Scînteia Tineretului, martie 1967 (Anul 23, nr. 5530-5556)

1967-03-01 / nr. 5530

AZI ARTICOLE REPORTAJEN­OTE ■AIN FIECARE CASĂ - PRIETENI Pe uliţele satului, la ore tirzii de seară, tre­ce o fată cu o sacoşă. Pună aici nimic neo­bişnuit, cu toate că e iarnă, e frig şi oame­nii caută să stea cit mai puţin pe afară. Fata bate la porţile caselor, intră, ca o prietenă veche şi bu­nă. Cînd sacoşa se goleşte, un scu­rt po­pas şi ea se um­ple iarăşi. Drumul se reia... şi aşa zi de zi pină cînd faptul devine atît de firesc, incit nimeni nu o mai întreabă : nici ce du­ce, nici de ce duce, nici de ce este aştep­tată cu multă bucurie. Oamenii din Cîndeşti — regiunea Bacău — o cunosc bine. Se numeşte Maria Gliga. E utecistă şi, de pro­fesie bibliotecară. In rafturi se află 11000 de cărţi. In fişele de cititor figurau doar pe luna ianuarie 335 ci­titori, dintre care pes­te o treime sînt tineri ca şi ea. Rezultatele ar fi putut-o mulţumi. Dar Maria Gliga a hotărît să plece pe uliţe cu sacoşa in care are, fi­reşte, tot cărţi. Biblio­tecara vrea ca fiecare locuitor să fie un prie­ten al cărţii. Acum porţile se deschid larg, cînd Maria se apropie. In case arde lumina pi­nă seara tîrziu. Oa­menii citesc. Dacă nu ştiaţi că o sacoşă poate transpor­ta lumină, veniţi s-o vedeţi in orele ei libe­re, cînd pleacă la drum, pe Maria Gliga. TACHE VASILACHE Cooperator „CHIAR ŞI CONSTRUI­T ŞCOALĂ“ Prietenul meu Gheorghe Ungureanu... De patru ani am terminat facultatea , eu am plecat la şcoala unde am fost repartizat, el a primit catedră în Bucu­reşti. Ca foşti colegi şi de liceu ne scriam des. Era tăcut, zgîrcit mai ales cînd era vorba despre faptele sale. Scrisorile i s-au rărit. Din cînd în cînd cîteva rînduri, iar în­­tr-un răspuns laconic îmi comunica hotărîrea lui de a pleca din Bucureşti. Motiva simplu : dorul de satul natal, Cicăneşti, regiunea Argeş. Asta am înţeles eu şi am fost sigur că aşa este, chiar dacă el continua să „tacă". Am plecat să-l văd la noul loc de muncă, după ce-l felicitasem şi-l elogia­­sem în sinea me­i. Emoţie aşteptată...­­ Cel dinţii omit pe care l-am tntîlnit, mA îndru­mat pentru a-1 pe pro­fesor, acum ^f director, spre noul şanii^Ble şcoa­lă. Cunoscusem^Ptai de mult satul. In drtm­ spre prietenul meu am văzut, o spun banal, că se schim­base. O şcoală nouă, alta în construcţie, căminul, dispensarul, casa de naş­teri, noul magazin, drum reparat, gata pentru pava­­re, poduri noi, parcul cu alei de brazi... Cînd au început toate acestea, prie­tenul meu venise deja în sat. Clătinarea din cap a sătenilor se ştersese. Din prima dimineaţă chiar, printre cei dinţii veniţi la lucru se afla Ungureanu cu cei 7 fraţi ai săi cu care glumea : „Chiar şi nu­mai noi putem construi o şcoală". L-au ajutat toţi sătenii. Tot ei mi-au spus că directorul lucrează la o monografie a satului, al­cătuieşte o colecţie de poezii populare din raio­nul Curtea de Argeş, e p­­reşedintele unui cenaclu iterar şi că de curînd l-au propus candidat­­pentru alegerile de deputaţi în sfatul popular comunal. El nu-şi împărtăşeşte proiec­tele nimănui şi totuşi se cunosc. Zice că n-ar fi ni­mic deosebit în faptele sale obişnuite — ale ori­cărui intelectual îndrăgos­tit de profesie, de satul său natal. ION C. ŞTEFAN profesor Interviu cu natura IO­AN NEGREA Suceava PATRIA Tu, patrie iubită Românie socialistă Eşti mereu mai frumoasă Ca şi copilăria noastră Te simt, te-aud, te privesc: Zbor fluturi argintii Zbor mii de păsărele cîntătoare Zbor ciocirlii cu aripi lucitoare Totu-i Zbor, visare, chemare Sub faldurile tale. D. EUGENIA-LIVIA elevă clasa a Ill-a Liceul nr. 41 București ZIARULUI NOSTRU CONTEMPORANI CU CINCINALUL RITMURI Aud glasuri ritmate peste ogoare Pămîntul se mişcă sub tălpi de fier Undeva, nu ştiu unde Zgomotul adus de vînt pătrunde în timp Parcă ar fi lingă mine îmi mişc sprîncenele. Pămîntul se-ntoarce pe cealaltă parte Numai el simte Rana adine săpată în coaste Dar inima îmi saltă pieptul Şi paşii aleargă neobosiţi Lanurile îmi şoptesc Că timpul şi-a ascuns aripile într-un izvor de lumini. CONSTANTIN DONICI PREŢUL CELOR La cabina dispecerului hidro-termoenergetic era linişte. Aparatele funcţio­nau normal, pompele dis­tribuiau necesarul de apă industrială pentru răcirea furnalelor, cuptoarelor oţe­­lăriei şi liniilor de lami­nare, compresoarele insu­flau „consumatorilor“ aerul la presiunea prevăzută. La posturile lor dispecerii urmăreau oscilațiile apa­ratelor. Brusc, indicatoare­le zvîcniră. Dispecerul de tură, Adolf Biber, ridică receptorul. Introduse fișele pentru apel. — Alo ! Ce s-a întîm­­plat ? La celălalt capăt al fi­rului cineva comunica grav : s-a întrerupt alimen­tarea cu energie electrică a pompelor şi compresoa­­relor. Orice minut pierdut poate provoca avarii la fur­­fiare, oţelărie sau laminoa­re. Comenzile dispecerului au devenit scurte şi clare. — Stafiile electrice de distribuţie. Conectaţi ple­cările ! — Porniţi pompele WDS I Conectaţi compre­sorul de 90 mc. Dar mai repede, tovarăşi ! Cuplaţi pompele de pre­siune ! — Cuplaţi, porniţi, co­nectaţi ! In trei minute avaria a fost înlăturată. In marile secţii ale Combinatului re­­şiţean munca se desfăşoa­ră normal. Preţul celor trei minute era cunoscut doar de utecistul Adolf Riher şi de ceilalţi dispeceri. Dar ce importanţă avea aceas­ta , energia a circulat fără oprire prin arterele secţii­lor combinatului. CALIN NASTASE lăcătuş N. R. — Aşteptăm, în continuare, reportaje articole, însemnări, care să oglindească trăsă­turile înaintate ale tineretului , pasiunea şi dragostea cu care munceşte şi învaţă, spiritul inovator, interesul continuu pentru autodepă­­şire, în fabrici şi uzine, mine şi şantiere, în şcoli şi facultăţi, pe ogoare se obţin rezultate demne de a fi înscrise în filele de cronică con­temporană. Vă aşteptăm prezenţa în cadrul concursului cu lucrări care să evidenţieze e­­roismul cotidian pe care-l puteţi întîlni în orice loc de muncă. OMUL ACELA SUNT EU Salonul 15 1X1, Pavilio­nul A I, etajul al II-lea al spitalului „Victor Babeş“ din Bucureşti. Un om se zbate intre viaţă şi moar­te. Doctorul Răzvan Io­­nescu, şeful secţiei şi dr. primar Groza Eugen vin, îl văd, prescriu medica­mente, se consultă , omul poate fi salvat. Cei din jur nu mai cred. Fratele bolnavului se uită cu ui­mire la tînărul de 23 de ani care este hrănit artifi­cial, supravegheat ca un nou născut. Ce se va in­­tîmpla ? Nici surorile Crînguş Elena, Pandele E­­lisabeta, Daniliuc Eva nu nădăjduiesc, dar îşi dedi­că ore şi ore îngrijirii bolnavului. Omul trebuie să trăiască, iar omul ace­la sunt eu, Ferencz Iosif. Şapte zile şi şapte nopţi m-am aflat la hotarul dintre viaţă şi moarte. Azi muncesc, mă plimb, mă distrez. Am fost redat familiei în noaptea Anu­lui Nou de oameni minu­naţi, cărora le mulţumesc din toată inima. FERENCZ IOSIF CONST. CIOPRAGA MIHAIL SADOVEANU înclinat spre sinteză şi eseu, interesat mai puţin să instruiască, presupunînd prealabila familiarizare a lec­torului cu opera sadoveniană, Const. Ciopraga propune un profil spiritual al creatorului Baltagului, profil acceptabil în datele lui fundamentale, tot­odată uşor perfectibil. Dintr-un început se promo­vează ideea unui Sadoveanu „Demiurg-atent la ecourile în­depărtate ale trecutului, inter­pret lucid al prezentului, des­chis semnelor viitorului“ şi avansînd în analiza multitudi­nilor de aspecte, fizionomia personalităţii celui mai mare scriitor al veacului cîştigă contururi vii. Cetăţeanului şi artistului le sînt comune temperamentul şi aspiraţiile. Aceleaşi însuşiri — echili­­brul, înţelepciunea, uma­nismul — manifestate in atitudini similare, definesc un fond unitar ; evoluţia sa, în planuri variate, cunoscînd — incidental şi prea slab percu­tante — impulsuri spectacu­lare. Prestanţa morală, surîsul, indulgenţa, fiorul elegiac, înţe­legerea faţă de cele efemere, încrederea în umanitate — atri­bute subliniate de monografist — sînt trăsături congenitale, potenţată odată cu trecerea vre­mii prin legătura nemijlocită cu mediile diverse, iar aptitu­dinile artistice devin disponi­bilităţi, clarificate permanent, în lungul procesului de educa­ţie literară. De la „interesul pentru forţa elementară“, la ambiţia de a dezlega „pro­blema specificului naţional“ şi de aici la „preocuparea pen­tru reflectarea transformări­lor de conştiinţă", Sadoveanu parcurge lent o experienţă es­tetică unică. Delimitate — din­­tr-un exces de prudenţă — ce­lor trei etape le corespund schimbări în tonalitatea stilu­lui şi anume „plasticitatea ce­dează pasul evocării“, „liris­mul începuturilor“ este înlo­cuit de reflexivitate (T. Vianu), aria de observaţie se extinde, dar cum precizează cercetăto­rul : „In toate, Sadoveanu e... Sadoveanu“. Din necesităţi de ordin com­poziţional, exegetul şi-a îm­părţit studiul în mai multe ca­pitole. Marcantă la lec­tură, diferenţa calitativă dintre capitole se şterge, însă, în impresia de an­samblu , unghiul de pros­­pecţie este mereu proaspăt şi atitudinea comprehensivă do­mină pagină cu pagină. Astfel, mobilul hotărîrii lui Sadoveanu de a reprezenta scene şi mora­vuri săteşti ar rezida în dorin­ţa de a demonstra complexita­tea psihologică a ţăranului (e­­nergic, meditativ, resemnat); „coordonatele micului oraş de provincie sînt discon­tinuitatea şi eterogenitatea, iar indivizii, tipuri de se­rie cu „biografii triste“, dezrădăcinaţi şi rataţi; între cele două modalităţi de comu­nicare — naraţiune şi descrip­ţie — există un „echilibru de­­săvîrşit", Sadoveanu fiind „pe cît de mare povestitor, pe atît de vibrant şi complet poet al naturii“, la care „contemplaţia se înnobilează prin atitudine“ iar „timpul calendaristic, isto­ric, se subordonează timpului subiectiv“, posedînd într-un grad înalt facultatea participă­rii afective, Sadoveanu „n­u re­constituie riguros, ci evocă“ („asemenea unui paleontolog care porneşte de la reminiscen­ţe, el imaginează avînd viziunea întregului“), romanele sale is­torice situîndu-se „la conflu­enţa dintre istorie şi legendă“; făcînd elogiul înţelepciunii din­­tr-o perspectivă naţională, po­vestitorul strecoară în cana­vaua epică „aforisme, reflecţii personale“, reţinînd „ca ideal suprem iubirea de oameni“ etc. Este sesizabil efortul de a-şi cenzura pornirea spre di­vagaţie . Intr-un stil colorat, mustind de sevă, fixează şirul observaţiilor concrete şi al discriminărilor cu dezinvol­tură, în propoziţii autoritare „lecţia lui Sadoveanu e o mare sinteză de sociologie, de etno­grafie, de psihologie şi mai a­­les una de înţelepciune cu baze populare“ ; „Monumenta­litatea e o caracteristică a o­­perei şi a artistului“ ; „Imagi­­nînd o literatură lipsită de opera sadoveniană am râmîne surprinşi de un gol enorm. Fără Sadoveanu am fi departe de alaiurile istorice şi, desi­gur, am fi cunoscut mai puţin veacul (...) Sadoveanu poate onora orice mare literatură a lumii“... „ ION VICTOR Perle pe Bulevardul Oituz FLORIN ŢAGA Oraşul Gheorghe Gheorghiu-Dej Alegerile de deputaţi - expresie a democratismului socialist (Urmare din pag. 1) gic de dezvoltare a construcţiei socialiste, apare, în primul rind, în lărgirea drepturilor fundamen­tale ale cetăţenilor ca şi în creş­terea garanţiilor materiale şi juridice ale asigurării realizării e­­fective a acestor drepturi. Adîncirea continuă a democra­tismului socialist apare, de ase­menea, în realitatea conducerii de către popor a întregii vieţi de stat. Marea Adunare Naţională, ca şi sfaturile populare, sunt alcătu­ite din deputaţi, reprezentanţi nemijlociţi ai oamenilor muncii de la oraşe şi sate, investiţii cu încrederea lor şi purtători, în or­ganele în care au fost aleşi, a voinţei celor care i-au ales. Pentru a fi în măsură să ex­prime cît mai fidel această vo­inţă, deputaţii sunt datori să menţină un strîns şi permanent contact cu alegătorii lor şi să le dea periodic socoteală, atît de propria lor activitate, cît şi de activitatea organelor în care au fost aleşi. De o deosebită însemnătate pentru învederarea caracterului real reprezentativ al organelor puterii de stat şi deci pentru în­vederarea profundului şi consec­ventului democratism al organi­zării noastre de stat, care asi­gură conducerea efectivă a în­tregii societăţi de către oame­nii muncii de la oraşe şi sate prin reprezentanţii lor nemijlociţi, sunt dispoziţiile legale privitoare la alegerile de deputaţi. Aceste dis­poziţii au fost adoptate, în ul­tima sesiune a Marii Adunări Naţionale, prin legea nr. 28 din 28 decembrie 1966 pentru alege­rea deputaţilor în Marea Adu­nare Naţională şi în sfaturile populare, dezvoltîndu-se şi per­­fecţionîndu-se, potrivit noii Con­stituţii, prevederile privitoare la aceste alegeri. Democratismul real și consec­vent al sistemului nostru electo­ral se vădește, în primul rînd, prin caracterul dreptului de a a­­lege, votul fiind universal, egal, direct și secret. Votul universal asigură parti­ciparea la alegerea organelor pu­terii de stat a tuturor oamenilor muncii de la oraşe şi sate, capa­bili să-şi exprime cu deplină răspundere şi maturitate voinţa lor în conducerea de stat. De a­­ceea, în sistemul nostru electoral, au dreptul de vot toţi cetăţenii care au împlinit vîrsta de 18 ani, fără nici o deosebire de naţionali­tate, rasă, sex, religie, profesiune, grad de cultură sau durată a do­miciliului. Nu sînt lipsiţi de drep­tul de vot decît cei loviţi de ali­enare sau debilitate mintală, sau cei condamnaţi prin hotărîre ju­decătorească la pierderea tempo­rară a exercitării acestui drept. Votul egal asigură democra­tismul real al alegerilor, prin aceea că toţi cetăţenii sunt egali în ceea ce priveşte participarea lor la alegerea deputaţilor. Ega­litatea votului se asigură prin a­­ceea că fiecare alegător nu are decît un singur vot şi prin ega­litatea circumscripţiilor electo­rale, aceste circumscripţii fiind alcătuite, pentru fiecare din or­ganele alese, dintr-un număr e­­gal de locuitori. Astfel, pentru sfaturile populare comunale se formează cîte o circumscripţie e­­lectorală pentru fiecare o sută de locuitori. Aceste dispoziţii privi­toare la circumscripţiile electorale pentru alegerea sfaturilor popu­lare comunale, înscrise în legea din 28 decembrie 1966, marchează, îndeosebi, adîncirea democratismului socialist, prin lăr­girea reprezentării în sfaturile populare comunale; drept ur­mare, numărul deputaţilor în a­­ceste sfaturi creşte cu 13 000 faţă de numărul deputaţilor ce se alegeau potrivit legii anteri­oare. Votul direct asigură exprimarea nemijlocită a voinţei alegători­lor, deoarece, ei singuri, fără intervenţia vreunui mijlocitor, îşi exprimă voinţa cu privire la a­­legerea celui chemat să îi repre­zinte. In sfîrşit, votul secret asi­gură expresiunea reală a voinţei alegătorilor, aceasta neputînd fi influenţată de împrejurarea că modul în care ei au votat ar pu­tea fi cunoscut de cineva. Democratismul real şi consec­vent al sistemului nostru electo­ral apare, de asemenea, în ceea ce priveşte dreptul de a fi ales, acest drept avîndu-1 oricare ce­tăţean care a împlinit vîrsta de 23 de ani, fără nici o altă condi­ţie decît aceea de a avea drep­tul la vot. In fine, acest democratism îşi găseşte o deosebită exprimare în organizarea şi desfăşurarea ale­gerilor. Caracteristic pentru sistemul nostru electoral este faptul că or­ganizarea şi desfăşurarea alegeri­lor este opera alegătorilor înşişi, toate operaţiile privitoare la alegeri desfăşurîndu-se prin co­nurile electorale alcătuite din reprezentanţi ai organizaţiilor oa­menilor muncii , organizaţiilor Partidului Comunist Român, sin­dicatelor, cooperativelor, organi­zaţiilor de tineret, de femei, a­­sociaţiilor culturale şi altor orga­nizaţii de masă şi obşteşti, pre­cum şi din reprezentanţii desem­naţi în adunări ale oamenilor muncii din întreprinderi şi orga­nizaţii economice de stat, coope­rative agricole de producţie şi alte organizaţii cooperatiste, in­stituţii, unităţi social-culturale, sate şi unităţi militare. Alegerile din 5 martie 1967 au, evident, o mare însemnătate, de­oarece sfaturile populare comu­nale, ca organe ale puterii de stat în comune, organizează par­ticiparea activă a oamenilor muncii din fiecare comună la o­­pera de construire a socialismu­lui. Ele au largi competențe în conducerea economiei locale, în gospodărirea comunală, în îndru­marea învăţămîntului şi culturii, în ocrotirea sănătăţii şi în orga­nizarea participării active a ce­tăţenilor la rezolvarea pe plan local a treburilor de stat şi ob­şteşti, constituind, prin atribuţiile largi şi mereu crescînde pe care le au, o adevărată şcoală a condu­­cerii de stat pentru milioane şi milioane de oameni ai muncii. Campania de pregătire a ace­stor alegeri a prilejuit o însufle­ţită activitate politică a maselor largi de oameni ai mun­cii. La adunările de propu­neri de candidaturi, la întâlnirile cu candidaţii, cu membri ai comi­siilor electorale, mase de mili­oane de oameni ai muncii şi-au exprimat punctul lor de vedere asupra problemelor celor mai în­semnate ale conducerii de stat, ca şi asupra problemelor condu­cerii locale. Campania de pregătire a ale­gerilor, ca şi alegerile înşile pun în deplină lumină democratismul nostru socialist, ilustrează în chipul cel mai grăitor participa­rea nemijlocită şi efectivă a în­tregului popor la conducerea vieţii de stat, la construirea vii­torului luminos pe care, sub conducerea partidului marxist­­leninist al clasei muncitoare, po­porul nostru, liber şi stăpîn pa soarta sa, și-l făurește cu neabă­­tută Hotărîre. VASILE NETEA GEORGE BARIŢIU Pentru prima oară prezentată intr-o monografie de o aseme­nea amploare, figura lui George Bariţiu apare mai com­plexă şi mai luminoasă, deta­­şîndu-se treptat din capitolele care urmăresc componentele unei activităţi prodigioase pe ţărimul ştiinţei, culturii, şcolii, ca şi pe ţărimul luptei politice şi naţionale. Imaginea omului capătă în acest fel un fundal indispensa­bil înţelegerii adevăratelor proporţii ale unei activităţi u­­riaşe închinată poporului. Prin toată activitatea sa de profe­sor, începută la Blaj in 1835 şi continuată la Braşov, unde contribuie hotărîtor la dezvol­tarea liceului românesc, Geor­ge Bariţiu continuă linia comună tuturor militanţilor vechii Şcoli ardelene, aceea de a lupta pentru luminarea, pen­tru educarea şi emanciparea poporului. Aceloraşi scopuri nobile le răspunde şi activita­tea sa de gazetar (Foaia lite­rară devenită Foaia pentru minte, inimă şi literatură, Ga­zeta de Transilvania), de fon­dator şi militant de frunte al Astrei, de membru şi — pen­tru prea puţin timp — de pre­şedinte al Academiei Române. Obligat de guvernul habsbur­­gic să renunţe la activitatea sa ziaristică, în 1852 Bariţiu con­struieşte o fabrică de hirtie pe care o va conduce aproape douăzeci de ani, participînd activ la dezvoltarea vieţii eco­nomice in Transilvania. A­­ceastă activitate economică, didactică, culturală, literară a lui Bariţiu s-a îmbinat, întot­deauna cu lupta pentru drep­turile poporului român, pen­tru autonomia Transilvaniei, pentru egalitatea tuturor lo­cuitorilor ei. Monografia lui V. Netea dez­voltă metodic etapele princi­pale ale vieţii cărturarului transilvănean, începînd cu o­­riginea familiei sale şi a nu­melui, trecind prin anii de şcoală, de studenţie, activita­tea sa de profesor, cea de zia­rist, prezentind rolul şi parti­ciparea sa la revoluţia de la 1848, cu capitole speciale de analiză a ideilor şi a concep­ţiei sale istoriografice, termi­­nînd cu un capitol de conclu­zii sintetice. Expunerea crino­­logică. ..hiparafteă", a vieţii lui Bariţiu este segmentată de scurte si incisive capitole de analiză, in care aportul auto­rului este efectiv, original. Nu numai amplitudinea cerce­tării si lărgimea resurselor do­cumentare contribuie la acea­sta, ci şi punctul de vedere modern, dialectic. Numeroase astfel de capitole sunt de mare interes şi pentru teme adia­cente, constituind eventuale puncte de plecare ale unei noi cercetări pe alte coordonate. Aşa este, de pildă, capitolul — scurt dar bogat in sugestii — despre ideologia pedagogică a lui George Bariţiu in care autorul fundamentează nu nu­mai cunoaşterea ideilor sale pedagogice, dar şi a unui as­pect al ideologiei sale politice şi culturale, in general, ideile discutate aici sunt caracteris­tice pentru întreaga sa gin­­dire : „A cultiva — spune Ba­riţiu — însemnează a învăţa pe oameni să cugete bine; a lumina ce fusese întunecat, a lăţi lumea peste acelea Ce ni se cuvine să le ştim; a limpezi ideile oamenilor, a-i păzi de greşeli şi de prejude­căţi". De un deosebit interes este şi capitolul George Ba­riţiu şi limba poporului ro­mân, care cuprinde, pe lingă expunerea ideilor despre lim­bă ale scriitorului, şi o foarte utilă trecere in revistă a po­ziţiei diferiţilor cărturari tran­silvăneni (T. Cipariu, N. Ma­­niu, Ioan Maiorescu etc.) In problemele limbii, cit şi a ra­porturilor lor cu ideile lui Heliade Rădulescu şi G. Ne­­gruzzi. Aceste raporturi perma­nente constituie un sistem de relaţii de mare ajutor cititoru­lui, oferindu-i puncte de re­per in istoria culturală a e­­pocii; totodată ele dau relief şi pregnanţă figurii lui Bariţiu, monografia lui V. Netea avînd şi certe calităţi literare. M. ANGHELESCU \

Next