Scînteia Tineretului, octombrie 1965 (Anul 21, nr. 5093-5119)
1965-10-14 / nr. 5104
Marile descoperiri ARHIMEDE de Dorel Dorian Cînd corăbiile romane pornite sa atace Siracuza s-au apropiat îndeajuns de mult de cetate, „de după zidurile ei se aplecară asupra corăbiilor bîrne lungi, încovoiate în formă de corn. Unele dintre ele — după cum ne informează istoricul Plutarh — loveau de sus corăbiile şi le scufundau prin forţa loviturii. Altele apucau corăbiile de prore cu nişte ghiare sau pliscuri de fier asemănătoare cu ale cocorilor, ridicau corăbiile, le răsturnau cu pupa în jos şi apoi, îndepărtînd cîrligele, le scufundau“. Maşinile acestea create după planurile marelui Arhimede şi utilizate atunci, pentru prima oară în istoria înfruntărilor navale, l-au făcut pe Marcellus, comandantul flotilei romane, să-şi întrebe ostaşii: „N-ar fi mai bine să încetăm lupta împotriva acestui matematician, asemănător lui Briareu — gigant mito- 1 logic cu 50 de capete şi 100 de braţe — care stînd liniştit pe ţărmul mării ne scufundă corăbiile... ?“)• Pentru a înţelege însă cu adevărat opera marelui Arhimede şi a întregi imaginea, îndeajuns de sumară, pe care ne-au creat-o manualele şcolare vorbindu-ne doar despre „legile“ care-i poartă pînă azi numele — chiar şi asemuirea lui Arhimede cu legendarul Briareu spune încă îndeajuns de puţin. Vorbind despre Arhimede, trebuie să amintim înainte de toate faptul că ne găsim într-o perioadă în care asistăm la o puternică dezvoltare a ştiinţelor naturii şi, în special, la dezvoltarea matematicii, astronomiei şi mecanicii. E momentul în care Ptolemeui, urmaşii lui Alexandru, întemeiază aşa-numitul „Muzeu din Alexandria" sau „Templul muzeelor“, în esenţă primul institut de cercetări din istoria lumii şi primul aşezămînt ştiinţific beneficiind de o subvenţie oficială. 1). Spre deosebire de „Liceul“ lui Aristotel unde discipolii acestuia citeau, discutau dar refuzau din principiu experimentul, „Muzeu!“ e înzestrat cu cea mai modernă aparatură a epocii — sfere armilare 3), astrolaburi 4), cadrane solare etc. — ceea ce îngăduie cercetătorilor să-şi verifice raţionamentele şi observaţiile teoretice, măsurînd, cîntărind, topind metale, amestecînd substanţe, „verificînd“ poziţia exactă a stelelor. Erastotene, directorul „Muzeului“ stabileşte pentru prima oară dimensiunile pămîntului, cu o eroare detectabilă abia în sec. XVIII 5). Aristarh, în aceeași perioadă, situează tot pentru prima oară soarele (și nu pămîntul) în centrul Universului ipoteză care avea să fie reluată abia de Copernic. Euclid •) reali-1. E vorba de primul atac roman asupra Siracuzei, după cum se ştie, respins. 2. Numai „Catalogul“ Muzeului — „Catalog al operelor care au strălucit in toate domeniile cunoaşterii" — numără 120 de volume. 3. Sfere imitînd mişcarea astrelor. 4. Instrument pentru determinarea pozitiei stelelor. 5. Valoarea circumferinței pămîntului stabilită de Erastotene — 24 700 mile — prezintă o eroare de numai 250 mile. 6. Lui Euclid i se atribuie celebrul răspuns dat regelui Phtolemeu care voia să descopere o cale mai ușoară în studiul matematicilor : ,,In matematică nu există drumuri regale". 2 zează primul mare edificiu matematic sintetizînd toate cunoştinţele de pînă la el („Elementele“). Diofant realizează prima lucrare asupra ecuaţiilor, iar poeţii, încîntaţi de apariţia roţilor hidraulice, se adresau cu încîntare femeilor: „Munca voastră a fost dată în seama nimfelor rîului, a naiadelor... care saltă sprinten pe roţi, iar roţile învîrtesc greaua piatră de moară“. Pe acest fundal trebuie proiectată apariţia lui Arhimede — 287—212 î.e.n. — despre care Leibnitz spunea că „cei care sînt in stare să-l înţeleagă... vor admira mai puţin descoperirile celor mai mari oameni moderni“. Meritele lui Arhimede în istoria (ştiinţei) ? Amploarea cunoştinţelor sale ? Strălucita îmbinare a capacităţii de investigaţie cu spiritul practic al inginerului ? E suficient să ne gîndim la o lucrare atît de des citată ca „Echilibrul figurilor plane“, expunere completă asupra funcţionării maşinilor simple care a şi pus bazele „STATICIISă ne amintim impresionantul studiu „Despre numărul firelor de nisip" , prima întâlnire cu accepţia ştiinţifică a noţiunii de infinit şi, raportat la epocă, lucrarea cea mai judicioasă, despre dimensiunile „Universului“ cunoscut pe atunci. Să reflectăm, deopotrivă, la studiul „Despre corpurile plutitoare“, piatră de fundament a hidrostaticii moderne şi care, în afara legilor plutirii corpurilor, a dus şi la cunoscutele aplicaţii privind stabilirea densităţii corpurilor prin cufundarea lor în apă (de aici şi cunoscuta „lege“ a lui Arhimede 7). Rezolvînd problema cuadraturii suprafeţelor plane mărginite de linii curbe, dezvoltînd teoria exhaustiei a lui Eudox, aproximînd lungimea cercului prin perimetrul unui poligon cu 90 de laturi şi stabilind valoarea lui „Pi“ cu o foarte mare exactitate8), Arhimede se impune ca cel mai avansat matematician al epocii sale. Prin lucrările sale, geometria teoretică a fost 7. E interesant că pentru prima oară Încep să apară legende despre oameni de ştiinţă, cum a fost şi legenda privind descoperirea bijutierilor-hoţi care au Încercat să Înlocuiască aurul cu argintul 8. Recomandăm cititorilor interesanta lucrare a prof. univ. Florica T. Cimpan „Istoria numărului «tPl», 3 ★ Daţi copiilor dulciuri, nu şi erori De la prima linie trasă stîngaci, cu mina grăbită de emoţie, de la primul cuvînt silabisit cu vocea tare şi gravă a celor 7 ani, ac, ac, sorbi din slova cărţii o înţelepciune adunată cu tenacitatea generaţiilor şi transmisă spre folosinţă şi împlinire. Abecedarul a fost primul nostru manual. Primul nostru suport intelectual, prima lecţie de deprindere corectă a limbii noastre. Dar nu numai el. O firmă silabisită, un titlu de ziar, o reclamă comercială sau un anunţ ne-au fost tot atîtea pretexte pentru a ne mări dorinţa de a citi, de a vorbi corect româneşte. Magnetismul cu care ne absoarbe a fost numit doct autoritatea textului tipărit. Dar imperativul lui se clinteşte în clipa în care litera tiparului suportă impasibilă, eroarea. O reclamă tipărită recent de Ministerul Comerţului Interior, înfăţişa, alături de cîteva cutii de bomboane, revărsate generos, ca dintr-un corn al abundenţei, un şcolar care caligrafia pe o tablă neagră un superlativ la vîrstel : „îmi plac foarte mult“..., desigur dulciurile ar fi scris el mai departe, dar, nelăsat să-şi desăvârşească propoziţia, graficianul semidoct a anticipat in josul paginii cu litere groase : „Dulciuri". Cineva a văzut macheta reclamei, a avizat-o, s-a tipărit, s-au tras la ofset culorile veştejite. Acel cineva şi-a frecat apoi cu mulţumire mîinile : „Bună treabă". Difuzat în tiraje mari, în rîndurile celor care descifrează de puţină vreme manualele de citire, orarul-reclamă a ajuns la destinatari : şcolarii. Şi firesc, credinţa în autoritatea textului tipărit a fost lezată de această grosolană greşeală gramaticală. „Daţi copiilor bomboane" — sună imperativ o altă reclamă publicitară — dar no şi erori, adăugăm noi, V. AR. In excursie la Ghebe Bicazului Foto : AGERPRES legată pentru prima oară de geometria practică. „Măsură cercului“, „Asupra cuadraturii parabolei“, „Despre spirale sau „Despre sferă şi cilindru“ sînt numai cîteva din lucrările care s-au păstrat prestigioase pînă în zilele noastre. Pe piatra mormîntului său a şi fost gravată o sferă înscrisă într-un cilindru — descoperire de care se simţea foarte legat — şi care i-a îngăduit mai tîrziu, de altfel, lui Cicero să-i regăsească mormîntul. Spaţiul nu ne îngăduie să ne referim mai pe larg şi la marele inginer Arhimede care a adus îmbunătăţiri radicale mecanismelor privind irigaţia, ridicarea greutăţilor, construcţia corăbiilor, a maşinilor de război ori a oglinzilor incendiare. Vom preciza doar că pentru a ajunge la rezultatele sale, Arhimede folosea deseori modele mecanice, dovedindu-se şi în acest domeniu un mare precursor). Fizicianul Max von Laue, tentat adesea să constate meritele antichităţii, nu poate să treacă cu vederea în «Istoria fizicii» „apariţia unui geniu de talia lui Arhimede“. Şi aprecierea ni se pare cu atît mai judicioasă cu cit întreaga istorie a ştiinţei demonstrează că cea mai mare greutate în realizarea descoperirilor ştiinţifice constă nu atît în a face observaţiile necesare cît în a rupe cu ideile „tradiţionale“ ivite în interpretarea lor. Care elogiu postum l-ar fi putut întrece pe cel adus lui Arhimede de însăşi logica vieţii şi a ştiinţei şi anume că prima ediţie completă a lucrărilor sale să se dovedească necesară şi să apară, în timpul Renaşterii, în anul 1543, în acelaşi an cu „De Revoluţionibus“ a lui Copernic şi cu „Fabrica“ lui Vesalius ? Soldatul care ucidea în anul 212 î. e. n. pe autorul celebrului: „Daţi-mi un punct de sprijin şi voi urni pămîtul“ nu putea să bănuie, că sabia îi este neputiincioasă şi că loveşte un nemuritor. Ceea ce, de altfel îl şi ridică pe Arhimede deasupra legendarului şi totuşi muritorului Briareu. 9 Marinarii ştiau să se folosească de pîrghii şi negustorii de balanţe cu mult Înainte de Arhimede; descoperindu-le Insă legile, el a creat posibilitatea unor noi invenţii şi a făcut primul pas spre generalizările pe care aveau să le Încerce peste secole, Galileu şi Newton. 4 Un punct Nimic nu e mai primejdios pentru arta spectacolului clasic decit încremenirea pe poziţia şi în credinţa soluţiei unice. Nimic nu e mai supărător decit să auzi: Shakespeare se joacă aşa, Goldoni aşa, Caragiale numai aşa, fiindcă aşa şi nu altfel vrea tradiţia. Dar despre ce tradiţie e vorba ? De cele mai multe ori, respectul tradiţiei nu reprezintă altceva decît respectul unor deprinderi personale ale oamenilor de teatru : reminiscenţe de lectură, imagini reţinute dintr-un spectacol vechi, idei formate pe cont propriu despre un text, despre anumite feluri de a monta, noţiuni şi informaţii reţinute din timpul şcolarizării. In cele mai bune cazuri, se adaugă şi amintirile unor contacte directe cu autori şi graf artişti care au creat în primă reprezentaţie piese, roluri, direcţii de scenă. Oricum, însă, trebuie să recunoaştem că totul e filtrat prin propria noastră memorie şi sensibilitate, prin propria noastră judecată, şi ca atare totul e în mare măsură subiectiv, ca să nu spunem aproximativ, în raport cu (pretinsa) unicitate de montare a operelor clasice. Adevărul e că pentru a-i juca pe clasici soluţiile nu sunt nici una, nici două, ci o mie şi una. Depinde de tactul, de gustul, de cultura, de talentul, de formaţia filozofică a artistului. Constatarea nu-mi aparţine, ci a fost exprimată cu discernă de vedere mint de criticul francez Thierry Maulnier, într-un articol intitulat într-adins : Una, nici una, o sută de mii — soluţiile de a-i juca pe clasici. Tot el semnalează cu o justificată preocupare fenomenul de „uzură a atenţiei“, de tocire a simţurilor cu care receptăm imaginea — vizuală şi auditivă — a unuia şi aceluiaşi spectacol clasic la care am asistat de nenumărate ori. Simţim o firească nevoie ca, din cînd în cînd, să privim cu ochi proaspeţi ceea ce am văzut mereu în aceleaşi forme şi culori, cu aceleaşi sunete şi cadenţe. E o problemă de psihologie elementară şi cred că nimeni nu-i poate nega efectele. Dar în discuţia despre clasici mai există un aspect important, de data aceasta de ordin etic, pe lingă cel strict estetic. Paladinii „tradiţiei“ întreabă de pe socluri : nu constituie oare o impietate, un act de insolenţă, o condamnabilă lipsă de respect faţă de opera clasică , pretenţia de a modifica, de a nuanţa altfel, ceea ce a gîndit şi a vrut autorul ? Oare opera clasică nu trebuie privită ca un obiect de veneraţie, de mare preţ, ca un ritual pentru oficierea unui veritabil cult ? Fără să se descumpănească, novatorii răspund : nu, actul de impietate şi de insolenţă îl săvîrşesc aceia care nu socotesc opera clasicului ca pe un organism viu, pretabil la metamorfozele cărora i se supune orice fiinţă înzestrată cu viaţă, aceia care nu se apropie de opera clasică cu vibraţia pasionată ce însoţeşte orice gest, orice acţiune de cultură contemporană. Uşor de văzut, balanţa înclină — s-ar putea spune de la sine — în favoarea înnoirii. Ceea ce nu înseamnă că inovatorii nu sunt şi ei pîndiţi de primejdii. Cea mai mare, cea mai grosolană, e tentaţia de a modifica, de a inova, prin intervenţii de chirurgie regizorală aplicate textului. Nu convine o idee, o imagine, o replică, o indicaţie a autorului ? Afară cu ele ! Nu aşa se inovează, nu aşa se creează un spectacol clasic în spirit contemporan. Dimpotrivă, măsurarea puterilor şi a talentului e cu atît mai captivantă, cu cît înnoirea se produce pe baza textului integral, pe dialogul nemutilat. La un moment dat — ne povesteşte acelaşi Thierry Maulnier — marile spectacole clasice ale Comediei Franceze au început să dea semne de lîncezeală şi mucegăire, iar publicul — semne de evadare. Un intendent plin de bun simţ a găsit remediul, foarte simplu, să încredinţeze montarea clasicilor unor regizori care alcătuiau avangarda momentului. Aşa au luat naştere, printre altele, celebrele spectacole moliereşti ale lui Louis Jouvet, Don Juan şi Tartuffe, într-o regie socotită la început de-a dreptul scandaloasă şi obraznică. Astăzi, aceste spectacole au devenit „clasice“ şi, mai curînd ori mai tîrziu, timpul care înnoieşte totul va pretinde şi împrospătarea lui Tartuffe sau a lui Don Juan. (De unde, în paranteză, şi constatarea că soarta „avangardiştilor“ — cînd sînt artişti autentici — e să devină „clasici“ !) Important de reţinut, însă, rămîne faptul că Jouvet nu şi-a permis să schimbe textele lui Molière prin amputare, prin eliminare de părţi. Inovaţia lui a avut loc în concepţie, în alegerea interpreţilor, în ritmul mişcării scenice, în orientarea decorului, în folosirea luminilor, adică în acele elemente care ţin de arta spectacolului. Rezultatul, se pare, a fost impresionant : două sute de seri la rind, Don Juan, încă mai multe Tartuffe. Ulterior, experienţa lui Jouvet s-a extins. Vorba franţuzului: " bon entendeur salut, cine află de o treabă reuşită, s-o aplice ! Toate aceste consideraţii m-au condus la formularea unui simplu şi modest punct de vedere în ceea ce priveşte raportul dintre tradiţie şi inovaţie în teatru. Tradiţia trebuie să fie reprezentată prin integralitatea textului, iar inovaţia să se exercite în cadrul creator al artei spectacolului. Piesa clasică are un conţinut complex, căruia arta scenei îi dezvăluie în fiecare epocă faţete noi, mai exact, acele faţete care pot interesa omul epocii respective. Bunăoară, astăzi nu ne-ar mai interesa, în Othello, ideea de-a nu ne mărita fetele cu oameni de culoare, întru apărarea colonialismului (aşa cum i-a interesat pe unii urmaşi ai lui Shakespeare), ci ne-ar putea cuceri tocmai ideea contrarie, profunda omenie a unui maur, sau, să zicem, ideea unui Othello muşcat de îndoiala strecurată de Iago şi „gelos pe sine însuşi“. Astfel, respectul tradiţiei trebuie să se concretizeze în respectul faţă de text, socotit un organism viu, iar încurajarea inovaţiei să aibă loc înăuntrul artei spectacolului — înţeleasă ca artă autonomă chiar —, şi din simplul motiv că regizorul, în calitatea lui de creator, nu e un autor de texte, ci autor de spectacole, nu e scriitor, ci un om de teatru. La întîlnirea din primăvară cu oamenii de cultură şi de artă, vorbind de valorile tradiţiei, tovarăşul Nicolae Ceauşescu arăta că „oamenii de litere şi artă sunt chemaţi SA CONTINUE şi SA DUCA MAI DEPARTE această tradiţie, să-şi aducă contribuţia lor la îmbogăţirea culturii noastre naţionale şi în acelaşi timp aportul la cultura universală". Mi-am îngăduit să subliniez doi termeni din acest pasaj, în aparenţă foarte apropiaţi ca înţeles, dar care stau de fapt într-un raport dialectic evident ; a continua şi a duce mai departe. Există aici o disociere de mare fineţe, există imaginea unei culturi vii, care-şi realizează progresul atît printr-un gest de păstrare, cît şi printr-un simultan de adăugire, de îmbogăţire. In cazul clasicilor ,teatrului, aş zice că trebuie să continuăm păstrarea operelor, a textelor, şi să le ducem mai departe viaţa lor nemuritoare, prin adăugirea viziunii noastre moderne şi suple. Cît, cum, în ce fel păstrăm şi cît, cum, în ce fel adăugăm, este — repet — o problemă de judecată şi de sensibilitate a fiecărui artist în parte, este măsura propriei sale capacităţi artistice şi, desigur, a teatrului care-l sprijină, de Florian Potra Nichita Stănescu CINTEC PATRIA Patrie, cîntec dinţii, pînă-n zbor, de ciocîrlie, şirul curb, la căpătîi a! Carpaţilor, să-mi fie — vis al meu e şi real cum se-ncheagă în cuvinte Oltul munte, Oltul deal şi cîmpie, mai nainte. Patrie, cîtec cîntat de strămoşii mei anume şi de şirul necurmat al urmaşilor de mîine. Strigături de flăcău Ah, oraşe noi, noi sate sînt ca nişte roţi zimţate care-mbucă între ele cîmpu-ntreg, cerul cu stele, de se văd înaintînd anotimpurile-n rînd în lung şi în lat de ţară numai în spre primăvară După chipul unui vis fericit, după modelul locuind viitorul, sculptorul a sculptat o ţară. El a ales sufletul în locul marmurii, ideile „In locul dălţii. Apoi el s-a-ndrăgostit de propria lui operă şi-mbrăţişînd-o cu sine i-a dat un trup pe măsură. Eu care locuiesc în ţara aceasta, tot timpul mi-adaog sufletul, ideile la piscurile ei, şi cu mine prietenii mei — şi cu ei, prietenii prietenilor mei, şi aşa la nesfîrşit ca-n două oglinzi paralele, pînă cînd piscurile ating viitorul şi-acolo se vede că opera de foarte multe ori îşi întrece modelul, pentru că ea e vie, pentru că ea există, pentru că ia fiinţă din sufletele noastre, la fel cum şi noi luăm fiinţă din sufletul ei. Geometrie braşoveană Foto: C. ARGADIE Adunări de dări de seamă şi alegeri U. T. C. Să ne imaginăm o oră oarecare de clasă. Profesorul examinează un elev, să spunem despre funcţionarea unui motor electric. Elevul schiţează părţile componente, descrie rolul fiecăreia chiar cu amănunte neexistente în manual. La sfârşit însă profesorul pare nemulţumit. Elevul său n-a vorbit de un lucru foarte important şi anume n-a arătat legile, principiile de funcţionare a motorului. Dacă ar fi făcut o expunere completă, din care să nu lipsească aceste lucruri esenţiale, i-ar fi dat nota maximă. Dar aşa i-a scăzut două puncte... Cam în acelaşi fel s-au petrecut lucrurile şi la adunarea de dare de seamă şi alegeri U.T.C. de la Şcoala profesională „Electromagnetica“ din Capitală. A fost o adunare de alegeri în care darea de seamă şi cei care au luat cuvîntul despre activitatea vechiului comitet U.T.C. au dezbătut multiple aspecte ale activităţii din şcoală, şi-au manifestat intransigenţa şi combativitatea faţă de lipsuri. Discutînd însă despre principala lor îndatorire — învăţătura — uteciştii s-au limitat numai la activitatea depusă pentru însuşirea noţiunilor ce se predau la orele de curs. Cît priveşte felul în care decurge instruirea practică în atelierul-şcoală şi în din timpul petrecut de elevi în şcoala profesională. Drept urmare, preocuparea pentru felul în care elevii deprind practic meseria pe care şi-au ales-o trebuia să constituie o problemă esenţială a activităţii organizaţiei U.T.C. din şcoala profesională. Ascultînd dezbaterile din adunare ne-am gîndit că, poate, în această privinţă, toate lucrurile merg bine. Ne-a contrazis însă însăşi darea de seamă: secţiile Uzinei „Electromagnetica“, modul în care s-au ocupat cele aproape 30 de organizaţii de bază ale U.T.C. din şcoală de antrenarea tuturor elevilor la o muncă plină de răspundere pentru însuşirea meseriei, pentru folosirea deplină a timpului afectat practicii , s-a vorbit foarte puţin şi în treacăt. Fireşte, însuşirea unei meserii e determinată în bună măsură de felul în care înveţi veneau, nu îşi dădeau interesul pentru însuşirea meseriei“. După aceste aprecieri, unna un şir de nume. Era de aşteptat ca adunarea să stabilească măsuri de prevenire în viitor a apariţiei unor astfel de cazuri în viaţa şcolii. Poate rezolvă situaţia acea frază din darea de seamă care sună cam aşa: „este necesar ca disciplina pe locul de muncă să se îmbunătăţească şi să se ia măsuri imediate împotriva acelor care, cu tot sprijinul primit" etc. etc. “ Desigur că nu. •Deci, noul comitet (Gh. Zamfir — secretar) trebuie să manifeste maximum de grijă. Activitatea lui nu se poate rezuma ca pînă acum numai la cercetarea prezenței la practică , trebuie urmărit modul în care e folosit, minut de minut, timpul afectat practicii. Această activitate trebuie să înceapă de pe acum cu acţiuni care să aibă drept scop dezvoltarea dragostei pentru meseria aleasă la elevii primiţi recent în anul I. Iubindu-şi profesia, avînd un adevărat cult pentru ea, elevul de azi şi muncitorul de mîine va fi, fără doar şi poate, interesat să şi-o însuşească cît mai temeinic, să folosească din plin anii pe care îi petrece în şcoala profesională. I. BOBEA temeinic, ceea ce are ea teoretic, fireşte că acestui aspect trebuia, şi bine s-a procedat că i s-a dat atenţie atît în darea de seamă cît şi în discuţii. Nu este însă mai puţin adevărat că problemele învăţăturii nu pot fi tratate separat ci în strînsă dependenţă cu activitatea depusă de elevi pentru căpătarea deprinderilor practice pe care nu şi le pot însuşi decît în atelierele şcolii şi în secţiile uzinei. Instruirii practice îi este afectat cam 50—60 la sută şi uneori chiar mai mult „Avem elevi — se spunea — care manifestă dezinteres la locul de muncă, lipsesc nemotivat de la program sau părăsesc secţia fără a spune muncitorilor pe lîngă care sînt repartizaţi unde merg. Avem elevi care pierd timpul fără rost pe culoare sau plimbîndu-se dintr-o secţie în alta a uzinei. Unii, şi chiar uteciştii, s-au prezentat foarte slab pregătiţi la examenul de calificare, aceştia fiind tocmai cei care în timpul anilor de şcoală lipseau de la practică sau atunci cînd PUTEAU PRIMI NOTA 10 Şcoală nouă in cartierul Găvana din Piteşti Foto : I. BODEA Răspuns la „Ore de practică“ Intr-un articol publicat în numărul 3 al „Anilor de ucenicie“ se cerea Comitetului U.T.C. de la Şcoala profesională F.R.B. din Capitală un răspuns în legătură cu măsurile pe care le va lua pentru înlăturarea absenţelor de la practică. Zilele trecute acest răspuns ne-a sosit la redacţie . Imediat după apariţia articolului, biroul organizaţiei de bază U.T.C. din clasa III K, (unde mai multe eleve absentaseră de la practică) a convocat o adunare generală la care au participat toate utecistele şi celelalte eleve din clasă. Discuţiile au subliniat marea importanţă pe care o prezintă pentru buna calificare a fiecărei eleve prezenta la practică, folosirea din plin a orelor afectate acesteia. In plus, pentru a preîntîmpina pe viitor asemenea deficienţe în munca noastră, în fiecare organizaţie U.T.C. a luat fiinţă un colectiv de 3—4 eleve care, atunci cînd cineva absentează de la cursurile teoretice sau de la practică, ia legătură cu familia pentru a afla motivele absenţei respective, discută cu elevele în cauză. De asemenea, în fiecare lună, în faţa comitetului U.T.C. pe şcoală, se va prezenta o scurtă informare despre prezenţa la instruirea practică. Elevele noastre fac practică în aproximativ 30 de întreprinderi ale Capitalei şi noi am luat legătura cu tovarăşii din comitetele U.T.C. ale acestor întreprinderi, legături care au drept scop să contribuie la îmbunătăţirea conţinutului practicii, asigurarea locurilor de muncă, asistenţa tehnică necesară din partea muncitorilor şi a maiştrilor pe lîngă care sunt repartizate elevele noastre. ELISABETA ANDRONESCU secretara Comitetului U.T.C Şcoala profesională F.R.B. Bucureşti