Saptamina, 1983 (Anul 13, nr. 1-52)

1983-01-07 / nr. 1

spirale la judecata de apoi a poeților 5. Alexandru — ca și Ion Gheorghe, ba chiar ca mereu desfătatul cu elogii, Nichita Stănescu — a fost și este încă supus unui tir concentric de către, hai să-i zicem deși nu are nimic a face cu ea, noua critică românească, pentru care ludicul este rampa de lansare a tine­rilor poeți. Și pentru susținerea acestei afirmații amintesc unele articole din presa noastră. Scriam altădată că există o nevoie permanentă de schimbare a cla­samentelor poetice, asta fiind pentru a țiva un semn de regenerare a gustu­lui, dacă nu ar ascunde altceva, și anu­me tendințele, mai mult sau mai puțin mărturisite. Un scepticism virulent bin­­tuie Apusul de multă vreme, o socie­tate mumificată, sătulă de clasicism și amatoare de euristică, dorește dărima­­rea a tot ce a domnit asupra gustului nostru. Din păcate, pe ruinele acestei culturi, și mă gîndesc nu numai la lite­ratură, ci și la muzică, arte plastice, teatru, dans, cinematografie, nu se a­­șează altceva decit niște deșeuri spiri­tuale de care Arta nu a avut și nu va avea niciodată nevoie. Farsa continuă de multă vreme și e întreținută cu bună știință de către infatuații snobi, de către imitatori ai imitatorilor și de nea­veniți. „Niciodată nu o să reușești să sculptezi marea", spunea cineva. Mus­trătoarele coloane ale Acropolei te vor certa din imemorialitatea lor, cum di­vinele sunete beethoveniene nu vor reuși să fie întrecute de către percuții­le sinistre ale unor orchestre care cântă după repare și nu după note muzicale. Picasso cel puțin știa să deseneze mină și e autorul unor senzaționale de­­­sene anatomice care-i scutesc de bănu­iala de a fi un farseur , ce facem însă cu ceilalți, cu tagma de neajutorați care pornesc de la „noua fază" a autorului Guernicăi, fără să fi trecut prin rigorile michelangiolești, cu sgomotoșii, ridicolii „reformatori" ai picturii și ai altor arte ? Impostura proliferează și asta nu ar fi nimic, dar ea e ridicată la rang de principiu și atunci de ce să ne mai mirăm că este posibil să fie contestat Călinescu, ba chiar Eminescu, ce-i drept cu mai puțină îndrăzneală, sau alți poeți aflați in linia tradițională, deci „înapoiați", după opinia avangardiștilor de ultimă oră ? Unul dintre criticii lui loan Alexandru vorbea chiar de o „scle­rozare" a liricii acestuia, deplîngînd cu tărie perimarea poetului. Acompaniato­rii săi țineau isonul cu aceeași temeri­tate, dar demonstrația lipsea. O neferi­cită ființă care s-a autoexilat în lada cu gunoi a istoriei îi număra lui Căli­­nescu cacofoniile din versurile sale oca­zionale, pentru că ocazionale erau, cum știe o lume întreagă, credind că prin asta îl distruge. Amatorul de cadavre literare le uita pe ale sale insă și spu­mega victorios în cărțoaiele tipărite cu litere Îndopate la o editură ce voia să plătească polițele directorului său de a­­tunci pentru că marele critic nu degaja­­se să-l recunoască ! Uri­ce moravuri . Un alt critic scrie că Opera nu are nimic a face cu Scriitorul pe sute de pagini, și cînd credem că am tras clapa cititorului neavizat dăm și noi cu copita în cîte un monument ! Dacă contești aceste năra­vuri ești imediat taxat de „spirit primar agresiv", vedeți dumneavoastră, numai băieții de mingi propășiți pe la diferite curți editoriale sunt culți, restul : o apă și­ un pămînt ! Iată de ce, fără a afirma că loan Ale­xandru este un poet perfect, mi se pare că o punere la punct era necesară. El e contestat înainte de orice pentru că nu a aderat la scălîmbăiala propusă de „noua impostură a noii critici", cum scria undeva Picard. Autorul nu mai există, trebue lăsat la garderobă, după teoria celor înfierați mai sus, el nu contează decit în măsura în care abhoră paleo-critica ! De-abia atunci poate fi considerat talentat sau nu ! Judecată strimbă pe care oricine o poate respin­ge fără mari eforturi. Deci Poetul tre­bue trimis în exil, el trebue abolit, ba chiar se poate ajunge la abolirea ope­rei. Autorul trebue să dispară, nota lui personală este lucrul cel mai rușinos. Ce se propune în schimb ? Textele ar putea fi semnate cu anodinele cuvinte : scripteur, cerivant, cerivait, donateur de récit, producteur etc. Iată-ne in fața joncțiunii între acești revoluționari ai criticii și dogmaticii care cereau poame scrise în comun : filme făcute de echi­pe ; piese de teatru care să aducă cu potpuriurile muzicale de la balurile de cartier ! încotro merge literatura ? se întreabă Blanchot, autorul acestor aserțiuni. Spre esența ei care e dispa­riția ! Nu Homer scrie, ei un spirit im­personal ! Opera trebue să se debarase­ze de autor ! Ce este el, autorul, la urma urmelor ? O ființă de hirtie, un produ­cător de texte, omul gramatical, Marele Absent ! După teoria asta, loan Alexan­dru ar fi trebuit să primească comenzi de la conciliul criticilor, să fie progra­mat, ba chiar să i se și arate mijloa­cele literare în care să execute Opera ! Abordarea poeziei lui loan Alexandru a cerut și cere încă o pregătire specia­lă, un consens cu limbajul propriu a­­cestui poet , cu semnificațiile lui, dar dacă sosim la fața locului și ne uităm ca la un galantar în care se află pro­duse de pe alte galaxii, e firesc să re­fuzăm a înțelege entelehia lirismului său. Nu spun că poetul nu este victi­ma unei diluții evidente ; la început am vorbit chiar de o monodie mai greu de suportat de către spiritele nededate la încifrări, dar este Alexandru un poet plin de obscurități, în sensul în care Baudelaire putea fi socotit astfel ? Se poate ! Noțiuni ca Abis, Spaimă, Deșert (la Alexandru Pustie), Temniță, Frig, Negru, Putred, Azur, Cer ideal, Lumină, Puritate puteau speria pe contemporanii primului, dar în ce-l privește pe poe­tul nostru, lucrurile nu mai stau chiar așa. O persecuție a temelor există ; prin repetiție, lirismul dispare, rezultînd ridicarea la rang de simbol a „obiectu­lui" celebrat, ca în „Boleroul“ lui Ra­vel. Monotematismul poate plictisi sau induce în eroare, dar ca în creștină in care Dumnezeu trebue Veghea im­plorat tot timpul pentru că, dacă o sin­gură secundă îl uiți, el dispare, nu mai există (tot astfel Poetul se simte dator să vegheze in fiecare secundă la soarta Patriei !), poezia lui Alexandru îl re­clamă, cit ar fi de paradoxal. E ceea ce printr-o coincidență cerea și Sartre, cu care nu are tangențe . A te simți esențial in raport cu lumea ; a introduce ordinea acolo unde e dezordi­ne ; a impune unitatea spiritului in fața diversității lucrurilor ! Care e deci lim­bajul Poetului ; unul banal ce poate fi citit de oricine, ori unul metaforic in care Lumina, Pelicanul, Pustia. Tranda­firul au o trimitere cu bătaie lungă, fără a-i împrumuta acestuia un sens mistic. Lumina poate fi credință oarbă, limita lumii informale, nu numai Fiat Lux din Geneză, lumină interioară. Eternitatea. Pelicanul este simbolul dra­­go­stei paterne, cel ce se sfiște ca să-și hrănească pruncii, sau, extins, al cruci­ficării (la Alexandru al crucificării Pa­triei de către cei ce o înjumătățesc) ; Pustia este încercarea, Credința în pe­renitatea Locului în care te-ai născut . Trandafirul poate fi arma Poetului, simbolul puterii spirituale ; Imortalita­­tea lui, Inițiere în artă, Regenerare, simbol al dragostei de aproape , sigur, asta neînsemnînd că refuzăm noțiunilor și sensuri alchimice sau de altă natură , dar trebue să fii de rea credință pentru a vedea in simbolurile enumerate mai sus numai intenția de a impinge in transcendent ceea ce la un poet chiar că nu strică, el mînuind mai ales ab­stracțiuni. Trecind peste aceste digresiuni abso­lut necesare, fără a mă arăta vreun a­­dept al lui Freud, trebue să semnalez unele obsesii ale lui Alexandru, expli­cabile prin Locul unde s-a născut și mai ales cu acea teribilă necesitate a Lu­minii, atit de persecutoare în lirica sa. Locul de baștină al liricului discutat este un ținut legendar, dominat de gi­gantism, loc paradisiac, cum scria Căli­nescu despre peisajul eminescian, dar și bîntuit de o mare nedreptate socială, de un fapt istoric care a durat un secol. Acolo umbrele, întunericul spiritual au dus la acea tentație eternă spre lumină, spre liman, spre izbăvire, ajungerea in marea familie a națiunii. O patrie în­străinată este un Pustiu în care aștepți mîntuirea ce nu mai vine de o mie de ani, de­­ aici o viziune cosmică a univer­sului înstrăinat și melancolia cerebrală a poetului, de unde primejdia unei re­torici goale, cum scria același Călinescu. Cînd te simți responsabil de tot ce nu s-a împlinit sub stelele sub care aștepți, opțiunea între postura de Profet și Clovn este ușor de trecut. Nu poți fi glumeț când ești prizonierul unei istorii nemeritate și a glumi cu această mereu repetată grijă : să nu mai fie ce a fost ! mi se pare un lucru impardonabil. Opera lui Alexandru este una a răbdării și a speranței. Alexandru e „omul dia­fan care se trage din pustiuri", cum scria divinul critic despre fiul Ipo­­teștilor. e. b. pe scurt CIUPERCILE HALUCINOGENE ȘI REVOLUȚIA FRANCEZA • DE-ALE REVELIONULUI • EVENIMENT EDITORIAL • „PARSIFAL" SUPRAREALIST • A apărut nr. 4 din prestigioasa re­velă Manuscript­um, editată de Muzeul Li­teraturii Române • Olga Nemeș, pe locul 9 în clasamentul european al jucătoarelor senioare la tenis de masă • Starea sănă­tății lui Maradona e in curs de îmbunătă­țire, anunță grijuliile agenții de presă • Nostradamus : două războaie mondiale de aici pînâ în 1999 — evident, în „tălmă­cirea“ million­arul­ui de pe acum Jean-Char­­les de von Brune. Acesta tot publică vo­lume cu profețiile lui Nostradamus, ele se mai traduc și prin alte locuri, iar astrolo­gul profet își încasează consistente drepturi de autor . Ultimul furt al secolului , zece milioane dolari dintr-o bancă de la Mar­­bella din Spania, comis de sărbători, sta­bilește un nou record . Vasile Căbulea ne prezintă dosarul „încărcat“ al voleiului masculin din care aflăm nedreptățile care s-au făcut antrenorului emerit Nicolae So­­tir, care a fost trimis la plimbare după ce adusese echipa României pe locul cinci La Jocurile Olimpice de la München. In ’82 naționala noastră lupta pentru locurile 13— 16 . O profesoară de istorie de la Uni­versitatea din Maryland, doamna Mary Matosian, crede că, nici mai mult nici mai puțin, Revoluția franceză din 1789 n-ar fi avut loc așa rapid dacă țărănimea nu s-ar fi aflat sub efectul unei redutabile ciuperci parazite și halucinogene care se găsea în pîine la acea epocă ! Așteptăm noi descoperiri și teorii și în ce privește războaiele punice ! * Concurență la TV : transmisia Revelionului pe două canale. Din păcate, p­rovincia n-a fost conectată la programul 2, dar a putut revedea Reve­lionul tineretului pe postul 1 • 20 de sateliți vor fi destinați firmelor parti­culare, organizațiilor internaționale și Pen­tagonului • Zico Înaintea lui Maradona în clasamentul revistei argentiniene El Gra­fice, pe ’82 • Ce s-a găsit la Gara de Nord la Biroul de obiecte pierdute , o mașină de cusut Rodica, o sacoșă cu un felinar, tacmuri, o floare intr-un ghiveci, acte, bani în Rapidul 16 și foarte multe damigene cu vin ! • Din cartea istoricu­lui german Ottmar Katz, profesorul Theo Morell, medicul personal al lui Hitler : Führerul lua cocaină, era tot timpul cons­­tipat, suferea aproape zilnic de vio­lente dureri de cap care-l obligau să înghită cașete și somnifere în mare cantitate. Nu exista o zi și chiar o noapte, fără ca el să nu-și cheme medicul să-l consulte, în special după atentatul ratat de la 20 iulie 1944 . Minunatul cor din Târ­­goviște — sub conducerea lui Gheorghe Di­­m­ancea — a obținut premiul I la con­cursul coral din Lugoj : ca piesă de re­zistență, muzicienii din cetatea voievodală au interpretat in primă audiție Madrigal pentru cetatea Tîrgoviște de Doru Popovici, conceput pe un poem de Martha Popovici. • lamă foarte friguroasă în Israel, ca și în India ; ploi diluviene în Ecuador și Bo­­s via. La Moscova -27 grade • De-ale Re­velionului : lăcătușii de la Metalo-casnica au deblocat ușa familiei N. din Bd. Ma­­gheru, pentru ca ocupanții acestui arpar­­tament să nu intre pe fereastră • A apărut un număr special din Revista noastră, pu­blicația elevilor­ liceului Unirea din Foc­șani, cu prilejul împlirii a 70 de ani de la apariție • Producătorul italian Enzo Gallo a cumpărat, pentru desfacerea pe piața peninsulară, șase filme românești, în­tre care Duelul, Trandafirul galben (a ze­cea­­ oră care-1 cumpără) și cîteva filme de animație . Se menține formula­ cu 24 de echipe în turneul final al Mondialului de fotbal. Statele Unite și-au prezentat ofi­cial candidatura, dar lupta pentru organi­zarea în ’86 a competiția se dă stins în­tre Brazilia și Mexic. Cei din urmă folo­sesc ca atu distanțele mai scurte intre ora­șele care vor­­ găzdui meciurile, precum și hotelurile mai moderne și mai bine echi­pate a Bette Davis. 74 de ani, a încheiat filmările la o nouă peliculă ; Catherine Hep­­burne, 73 de ani, a suferit un accident de automobil ; Marlene Dietrich, 80 de ani, stă la pat, din cauza unui picior fracturat; Greta Garbo, 77 ani, stă cînd la New York, cînd în Elveția, fără ca nimeni să uite a­­ceste glorii, ne informează Lumea. nr. 1000 • Rică, popularul nostru fante din Giu­­lești, ne înștiințează că e antrenor federal și pregătește portarii loturilor naționale ; regretă că a plecat d­e la Rapid, astfel juca și acum la Real­ Giulești și, poate, și la națională, concurîndu-l pe prietenul său Zoff, și e fericit că fiul său joacă mijlo­caș dreaptă la Sportul, fiind talentat, fără ca să vrea să se facă portar . Nu de mult, la concursul internațional Virtuosi per musica di pianoforte, ce a avut loc în R.S. Cehoslovacia, în orașul Ustoi nad La­bem, doi tineri pianiști români au fost dis­tinși cu premii : Aladár Racz — cucerind premiul II, iar Dan Rațiu — di­ploma de onoare, ambii fiind elevii pro­fesoarei Camelia Pavlenco, de la liceul „George Enescu“ din București . Nouă incendii fără urmări grave au avut loc în noaptea de Revelion din pricina artificiilor lansate de către petrecăreți . In Supli­mentul literar artistic al Scînteii tineretului, a-a deschis serialul Antimetafizica — con­vorbiri cu Nichita Stănescu, de Aurelian Titu Dumi­rescu • A apărut, în ultimele zile ale anului ’82, Getica lui Vasile Pâr­­van, eveniment editorial . • Reproduceri dintr-o revistă a revistelor : «Protagonistul unei contradicții este în ultimul timp Eu­gen Simion. Pe de o parte pledează pen­tru primatul judecății de valoare : „Nu este niciodată fără semnificație ce susține Și ce respinge un critic de talent, pentru ce idei se bate și ce valori apără (...). Criticii de vocație trebuie să aibă neapărat vocația valorii“ (România liberi, 24 de­cembrie a.c.) Imperativ­e Just ! Dar, pe de altă parte, criticul face dintr-un autor de scheciuri un Moliére al românilor. E vorba de Ion Băieșu, autor de „teatru mo­dern”“, a cărui „specialitate“ este „să pri­vească umanitatea orbi viciile­ri mărunte“. Piesele „remarcabilului“ se intitulează „Boul și vițeii“ și, respectiv, „Gărgărița“). Cea din urmă e o comedie „scrisă cu mare ver­vă“, „amplă“, care „folosește procedee mai complexe (travestiuri, răsturnări de situa­ții, false asasinate...) și un repertoriu bo­gat de teme morale“. „Gărgărița este, pe scurt, o bună comedie de moravuri, inge­nios construită, cu replici de mare efect și o ironie, un subtext, care ține treaz gîndul cititorului și-l provoacă să mediteze l a ceea ce vede și aude“ (România literară, nr. 52, a.c.). Nu e întîia oară cînd Eugen Simion sI elogiază fără rezerve pe Ion Băieșu, iar acesta nu e singurul scriitor minor din care face o „stea“. In concluzie, nu este niciodată fără semnificație ce susține și ce respinge un critic». .? La festivalul de la Bayreuth, regizorul Götz Friedrich prezentat opera lui Richard Wagner „Par­a­sifal“ în manieră suprarealistă , trandafiri de sticlă, forme geometrice simbolizind di­mensiunea spațiu-timp, sonor­­tăți elucubran­­te Aplauzele frenetice au fost în mare măsură dedicate dirijorului american Ja­mes Lavine . Ce se putea citi pe un i­­mens panou așezat pe acoperișul unui stu­dio cinematografic american : „Liniște, vă rugăm !“ Numai că piloții avioanelor, în loc să țină seama de apel, survolau și mai de aproape clădirea respectivă pentru putea citi apelul adresat lor . In revista­­ România literară din 16 dec. 1982 compo­zitorul Lucian Mețianu afirma: „Personal nu cred­e prelucrarea folclorului“... cu toate acestea, preluînd folclorul, compozitori precum George Enescu, Sabin V. Drăgoi, Dimitrie Cuelin, Mihail Andricu Paul Constantin­escu — nema­i vorbind de M­auel de Falla, Dvorak, Ceaikovski, Straș’insky etc.—au creat capodopere! Nu de mult, tot In revista România literară, un meloman a decapitat opera... Desigur cu... argumente hilare... Oare aceasta este tradiția muzi­cologiei noastre ? Noroc că marii noștri cîntâreți de operă entuziasmează publicul de pretutindeni, în timp ce nu puține opere românești s-au impus și peste ho­tare • Peter O’Toole obține un mare suc­ces la Londra în piesa Om și supraom de Bernard Shaw la Theatre Royal Haymarket • Din densul interviu publicat de Tribuna cu acad. Virgil Vătășanu : „Datoria istori­cilor de artă nu constă numai în satisfa­cerea cerințelor marelui public, ci, înainte de toate, în studierea monumentelor în ve­derea înțelegerii și a interpretării valorilor artistice, precum și a salvării acestor va­­­lori“. • Din calendarul pe 1983, tipărit de Edi­tura politica, desprindem un interesant ar­ticol privind alimentația rațională . ..De­viza gras și frumos, din păcate, se m­ai păstrează încă în concepția unor persoane certate cu cumpătarea, care nu vor să înțeleagă că aceasta este total dăunătoare. Cercetările științifice au demonstrat că între mortalitatea prin toni degenerative, îndeosebi cele cardiovasculare, si acest sin­drom există o strînsă legătură. (...) Prin­tre cauzele incriminate in apariția obezită­ții se află confortul și apetitul crescut. (...) Niciodată și nicăieri grasul n-a fost fru­mos“ • S-a schimbat moda, de unde gă­seam în sticle de apă minerală ulei, la magazinul de Delicatese din Piața Amzel s-a vîndut apă minerală în sticle de șam­panie. Poate curăță cineva... sticlele­­ argus cronica limbii românești cuvinte noi... * Paralel cu proliferarea formelor lexicale, obținute prin mijlocirea sufixului -iv, de care ne-am ocupat intr-un comentariu an­terior, paralel și, am adăuga, competitiv chiar, ținînd seama de realitatea lingvisti­că existentă — acționează un alt element al derivării și anume­­ al, adăugat, și el, la rădăcina sau la tema unui cuvînt vechi spre a obține altul nou. De regulă generală, mobilul acestei in­genioase modalități de formare a unor noi elemente de vocabular rezidă în tendința firească a vorbitorului de a concentra expresia verbală, fie uneori chiar și nu­mai pentru a economisi o silabă sau două. O formație cum este, de pildă, stradal din sintagma comerț stradal se substituie locuțiunii de stradă (comerțul de stradă), cea dinții fiind evident mai concisă și mai directă. (In paranteză fie spus. Dicționarul expli­cativ al limbii române și, după el, recen­tul Dicționar de cuvinte recente, înregis­­trînd adjectivul stradal, îl explică prin influența limbii italiene care îl cunoaște sub forma stradale, înclin să cred că res­pectivul adjectiv este format pe teritoriul limbii noastre ca atîtea noi cuvinte obți­nute cu sufixul -al.) După cum menționam, acest sufix se do­vedește a fi ct se poate de productiv, luîndu-se — dacă putem spune astfel — la întrecere cu celelalte elemente de for­mare a noilor cuvinte și, mai ales, cu­­ îv, de care ne-am ocupat cu alt prilej. Dar, ca și în cazul acestuia din urmă, nu toa­te formațiile date la iveală prin mijlo­cirea sufixului -al sunt acceptabile. De ce anume afirm aceasta, va rezulta, cred, din însăși semnalarea unor exemple. Dar, mai înainte de a le vedea pe aces­tea, să le consemnăm pe cele care pot avea sorți să circule. Iată-le în pasajele care le cuprind: • „încordarea însăși a ideii e mascată de stilul conversațional“ (adică, de stilul propriu conversației) • „Din aceeași prefață mai aflăm o se­rie de ciudățenii motivaționale...* (mo­­tivaționale pentru, bazate pe motivație) • „...personaje tolstoiene, aflate mereu în vizită la unul sau altul dintre vecinii do­­meniali“ (vecinii domeniali pentru­­ cei aparținînd domeniilor vecine). Urmează, acum, două exemple în care noile formații obținute cu sufixul -al nu mi se par acceptabile. Primul dintre ele sună astfel: „(Un anume enunț referitor la proverb) devine metaforă de îndată ce se asocia­ză unui context lingvistic sau situațional“. Să zicem că situațional este bine format, adjectivul provenind din situație cu ajuto­rul sufixului -al, dar ce sens trebuie să-i atribuim în enunțul dat: „se asociază u­­nui context lingvistic sau situațional“ ? Iată și al doilea exemplu: „(Poeta) riscă să fragmenteze semnifi­cațiile discursului liric prin discontinuitatea enunțului (...) Pe de altă parte, abuzul fi­gurat, evident, constituie încercarea unifi­cării tuturor elementelor“ (abuzul figural vrea poate să exprime ideea , abuzul fi­gurilor de stil, dar formația figuril, prove­nită din substantivul figură este hibridă). Mai este nevoie sa spunem că, deși ne­cesare, noile cuvinte obținute prin deri­vare, ca, de altfel, prin oricare alt mij­loc lingvistic, trebuie, totuși, să îndepli­nească unele condiții care să le facă uti­lizabile î­ n­ miticescu

Next