigur, o altă remarcă : pentru înțelegrea patriei lui loan Alexandru tre­buie implicată întreaga sferă a cuvântului și nu în ultimul rînd viziunea patristică asupra faptelor și lucrurilor unui popor. Patristica este învățătura creștină de­­ în­ceput: sensul trebuie luat mutatis mutandis pentru patriotism. In sfîrșit, fiind sentiment și nu raționament, patrio­tismul își alege formele sale de prezență și existență. Una din for­me este chiar tăcerea care lasă faptele să vorbească. O alta este manifestarea mistică, uzînd de forme adecvate, verificate în ul­timele mii de ani. loan Alexandru scrie Imnuri. La începuturile tuturor literaturilor religioase se găsesc imnurile ; patrio­tismul a preluat imnul care a devenit mij­locul său de reprezentare Imnul este forma extatică a poeziei făcînd din spectator și interpret o unitate care este lauda a ceea ce susține lumea, fiind mai presus de ea. Manifestarea imnică, extatică, prezintă o altă trăsătură : pozitivitatea ideală a ima­ginilor jubilative sau encomiastice. Alege­rea imnului pretinde poetului anumite sa­crificii. Etapa avînd în Vămile pustiei un apogeu s-a bazat înainte de toate pe o ima­gistică a apocalipsei : este o lege a psiho­logiei occidentalului ca întotdeauna urîtul și grotescul să pară mai expresive, exact în măsura în care răul și urîtul demonic sunt nesfârșit ipostaziate în lume. Poziti­vul, este însă, unul ; el nu presupune ca­lități, ci cel mult grade ale înțelegerii. Im­nele bucuriei vin într-un fel de antiteză față de Vămile pustiei. Este în fond aceeași situație întilnită în înțelegerea lui Dante : toată lumea este de acord asupra expresi­vității extraordinare a Infernului și nu găsesc decît cu ușurință cuvinte pentru a amenda Paradisul. Legătura dintre cele două etape rămîne însă o prezență. De altfel, în De unde vine umbra, poem din Vămile pustiei, condiția imnului este pa­radoxal susținută : „Un imn trebuie spus noaptea și numai celui / Care singur ve­ghează trecerea“. Și un Imn etern care încheie volumul, este un pro­log pentru condiția ulterioară a imnului : „Din când în cînd din margini de Pustie / Pornește-un fel de imn de bucurie / E-un fel de sărbătoare sugruma­tă / Ce vrea să-și rupă lațul de pe bere­gată / Văzduhul clocotește și se stîrneș­­te-un vînt / Ce zgîlțîie pustia din miezul de pămînt...“ Cele cîteva versuri indică OSVtct raporturile chiar geografice dintre poezia pustiei și a luminii iirnice... Așadar, cu Imnele bucurei (1973), loan Alexandru a depășit etapa urâtului, într-o lume în care urîtul nu mai este un instru­ment al contestației în numele moralei și frumosului, ci perversiune, cinism, tarare. In acest ciclu al bucuriei, simbolul esențial este lumina, în linia tradiției milenare. Lu­mina divină și lumina patriei, lu­mina iubirii, a milei, înțelegerii. Lumină pură : „Lumină lină lini lumini / Răsar din codri mari de crină / Lumină lină cuib de ceară, / Scorburi cu miere milenară / De dincolo de lumi ve­nind / Și niciodată poposind / Un răsărit ce nu se mai termină / Lină lumină lină“ (Lumină lină). Poezia e lumină : „Inel de aur, graiul meu / E logodit cu lirele lu­minii“ (Floare neagră). Lumina neapropia­­tă e un poem de simetrie față de Ce este Pustia ? Lumina e potopul lumii, evidența și mijlocul de evidențiere a lumii : „Calc pe morminte de lumini / Furtuni pe mări de veșnică lumină / Ninge cu crini și plouă neîntrerupt / Cu trupuri mari de îngeri de lumină / / Semințe străvezii cît munții cresc / In­gh­i de limpede lumină / Nu se mai poate tăinui nimic / Căci totul e o taină de lumină“. Simboluri cheie apar și aici : flori, fluturi, plîns, foc, îngeri, candelă. Viața devine grație indicibilă în această lume, ca în Misterium tremendum : „Și-n somn și-n veghe și-n pace și nepace / Crește ceva In mine de necuprins“. în sfîrșit ființa poetului in această nouă ipostază : „Poeții — semnul Crucii pe care sîngerează / De mii de ani Cuvântul la amiază“ (Româ­nia). Dar ceea ce este unic și nou în acest volum : unirea patriei cu grația luminii divine. loan Alexandru dă în această pe­rioadă de inflație a poeziei patriotice gu­ralive, o sumina de gravitate și credință. O altă caracteristică a acestei poezii constă în îmbinarea sentimentului absolut al pa­triei cu cînecul ei regional, îndeosebi transilvan și moldovean. In sfîrșit, patria nu este imagine festivă, ci una grea, adîn­­că de înțelesuri, cum apare din orice strofă din Graiul patriei . ..Candelele o pot vesti, nu toți morții o / Pot nădăjdui. Pa­tria. Nu au, nu o pot / Invoca, nu o pot prevesti, primeni, porunci, / Proroci. Maica Patrie, Maica Maicilor. / Cerul Patriei, fo­cul, vatra, cărbunele / Veșnic treaz din colibele Patriei / Nu oricui, nu oricînd, nu tuturora / Le este dat amarul, jalea, fri­gul, / Cosmosul și nebunia Patriei. • Sîn­­gele acesta negru împrăștiat, / închegat ghemotoc, ruginiu purpuriu, / La rădăci­nile cimitirelor/ O patrie vie, cu eroii și lucrurile ei își au imnurile : Carpații și Avram Iancu, Ardealul și Ștefan cel Mare. Poetul însuși descinde din această patrie: „Cu candela plăpîndă mă arăt / Din Apu­seni ieșit dintre morminte / Un crin în stînga și-o garoafă / Urmat de clopotele sfinte“ (Către Eminescu). Acest mod al poeziei patriotice e accen­tuat în imnele Transilvaniei (1976) Alături de Adrian Păunescu, dar nu cu totul altfel, loan Alexandru este unul din cei doi con­temporani care dau poeziei patriotice gra­vitatea și responsabilitatea. Marea poezie patriotică pornește totdeauna dintr-o reti­cență , și volumul acesta o profesează în primele sale versuri : „De bună seamă că îmi cade greu / Să spun cuvîntul care se cuvine / Măicuța mea al cărei sîn l-am­ supt / S-o laud mult mi-e milă și rușine“ (Patria). Dincolo de aceasta, poezia Tran­silvaniei, căreia îi cînta totul : Alba Iulia, satul natal, Cîmpia Libertății, stejarii, mo­canii, seceta și frigul, izvorul, pe Șincai și pe Pleu Procopie Pătruț, și pe nenumiții istoriei „Storși din pămînt cum toți au fost / Storși din măi­cuța lor într-o pruncie / Acum / stoarce noaptea de pe munți / Și îi împin­ge focu-n veșnicie“ (Origine). Un simț extraordinar, al determinărilor morale, exis­tențiale, de către cele naturale, minerale, vegetale, cosmice, nemaiîntîlnit în poezia patriotică îl definește pe loan Alexandru, continuatorul și deci egalul marilor săi ardeleni, Coșbuc și Goga. Pornit dintr-un sentiment al luminii care-l poate pune ală­turi de Hölderlin și Rilke, loan Alexan­dru ajunge la o imagine inimitabilă a pa­triei pe care dacă putem spune, o univer­salizează. Indiferent de etapă, marea calitate a poe­­ziei lui loan Alexandru^'nMsiA“T*mar^H:"rLft» tura ne nm a pnp­ fnlm. man Alexandru nu se arată nici zeu nici suveran, nici tiran, nici centru al lumii și nici un scan­dal al lumii : el nu este erou, dar nici vierme. El este pur și simplu un om care-și trăiește condiția de om într-un univers care e al său și e necunoscut. Exact ca primul om, el își trăiește condiția în mod pur ; nu pune filosofia între el și infinit, nu se apără cu poezia de lume sau de sine. O consecință care decurge din aceas­tă lipsă de apărare a omului in fața lumii, este transformarea poeziei în act existen­țial. Ioan Alexandru este singurul poet con­temporan care a reușit să convertească poezia în act ontologic într-o asemenea măsură încît să poată concura cu Bacovia și Arghezi. Poezia sa nu se adaugă lumii și nu se opune acesteia : ea pur și simplu propune o lume care devine singura. O altă consecință a acestei poezii : ma­nifestarea ei ontologică face inutilă și în­tr-o oarecare măsură imposibilă descrierea tehnică. Marele secret al comunicării a fost și rămîne pentru totdeauna acela al sim­plității, al ignorării procedeului prin forța mesajului. O asemenea poezie poate fi evi­dent descrisă : tipuri de imagini ale ab­solutului stagnant și dinamic, formele oxy­­moronului, paradoxele existențiale și logice, retorica spaimei și a bucuriei, a smereniei și a apocalipsei. Dar prin aceas­ta se pierde indicibilul. O altă imposibili­tate pentru cel care vrea să vorbească des­pre această poezie: pierderea efectului în­tregului, după cum citatul scoate din exis­tență poezia, fragmentul devenind obiect de muzeu. Ca manifestări extreme dar numai rareori di­soci­abile ale acestei poezii, tre­buie reamintite : starea de criză concretă devenită alegorie și alegoria devenită rea­litate. Uneori, alegoria e pură, ca în viziu­nile medievale și moraliste : „Invizibilă-i inima lumii / Sub care se zbat armatele limitei supuse / Pumnul scămoșat al Glo­riei, Mindria și / Eul brav calcă viteaz pe falnica vîslă / Strălucitoare din lemn poleit expus / Dezbinului lăuntric“ (Lumina ne­creată, Vămile pustiei). Poetul loan Alexandru nu mai are ne­voie de etape de acum. Un avantaj al bi­nelui­ este determinarea sa­­ luminoasă, ab­solută. loan Alexandru a găsit binele, marian popa cronica de librărie Radu Beligan scrie la fel de inteligent și iro­nic cum joacă. Oricine se va convinge de a­­ceastă afirmație citindu-i spiritualul și nu­anțatul jurnal de scenă și lectură, de trăire și metaforă : Luni, marți, miercuri... scos de Editura Eminescu . Efigii în a­­bănos, mai exact spus, o parfumată anto­logie din „lirica neagră francofonă“ ne o­­ferâ Gavril Ședran și Mircea Traian Biju, cu un cu­vânt înainte, prezentări și note de Mircea Traian Biju în Editura Albatros, Colecția „Cele mai frumoase poezii“ . Tot în Editura Albatros reputatul italienist Ale­xandru Bălăci publică o informată și curgă­tor scrisă monografie intitulată Ugo Foscolo. Să cităm din ea : Foscolo este poetul pentru care întreg patrimoniul spi­ritual al mitologiei și al antichității nu este un inert tezaur, ci un element viu, stimulator, un humus fertil. Dar ne în­trebăm pentru Pavese nu era la fel ? m Victor Țîrcovnicu ne interesează prin am­bițioasa lui lucrare : Istoria învățămîntu­­lui din Banat pină la anul 1880 (Editura didactică și pedagogică, București) » O lucrare deopotrivă de utilă și de in­teresantă publică universitarul Florea Stăn­­culescu, la Editura didactică și pedagogică. Cartea, intitulată Probleme privind moder­nizarea predării istoriei, va suscita un real interes în rândurile tineretului și al specia­liștilor: Traian Iorga

Next