Scînteia Tineretului, octombrie 1969 (Anul 25, nr. 6338-6364)

1969-10-01 / nr. 6338

"SCINTEIA TINERETULUI" pag. 2 ACTUALITATEA PENTRU TINERET! OPINII—ANCHETE MIERCURI 1 OCTOMBRIE 1969 Ştiaţi că liniarele, acuarelele, plastilina, caietele, coperţile de vinilin, articolele necesare activităţii sportive in şcoli etc. — sunt materiale deficitare ? ...cel puţin aşa pretind conducătorii întreprinderilor comerciale din Baia Mare şi Sighetul Marmaţiei C.L., I.C.R.M., LC.R.T.I. — sunt iniţialele unor instituţii şi întreprinderi din Baia Mare care dau bătaie de cap şcolilor, şcolarilor, deci şi părinţilor. Dialogurile, în incinta lor, se poartă cam aşa: „Daţi-mi, vă rog, două caiete pentru geometrie, unul pentru biologie, 5 coperţi din vinilin pentru cărţi, şi..." „Nu avem!“. „Bine, dar ne sunt cerute la şcoală!" „N-avem ce vă face. Nu sunt nici la Centrul de librării“. Sau : „Vă rog, o pereche de ghete de baschet pentru băieţi“. „Nu avem“. „Dar pentru fetiţe?“. „Nici". „Daţi-mi atunci o pereche de tenişi nr. 201/2‘‘. „Nu mai insistaţi, nu avem nimic din ceea ce vă interesează“. Şi dialoguri de acest fel se poartă, în fiecare zi, în librăriile şi la magazinele cu articole sportive din Baia Mare. Tovarăşul Iosif Conea, directorul Centrului de librării Baia Mare, ne informează că, şi în acest început de an şcolar, I.C.R.M nu s-a achitat de obligaţiile ce-i revin conform contractelor încheiate. Comenzile făcute nu au fost onorate la unele articole nici măcar în pro- Speram — trebuie s-o mărturisim — ca astfel de neajunsuri să întilnim numai la Baia Mare, unde anul acesta au fost înfiinţate noi şcoli şi unde, probabil, nu s-a prevăzut necesarul de rechizite şcolare. Dar, iată că şi la Sighetul Marmaţiei — ne informează şeful raionului papetărie din cadrul Librăriei centrale — este exact aceeaşi situaţie : „Ce anume ne lipseşte ? Ne lipsesc caiete pentru geometrie, biologie şi muzică, raportoare, liniare, şabloane, hirtie, acuarele, plastilină, pastă pentru lipit etc., etc.“. Comentariile sunt de prisos. Argumentul I.C.R.M. e, însă, categoric : materialele amintite sunt materiale deficitare. Oare chiar aşa să fie ? Oare şi uniformele şcolare şi articole sportive necesare activităţii sportive în şcoli să fie tot materiale deficitare ? Sau deficitară e întreprinderea comercială respectivă în ceea ce priveşte respectarea obligaţiilor sale? V. MOINEAGU 40 de ani de la apariţia ziarului „UNUL MUNCITOR“ In urmă cu 40 de ani, la începutul lunii octombrie 1929, apărea laBucureşti primul număr al ziarului „Tînărul muncitor“, organ central al Secţiunilor de tineret de pe lingă sindicatele unitare. Apariţia acestei publicaţii se află în strînsă legătură cu crearea, în cursul anului 1928, mai întîi la Bucureşti, Ploieşti Braşov Timişoara, şi apoi în celelalte oraşe din ţară, a primelor secţiuni ale tineretului muncitor de pe lingă sindicatele unitare. Create în scopul sprijinirii activităţii ilegale a Uniunii Tineretului Comunist, secţiunile de tineret au folosit, o vreme, ca mijloc de educaţie şi propagandă, coloanele gazetei „Tînărul luptător“, apărută la Bucureşti la 23 februarie 1929 Gazeta, care devenise o tribună a luptei tineretului muncitor împotriva exploatării capitaliste şi a monopolurilor străine, şi-a întrerupt, insă, după cîteva numere apariţia, redactorii săi fiind arestaţi şi condamnaţi la Închisoare. Cu toate greutăţile legate de activitatea ilegală pe care era nevoită să o desfăşoare organizaţia comunistă de tineret, un grup de tineri reuşesc să editeze, în toamna aceluiaşi an, la tipografia „Rampa“, din str. Const. Miile nr 7, primul număr al Ziarului „Tînărul muncitor“. începînd din decembrie 1929, ziarul apare cu un conţinut aproape identic şi în limba maghiară, sub titlul „Ifjumuncăs“. In editorialul primului său număr, „Tînărul muncitor“, relevind înrăutăţirea situaţiei social-economice a maselor muncitoare şi a tineretului in special, subliniază necesitatea unei participări intense a tinerilor din fabrici şi de pe ogoare, alături de întreaga clasă muncitoare, la lupta revoluţionară, împotriva exploatării şi asupririi. Redactorii şi colaboratorii ziarului, tineri muncitori şi intelectuali rămaşi anonimi pînă în zilele noastre, au desfăşurat, în pofida condiţiilor grele de ilegalitate, o neobosită activitate publicistică de educaţie şi propagandă, demascind cu curaj şi fermitate exploatarea capitalistă, condiţiile grele de muncă şi viaţă ale tinerei generaţii, pregătirile pentru războiul antisovietic în coloanele ziarului au apărut cu regularitate informări asupra activităţii secţiunilor de tineret de pe lingă sindicatele unitare, materiale referitoare la viaţa de organizaţie a U.T.C. şi la mişcarea comunistă internaţională de tineret. Prin problematica abordată, prin rolul activ pe care l-a avut în întărirea şi dezvoltarea mişcării de tineret din ţara noastră, „Tînărul muncitor“ ocupă un loc important în istoria presei militante din România. C. PETCULESCU LECŢIA (Urmare din pag. 1) Iar cu mereu mai autentică răspundere, ale cărui consecinţe se intenţiona, în mod firesc, a fi promoţii de absolvenţi cu un remarcabil orizont cultural, cu o exemplară etică a profesiei. Iar consecinţele se aflau în nemijlocită dependenţă de calitatea intelectuală şi pedagogică a profesorului, chemat să restabilească o perfectă continuitate spirituală cu cei ce au ilustrat expresiv invăţămîntul nostru superior. Fiecare eveniment poartă cu sine datele unei evocări, este o prefaţă destinată timpului- între evenimente aşezăm cu emoţie pe acela al deschiderii anului universitar — momentul iniţial al unui posibil univers al culturii. Azi, prin politica partidului în domeniul învăţămintului, prin vigoarea cu care se militează pentru învăţămînt ştiinţific, pentru înlăturarea subiectivismului şi arbitrariului dintr-un teritoriu ce nu-şi poate reclama aproximaţiile, Universitatea a devenit o instituţie de prestigiu naţional in care raportul dintre tineret şi cultură nu este doar o simplă aspiraţie şi, din ce în ce mai adine o realitate, îmi îngădui să cred că împlinirilor remarcabile ale Universităţii li se va adăuga şi aceea de a se consemna începutul cursurilor prin memorabile „Lecţii de deschidere“ cu care, altă dată, un Iorga sau Densuşianu, un Pârvan sau Călinescu îşi îndemnau discipolii la meditaţie şi muncă intelectuală. Ar fi un act intelectual de elevată valoare, clădit pe soclul solid al unei prestigioase tradiţii. Cei ce astăzi constituie lumea dinamică, febrilă a amfiteatrelor, ar avea un temei superior să-şi amintească de dascălii lor cu inaltă stimă, să-şi evoce profesorii cu emoţia cu care Ion Barbu „rememora“ pentru peste timp imaginea profesorului său, G. Ţiţeica : „între facultate unde cursul său de geometrie analitică curge ca un rîu de claritate, ale cărui ape nu le poţi vedea de două ori (cu fiecare an, cursul căpăta o altă faţă) , între cele două reviste şi munca sa de savant (care în 1914 se închidea în 51 memorii), viaţa acestui om trece, spre deosebir de a noastră, pe lingă frămîntări, egală şi exemplară. Totuşi cred a şti, această neîngăduinţă faţă de sine nu se datoreşte unui spirit abstract şi îndepărtat. E o atitudine izvorîtă dintr-un simţământ înalt : sobrietatea şi înţelepciunea care cruţă truda materiei şi lasă spiritului, numai, vrednicia unei statornice veghi. (...) Am avut curiozitatea să gust, într-o atitudine de aşteptare, lecţiile profesorului Ţiţeica. Le-am cunoscut ca nişte clare bătălii. Sub faţa aceasta, mai ales, te iubesc. însemnătatea acestor lecţii nu-ţi ingăduie însă o prea lungă pasivitate. Scoţi repede hîrtia, creionul şi intri în bătălie. Atunci simţi lingă tine o mină sigură de neîntrecut combatant. Aci îndepărtează fierul cu care inerţia somnolenţei voia să te întunece ; dincolo arată o potecă sigură în spatele taberei de în- . tuneric: iţi încheie armura slăbită de lovituri şi din izbîndă, în izbîndă, te conduce în cortul bogăţiilor lui Darius : diamantele proprietăţilor geometrice, tăiate după tetraedru, cub, octaedru, icosaedru“ Un prieten al nostru Pentru paginatorul zeţar Nicolae Zgurpea ziua de ieri, 30 septembrie, a însemnat aniversarea a 25 de ani de cînd lucrează la şi pentru ziarul nostru, îndrăgit şi apreciat de redactorii acestei publicaţii, el a devenit pentru noi o prezenţă familiară, un prieten vechi de care se leagă nemijlocit munca noastră zilnică, îi dorim cu toţii sănătate multă, fericire lui şi familiei sale, ani mulţi în mijlocul nostru ! CONFUZIE... Lucrătorii postului de miliţie din Cherechiu, judeţul Bihor, au prins pe Matei Bela, din Albiş, in timp ce transporta spre casă, cu căruţa, 640 kg ştiuieţi porumb furat de pe tarlaua C.A.P. Albiş. De reţinut că tînărul M. B, membru al C.A.P. Albiş, a efectuat în acest an numai 46 zile muncă ! Şi iată-l acum încercînd să „recupereze", confundind avutul gospodăriei cu gospodăria personală... PROFESOARA de OCAZIE. Tăgliţă Ilinca, 19 ani, din comuna Bragadiru, de profesie dactilografă, dar fără ocupaţie, se îndeletnicea cu furturi din diferite case Recent, dîndu-se drept profesoară, I ea a reuşit să fie primită în gazdă I de Hodivoianu Stanca şi Udrea Floarea, din comuna Toporu (Teleorman), ale căror locuinţe le-a jefuit în lipsa acestora, după care a dispărut. „Profesoara“ de ocazie a fost, însă, prinsă de organele I de miliţie. Acum, învaţă ea însăşi Cum să se poarte... ATENŢIE PĂRINŢI! In ultimele zile, mai mulţi minori au fost victimele unor grave accidente de circulaţie. Astfel, Rădulescu Virginia (7 ani) din Turnu Măgurele, traversînd prin spatele unui tractor care circula pe strada Libertăţii, a fost surprinsă de autobasculanta 31—Tr.—899, care venea din sens opus şi accidentată mortal. Zarafu Maria (2 ani), din comuna Oărja, în timp ce traversa, nesupravegheată, şoseaua Bucureşti—Piteşti, a fost lovită de autobasculanta 31—PH—7009 şi a murit pe loc. Cazurile relatate sunt un serios prilej de reflecţie şi pentrupărinţi, în a căror grijă cade supravegherea şi educaţia cetăţenească a minorilor. Discutăm despre publicul de artă. Dar oare este suficient de clar termenul „public" ? Există el în toate limbile popoarelor de pe planeta noastră ? Greu de dat un răspuns afirmativ. Dacă am face apel la unele instrumente de lucru, cum sunt dicţionarele şi enciclopediile, am putea constata că definiţiile date sunt destul de apropiate. în „The Concise Oxford Dictionary of Current Dictionary“ găsim : „Public — oameni luaţi ca un întreg“; în „Petit Larousse : „Popor în general“; „Număr mai mult sau mai puţin considerabil de persoane reunite“ ; în „Dicţionarul limbii române moderne" şi în „Dicţionarul limbii române literare contemporane" : „colectivitate mare de oameni, mulţime, lume , (prin restricţie) totalitatea persoanelor care asistă la un spectacol, la o conferinţă etc.“ De la aceste elemente de bază să trecem la publicul de artă. Ştim oare ce este el ? Cum îl pregătim ? Este publicul pe care ne străduim să-l formăm acelaşi cu publicul pe care-l invocăm ? In acest domeniu se lucrează cu multe necunoscute. Cert este un lucru : că publicul de artă este o categorie socială foarte eterogenă dacă avem în vedere gradul de instruire, nivelul cultural, gustul artistic etc. în societatea contemporană se fac — direct sau indirect — multe investiţii pentru lărgirea orizontului cultural-artistic al membrilor comunităţii sociale şi, prin aceasta, implicit pentru formarea a ceea ce numim public de artă. Investiţiile materiale şi spirituale sunt premise necesare şi obligatorii pentru a crea condiţii care să permită realizarea multilaterală a personalităţii indiferent că este vorba de creator sau consumator de artă; numai acestea nu sunt însă suficiente. Trebuie găsit şi creat cadrul care să favorizeze cea mai bună participare a individului nu numai la „consumul“ de artă, de cultură, ci şi la organizarea acestui proces; cu alte cuvinte, individul — element indisolubil a ceea ce este socotit public — trebuie integrat procesului real. Or, aceasta presupune cunoaştere ştiinţifică a fenomenului pentru a acţiona concret. Este publicul pe care-l pregătim egal cu publicul pe care-l invocăm ? Da şi nu. Publicul invocat de multe ori este cel pe care-l observăm reacţionînd, iar reacţiile sale reflectă un mod de înţelegere, care, bineînţeles, este în strînsă dependenţă de gradul de pregătire. Dar pot fi toţi oamenii pregătiţi la fel ? Pot ei reacţiona în acelaşi timp în acelaşi mod ? Nu. Dacă ar fi aşa, ar însemna că s-a ajuns la o mare sărăcie în gustul şi sensibilitatea umană. Iată de ce cred că publicul pe care-l invocăm nu este totdeauna acelaşi cu publicul pe care-l pregătim. 5 Rolul creatorului de cultură, al organizatorului şi al criticului, care au menirea să apropie valorile de masele de consumatori, este deosebit de important. Modalităţile de creaţie sunt multiple, alegerea lor fiind hotărâtă de creatorul de artă. Realizările pot şi trebuie să fie diferite. Gradul şi măsura în care o operă este înţeleasă pot fi şi ele diferite. Acestea depind de cel puţin doi factori: 1) modul de realizare, capacitatea de a se face înţeleasă, de a crea stări sufleteşti, sentimente şi 2) nivelul de pregătire şi capacitatea de înţelegere a operei de către public, într-un anumit context o operă de cultură, realizată în forme ce nu se încadrează perfect în epocă, în condiţiile unui public insuficient pregătit (şi, de ce să nu recunoaştem, acesta mai există !) poate duce la o ruptură a legăturii ce se înfiripase între aceasta şi publicul căreia i se adresează. Aici, criticii şi organizatorii de manifestări cultural-artistice pot avea un rol hotărâtor , pot apropia sau îndepărta publicul de ceea ce-i este destinat. Sunt cazuri cînd nepriceperea determină o asemenea stare, dar pot fi şi intenţii nedeclarate. Şi una şi cealaltă situaţie sunt de nedorit, cu atît mai mult de nedorit cu cât în aceste cazuri o idee personală, care poate reprezenta un interes personal, poate să fie prezentată ca fiind dorinţa publicului. In acest caz avem de-a face şi cu un act de o anume semnificaţie morală. Dacă acceptăm că publicul prezintă diferenţieri în ceea ce priveşte gradul de instruire, gustul Iată o întrebare care constituie, în fond, o observaţie foarte exactă şi adecvată. Pentru că, intr-adevăr, categorii întinse ale publicului pe care îl pregătim se distanţează — adeseori îngrijorător — sub raportul calităţii educaţiei estetice — de publicul pe care ne place să-l invocăm. Ani de zile, ani mulţi — de ce să n-o recunoaştem ? —■ sute de mii de tineri au fost îndopaţi cu concursuri gen „Iubiţi cartea" care practicau o educaţie estetică adesea deformată şi superficială. Se alcătuiau comisii, de cele mai multe ori improvizate în grabă din examinatori care ar fi trebuit ei înşişi să se educe substanţial sub raport estetic, şi se trecea la „ascultarea" concurenţilor. Am asistat de nenunţărate ori la astfel de concursuri şi aproape invariabil ele schematizau şi conceptualizau intr-un mod exasperant opera literară discutată. Se împingea adine în umbră sau pur şi simplu se ignora tocmai esenţialul: specificul artistic al operei respective, măiestria şi originalitatea ei de ansamblu. Personajele literare discutate deveneau nişte tipare seci şi opera era secătuitările şi capacitatea de receptare, de ce n-am putea crede că aceleaşi diferenţieri pot exista şi în rîndul criticilor şi organizatorilor ? Sociologia şi psihologia pot furniza instrumente de depistare a unor tendinţe şi mutaţii nu numai in rindul publicului, ci şi în cel al creatorilor etc. Datele obţinute pot constitui material de reflecţie atît pentru creatori, cît şi pentru organele de decizie, cele care pot da şi achita comenzi. Din investigaţiile făcute de noi rezultă că tînărul, cel care formează categoria cea mai mobilă a populaţiei patriei noastre, categorie ce se află în plină formare ca om şi cetăţean, dar şi chiar din calitatea sa de consumator de artă şi cultură, reiese că el este însetat de valori culturale, dar vrea să le primească în forme adecvate etapei, vîrstei şi capacităţii lui de înţelegere. Mijloacele de transmitere a ideilor despre artă şi cultură, a opiniilor specialiştilor, dar şi ale publicului —• cun alte cuvinte şi presa — el ar dori să fie tribună şi nu tribunal, adică să dea cît mai multe analize la obiect, cu temeinice argumente, care să convingă, şi nu sentinţe insuficient de convingătoare, cum se mai întîmplă uneori. Nu este vorba — în cazul categoriilor tineretului — de a prefera o problematică în afara etapei dezvoltării societăţii noastre; nu este vorba nici de pretenţia coborîrii nivelului artistic al operei şi nici de ocolirea problemelor reale de către creator ci de găsirea unor forme, modalităţi care să poată reda integral ideile şi sentimentele pe care creatorul se simte îndreptăţit să le transmită, însă, ţinînd seama de cel căruia i se adresează. Formele adecvate nu înseamnă, încă o dată, coborîrea nivelului problematicii şi nici al realizării artistice. Adevăratul artist este însă capabil să găsească această unitate care-l ţine în permanenţi legat de cei cărora li se adresează. Numai în acest caz cei care creează şi cei care ajută înţelegerea adevăratei opere se realizează pe ei şi fac o muncă cu depline valenţe contemporane. Este vorba de găsirea elementului comun care realizează fuziunea creator-consumator de artă, de acele elemente reale, comune tuturor părţilor interesate, ale unui proces complex, dar unitar, de funcţionalitatea ei. Din păcate, astfel de concursuri n-au dispărut cu totul. Ani de zile — îndeosebi în rândurile tineretului — educaţia literară a fost deformată prin unilateralizare, punîndu-se accent aproape exclusiv pe coordonatele extraestetice ale operei de artă dar ignorîndu-se unitatea lor organică, intimă, cu cele estetice. Orice investigare sociologică presupune aruncarea peste bord a ideilor preconcepute, a imaginilor idilizante, a acelei speranţe sîcîitoare — care aici n-are ce căuta — că trebuie să găsesc în realitate, ceea ce aş dori să găsesc. Să pornim cu toată rigoarea de la ceea ce este pentru a putea ajunge, în cunoştinţă de cauză, la ceea ce dorim cu ardoare să fie. Aş mai aminti, în această ordine de idei, încă cîteva stări de lucruri, semnificative pentru modul deficitar cum s-a făcut şi se face încă educaţia artistică a unor categorii ale publicului. Se ştie că la ora actuală aproape toate comunele şi satele din ţara noastră posedă aparate de filmat. Dar prea adeseori se trimit la ţară filmele periferice, aventurile mediocre şi mult prea rar ajung acolo filmele de înaltă ţinută artistică. De ce să ne amăgim ? în conştiinţa multora dintre cei care ar trebui să aibă o mai mare responsabilitate pentru educaţia estetică de calitate a publicului sălăşluieşte nemărturisit, tacit, un dispreţ domol, binevoitor dar tenace: lasă că acolo merge şi asta, se gîndeşte. Şi mai îngrijorătoare este constatarea că, adeseori, în casele noi pe care şi le construiesc, ţăranii noştri introduc ca obiecte decorative picturi vulgare, de duzină, cu ţigănci şi pepeni verzi, producţii negustoreşti pe care le cumpără din bilciuri şi de prin ganguri. Şi în timp ce-şi decorează interioarele cu astfel de „tablouri", ei vînd cu inima uşoară, fără remuşcări, pete miri ce, icoanele pe sticlă şi lemn, aceste capodopere moştenite de la străbunii lor. Cîţi dintre cei care sunt chemaţi să facă educaţia artistică a publicului rural s-au neliniştit în faţa unei astfel de situaţii comparative ? Fireşte, există şi categorii ale publicului unde educaţia artistică are un nivel calitativ ridicat şi foarte ridicat. Puţinele exemple pe care le-am dat dintre multe altele ce se pot da, pledează, deodată, pentru cîteva principii : 1) este ineficace să vorbim de public la modul prea general, ca de o masă omogenă; 2) diversele categorii de public trebuie investigate, în ceea ce priveşte frecventarea şi receptarea artei, pornindu-se într-un mod cît se poate de riguros de la stadiul concret al educaţiei estetice într-un moment dat. Am impresia că o cercetare sociologică mai de amploare a publicului de artă la noi va trebui să elucideze, printre primele lucruri, tocmai modul defectuos şi superficial în care s-a desfăşurat o perioadă îndelungată de timp educaţia estetică a unor categorii largi de oameni. Artistul care creează ignorînd sau dispreţuid publicul, este, fără să-şi dea seama ,■ condamnat să-şi irosească într-un chip tragic, în gol, energia lui spirituală. Evitarea unei astfel de situaţii presupune însă o considerare cît mai realistă a publicului, fără false idilizări şi exaltări ditirambice dar şi fără urmă de neîncredere şi desconsiderare. 3 După părerea mea, este fals să se considere net că achiziţia în materie de artă este simptomul preţuirii reale a unei opere anumite. Adeseori comentatorii se grăbesc să exalte faptul că o carte de literatură a dispărut în cîteva ore din librării ca pe un semn cert al preţuirii valorice a creaţiei respective. O astfel de apreciere categorică mi se pare o greşeală de principiu deoarece aprecierea de valoare a unei opere de artă este un act ulterior receptării ei, pe cînd achiziţia — în numeroase cazuri — este un act anterior unei receptări aprofundate şi sigure. Fireşte, lucrurile trebuie privite nuanţat de la caz la caz şi de la artă la artă. Referitor la pictură, de pildă, achiziţia unui tablou are loc mai ales după ce a fost detectată valoarea lui artistică, în vreme ce cărţile literare sunt cumpărate mai ales pentru a fi citite şi nu pentru că au fost citite. Deci, în cazul acesta, preţuirea cărţii cumpărate se naşte cu adevărat, solid, abia după lectura ei. Dar cite elemente nu intervin în achiziţia operelor de artă ? Un cititor cumpără cartea unui scriitor pe care-l preţuieşte din alte opere, dar noua lui carte încă n-o cunoaşte şi deci nu poate face o apreciere riguroasă asupra ei. Achiziţia o face însă dintr-un sentiment de încredere în autorul ei, ceea ce nu constituie încă o apreciere de valoare a operei în cauză. Alteori operele de artă sunt achiziţionate rapid dintr-un snobism al alinierii la o anumită modă artistică sau pur şi simplu dintr-o curiozitate intelectuală. Astfel că o investigare sociologică a achiziţiei operelor de artă poate fi semnificativă pentru o mare varietate de perspective dar nu trebuie să ne grăbim cu aprecierea că achiziţia este un simptom al unei preţuiri adecvate şi profunde a unei opere. 4 Cînd este vorba de sociologia publicului în domeniul receptării artei, am rezerve faţă de vreun rol deosebit pe care l-ar putea juca statistica. Fireşte, statistici complicate, pretenţioase, care să impresioneze prin modernitatea lor, se pot întreprinde la nesfîrşit, dar aprecierea unei opere de artă este în multe privinţe un unicat, ■eu o mare varietate de celerefoliate strict individuale. Receptarea operei declanşează emoţii artistice care strălucesc caleidoscopic de la individ la individ şi care nu se lasă, tocmai din cauza unicităţii şi repetabilităţii lor, aliniate în sertarele atît de precise şi schematizante ale statisticii. Statistica schematizează conceptual, schematizează la maximum, în vreme ce opera de artă şi emoţia declanşată în cel ce o receptează au întotdeauna un cosmos subteran vibrant şi inefabil care se refuză oricăror încadrări în tipare. (Urmare din pag. I 1) Ştim ce eforturi se fac azi — investiţii materiale şi spirituale — pentru formarea unui public de artă avansat, în stare să identifice, acolo unde şi cînd e cazul valoarea adevărată. Toate acestea constituie premise excelente, condiţii de care un public românesc de artă n-a dispus niciodată. Este publicul pe care îl pregătim egal cu publicul pe care îl invocăm ? între publicul pe care îl presupunem format de ceea ce ştim că i se oferă şi publicul real despre care nu ştim încă ce şi cum a acumulat, pe care îl preferăm, pe care îl invocăm ? 2) . Psihologia şi sociologia publicului pot fi ştiinţific determinate ? Sunt în măsură mînuitorii instrumentelor şi metodelor ştiinţifice să ne facă să auzim „glasul“ publicului pe care, ce-i drept, îl invocă nenumăraţi autori dar în numele căruia, adesea, vorbesc tot atîtea ţeluri, interese cîţi sint cei care il invocă ? Ce se poate spune cu maximum de exactitate despre strucutura opiniei publice literare din România de azi ? 3) . Iată un fapt pe larg şi de nenumărate ori comentat. Cititorii cumpără cărţi din librării, şi librarii spun că le cumpără pe cele bune. Melomanii nu ne lipsesc, cumpărătorii operelor plastice de asemenea. Achiziţia în materie de artă este simptomul preţuirii reale sau poate indica şi satisfacerea unei simple curiozităţi ? Cum deosebim aceste două atitudini, cum pot fi identificate, pină la cunoaşterea cit mai exactă a procentului reprezentanţilor fiecărei atitudini ? Ce studii operative — ştiinţifice — se întreprind sau se pot întreprinde în acest scop ? 4 . Ce loc ocupă statistica în sociologia publicului ? 5) . Critica de artă are datoria de a forma un public cît mai aproape de cel ideal. Critica ştie — cînd ştie ! — ce doreşte ea să fie acest cititor (spectator, auditor etc), şi încearcă să-i transamită acestuia ideile şi judecăţile sale nu prin impunere dar prin demonstraţie convingătoare şi nu pentru ca cititorul să semene cu criticul care-l instruieşte ci pentru a-l face să judece el însuşi, să reacţioneze cu propriile simţuri, cu propriile judecăţi. Cine verifică rezultatele acestei pedagogii a criticii, cum se cunosc efectele ei asupra publicului ? 6) . Intr-un roman de azi se descrie cu pătrundere psihosociologică reacţia publicului la un spectacol sportiv. Autorul ne lasă a înţelege că fiecare ins din mulţime, stimulat de ceea ce vedea, îşi acorda sieşi propriul său spectacol participînd nu la valoarea spectacolului respectiv ci la propriile sale „răfuieli“. Reală, pentru adevărul psihologic al acelei împrejurări, nu era încleştarea sportivă de pe ring ci teribila declanşare a luptelor fiecăruia dintre spectatori cu nişte adversari imaginari, în respingerea ori acceptarea unei creaţii există oare împrejurări similare cu aceasta ? Sociologia poate determina gradul de intervenţie, în procesul receptării, al unor asemenea identificări sau substituiri ? Este vorba, pe de altă parte, în asemenea cazuri de o reală selectare şi însuşire a valorii artistice sau de criterii ce o depăşesc ? S-ar putea cunoaşte proporţia celor care „consumă" producţia artistică în acest fel ? Tribună a opiniilor sau instanţă producătoare de sentinţe ? GRIGORE SMEU Cercetător principal la Institutul de filozofie Să aruncăm peste bord ideile preconcepute OVIDIU BĂDINA Doctor în filozofie, conferenţiar universitar, directorul Centrului de cercetări pentru problemele tineretului AVERTISMEN Urmînd să publicăm în continuare alte răspunsuri solicitate, nu putem trece peste posibilitatea unor noi întrebări, deja mai aproape de fondul real al problemei, de data aceasta, însă, sugerate chiar de opiniile pertinente ale tovarășilor Ovidiu Bădina și Grigore Smeu- în ordine, iată-le ! 1. în ce măsură publicul care participă la organizarea manifestării de artă este şi consumator de artă ? 2. Ce determină mutaţiile în gustul publicului de azi ? Care sunt aceste mutaţii şi ce semnificaţii au ? 3. Ce nivel socotiţi că au mijloacele de transmitere a ideilor despre artă şi cultură ? 4. De ce se întîmplă, uneori, ca ideile despre artă şi cultură să fie de fapt sentinţe, insuficient de convingătoare ? 5. In ce caz (sau cazuri) o idee personală, care poate reprezenta un interes personal, poate să fie prezentată ca dorinţa publicului ? 2. 1. Acordaţi o valoare specială educaţiei prin concurs, gen „Iubiţi Cartea" ? 2. In felul cum este folosită în procesul educativ creaţia literară, artistică în general, cunoaşteţi cazuri de unilateralizare, de ignorare a unităţii organice a tuturor elementelor componente ale operei de artă ? 3. De ce nu izbutesc răspînditorii filmului la sate să trimită acolo, întotdeauna, opere valoroase ? 4. De ce se tolerează schimbul tablourilor de duzină cu icoanele pe sticlă şi lemn ? Cite cazuri de asemenea „echitabil" comerţ de artă cunoaşteţi ? 5. In ce situaţii (de exemplu, editoriale) consideraţi că achiziţia operei de artă este semn de snobism, de aliniere la o anumită modă ?