Scînteia Tineretului, februarie 1975 (Anul 31, nr. 7992-8015)
1975-02-01 / nr. 7992
,SCâNTEIA TINERETULUI» pag. 2 Profesorul şi funcţia sa de prim interlocutor al elevului Din nou, o scrisoare — luată dintre multe altele — ne semnalează cât de sărac este dialogul profesorilor cu elevii lor, despre profesii. Tinera absolventă de liceu, Iolanda Asmarandei din comuna Puieş, judeţul Vaslui, decizîndu-se să ne spună nouă „ce o doare“, ne povesteşte că a terminat anul trecut liceul — în timpul căruia a avut medii mediocre — şi-a avut intenţia să fie admisă la facultate, dar cele două încercări ale ei au eşuat. Intre timp, situaţia ei s-a schimbat puţin, ne scrie, şi e nevoită să lucreze, iar cursurile facultăţii să le urmeze la seral. „M-am adresat întreprinderilor în drept să mă primească, să pot urma facultatea la seral, dar n-am rezolvat nimic din cauză că nu am buletin de Bucureşti“. Se-ntreba ea mai departe : „de ce tinerii de la oraşe pot să se încadreze într-adevăr acolo unde doresc ? Oare cei de la ţară nu sunt tot absolvenţi, nu sunt egali în drepturi cu cei de la oraş... ?“ Accentul uşor dramatic al întrebărilor poate fi de înţeles : după cîteva luni de la absolvire, tinăra semnatară a scrisorii se află încă într-o situaţie confuză privind profesia ei. Cei în drept să-i răspundă, — şcoala — au lipsit-o de o îndrumare completă. Şi nu este prima oară cînd ne dăm seama că şcoala perpetuează corigenţa la disciplina orientare profesională. Mai ales îi lipseşte pe elevii săi de acea pregătire psihologică şi etică pentru pasul de după liceu. Or, formarea tinerilor pentru muncă şi viaţă, nu încorporează numai o sumă de cunoştinţe teoretice şi practice, ci şi o pregătire pe un plan mai larg, social, i-am spune noi, încât ei să nu fie descoperiţi în faţa nici unei situaţii. Şi, desigur, să nu tragă concluzii eronate după un eşec personal. Cît priveşte întrebările pe care ni le adresează tînăra, iată răspunsul pe care i-l oferă tovarăşul ing. Corneliu Murgu din cadrul Serviciului pregătirea forţei de muncă şi orientare şcolară şi profesională din Ministerul Muncii : „Tînăra care v-a scris n-a făcut un pas elementar : să se adreseze Oficiului forţelor de muncă din judeţ, cu sediul la Vaslui. Acesta este obligat să o pună în temă şi să-i dea informaţii cu privire la cursurile de pregătire postliceale, de scurtă durată, în profilul dorit, ori, poate, într-unul apropiat, întrucît, se ştie, tinerii necunoscînd întreaga gamă de profesii in care s-ar putea forma, se opresc la cîteva despre care au auzit cît de cit mai multe lucruri şi pe care le declară ca fiind preferate. Vasluiul este un judeţ care trece printr-un vertiginos proces de industrializare şi are nevoie de forţă de muncă . În perspectivă, alte obiective economice vor solicita cadre în judeţ şi le pregăteşte acum. Mă gindesc, de pildă, la , Bîrlad, unde va intra în circuitul producţiei o nouă întreprindere — domeniu preferat de corespondenţa dumneavoastră — şi care, in mod sigur, îşi pregăteşte de pe acum cadrele. Mai există şi alte întreprinderi care oferă o paletă largă de meserii, cu posibilitatea de a urma seralul. De aici, de la minister, nu le putem indica concret locurile, dar la judeţ, în mod cert, trebuie să primească lămuririle necesare. Apoi, sunt şi întreprinderi din judeţe apropiate, chiar şi din Bucureşti, care recrutează cadre şi din alte judeţe, fără condiţia buletinului. I.P.R.S.-Băneasa, de pildă, întreprindere cu profil apropiat celui dorit de tînăra — produce semiconductor şi piese de schimb pentru aparate de radio — primeşte tineri fără să aibă buletin de Bucureşti. Corespondenţa se poate adresa direct întreprinderii printr-o scrisoare. Dar mai întîi, repet, să se adreseze oficiului forţelor de muncă judeţean.“ O sugestie. La ora actuală, oficiile judeţene ale forţelor de muncă nu sunt în măsură să-i informeze pe tineri în ce meserii au posibilitatea să se încadreze — dat fiind nevoia de forţă de muncă — şi în alte judeţe decit cele natale. In această situaţie, un tinăr care îşi alege o profesie pe care n-o găseşte în perimetrul judeţului său, e nevoit să recurgă la surse de informaţie foarte complicate şi, adesea, costisitoare — să se deplaseze la întreprinderi depărtate despre care „au auzit că i-ar primi“. Pe de altă parte, numeroase întreprinderi anunţă prin radio şi presă organizarea unor cursuri de pregătire de scurtă durată, anunţuri pe care tinerii nu întotdeauna le află. N-ar fi mai normal — întrebăm şi propunem totodată, — ca oficiile judeţene ale forţelor de muncă să colaboreze şi să-şi ofere reciproc informaţii despre locuri de muncă şi forme de pregătire unde au acces şi tineri din alte localităţi ? Mai mult, n-ar fi potrivit ca aceleaşi oficii — ori întreprinderile mari, ori direcţiile de resort din ministere — să trimită un licee — măcar în preajma bacalaureatului — informaţiile referitoare la organizarea cursurilor de calificare de scurtă durată pentru absolvenţii de liceu. Deţinînd asemenea date tinerii absolvenţi ar putea fi mai operativ îndrumaţi spre locurile de muncă şi calificare unde îşi pot împlini aspiraţiile. LUCREŢIA LUSTIG „ZIUA ELEVULUI“ (Urmare din pag. 1) vrea să se spună că manifestarea ei a fost cea mai reuşită. „Ziua elevului“ ne permite să intensificăm colaborarea cu organizaţiile de pionieri, să iniţiem activităţi comune care să-i pregătească pe micii şcolari pentru ziua cind vor păşi în rîndurile U.T.C. îmi amintesc de o foarte frumoasă şi emoţionantă întîlnire care a avut loc recent la Clubul Tineretului din Alba Iulia între trei generaţii — pionieri, utecişti, comunişti----în cadrul căreia mai multor participanţi li s-au înmînat carnetele roşii de utecişti... — Afirmînd că elevii sunt principalii organizatori să înţelegem că sunt lăsaţi să se descurce singuri ? — De fiecare dată au în mijlocul lor oameni cu munci de răspundere, cadre cu o înaltă pregătire profesională şi o conduită morală ireproşabilă care le oferă minunate pilde de urmat în viaţă. In această perioadă, cind se dezbat în profunzime documentele Congresului al XI-lea al partidului şi se fac pregătiri intense pentru alegerile de la 9 martie, elevii se întilnesc periodic cu participanţi la marele forum al comuniştilor, activişti de partid şi de stat, Eroi ai Muncii Socialiste, oameni de cultură şi artă, muncitori fruntaşi în producţie, cadre, didactice etc. pentru a cunoaşte realizările obţinute de oamenii muncii în actualul cincinal precum şi perspectivele luminoase care se deschid României în viitor. Ce conţine concret programul unei „zile“ ? — Voi aduce ca exemplu acţiunile organizate la Clubul tineretului din Alba Iulia. în actualul trimestru şcolar sunt prevăzute expuneri referitoare la „Creşterea responsabilităţii tineretului in construirea societăţii socialiste multilateral dezvoltate“, „Cinstea şi corectitudinea — calităţi morale ale omului nou“, „Profesiunea de viitor — idealul nostru de viaţă“, „Dezvoltarea învăţămîntului în pas cu cerinţele ţării“ şi altele. Cu sprijinul consiliului popular judeţean, l-am invitat în mijlocul nostru pe tînărul ofiţer Dumitru Neciu, care va vorbi elevilor despre „Curaj — atribut al tinereţii“, argumentind cu faptele de muncă şi de vitejie săvîrşite de către cei care au construit Transfăgărăşanul, păstrate in memoria peliculei. Mai sunt programate, recitaluri de poezie patriotică şi revoluţionară, concursuri „Cine ştie ciştigă“, pe tema „Apullum — 2000“ (în acest an sărbătorim două milenii de la prima atestare documentară a oraşului), un dialog pe aceeaşi scenă între grupul şcolar „Refractara“ şi Liceul industrial de construcţii, şi altele. Activităţi similare sunt prevăzute şi în celelalte oraşe. — Am auzit vorbindu-se, tot mai frecvent, şi de o „Zi a ucenicului“. — La Cugir, Sebeş şi in alte centre muncitoreşti, unde învăţămîntul profesional este larg reprezentat, iniţiativa a fost preluată sub acest nume. Ea are şi unele particularităţi. Pe lingă activităţile cultural-educative, prilejuieşte întîlniri ale viitorilor muncitori cu cadrele de conducere ale unităţilor economice în care-şi desăvârşesc pregătirea practică, vizite la întreprinderi, dezbateri pe marginea sarcinilor de plan şi perspectivelor de dezvoltare ale unităţilor respective în viitorul cincinal. Indiferent de numele pe care-l poartă, „Ziua elevului“ este o tribună a formării convingerilor comuniste, o prelungire firească a activităţilor educative organizate în şcoală. O TEMATICĂ INTERESANTĂ, NECONFIRMATĂ DE PRACTICĂ (Urmare din pag. I) cooperativei, tovarăşul Alexandru Köttes, este dispus să explice totul prin lipsa de furaje. Nu vrem să contestăm temeinicia acestor argumente, deşi lucrurile fiind ştiute, conducerea C.A.P. ar fi putut lua din timp măsuri pentru remedierea acestei situaţii. Cert este insă că în privinţa eforturilor de modernizare a muncii în sectorul zootehnic, in comparaţie cu alte unităţi, la C.A.P. „Mureşul“ din Nădlac s-a făcut mai puţin decit le stătea în putinţă, îngrijirea animalelor continuând să se facă după tipicuri arhaice. Lucru pe care îl resimt cooperatorii înşişi. Astfel, deşi în sectorul zootehnic se constată cea mai mare stabilitate a forţei de muncă, existînd oameni care lucrează încă de la începutul înfiinţării sale, deşi jumătate din această forţă o reprezintă tinerii, vorbind despre aderenţa celor 120 de inşi înscrişi la cursurile agrozootehnice, la lecţiile predate, tovarăşul inginer ne-a răspuns printr-o replică de-a oamenilor : „De ani de zile ni se predau aceleaşi lucruri, învăţăm despre tehnicile furajării moderne, citim din reviste sau ne arătaţi pe planşe cum este Îngrijit un animal în ferma model. Dacă aşa e bine, de ce nu procedăm şi noi la fel ?“ Este lesne de observat că prin repetiţie, interesul faţă de cursuri a scăzut considerabil, fenomenul impietînd pînă şi asupra a ceea ce pot ei face in condiţiile existente. Aşa ftind lucrurile, învăţămîntul agrozootehnic de masă se transformă într-o formalitate. Dar se poate veni in întimpinarea acestor necesităţi — despre care atît de frumos se vorbeşte la cursuri — printr-o serie de înfăptuiri, măcar la nivelul posibilităţilor reale de care dispune C.A.P. ? Tovarăşul prof. dr. docent Vasile Tomescu, de la catedra de zooigienă a aceleiaşi facultăţi citate la început, ne vorbea despre importanţa microclimatului. O temperatură in grajd de sub 10” determină o creştere a consumului de furaje cu peste 15 la sută. Un amănunt atît de important, este ignorat la Nădlac. Şi nu ni se pare atît de dificilă statornicirea lui. Sau altceva. Importanţa preparării furajelor este primordială. Toparea celor grosiere, tratarea lor cu melasă şi uree, administrarea după reţete ştiinţific elaborate la ore precise, diferenţiat în funcţie de starea animalului... Dacă s-ar proceda astfel, oamenii n-ar mai fi atît de nedumeriţi şi n-ar mai întreba „de ce nu procedăm şi noi la fel“. Desigur, pentru a ajunge aici trebuie să te zbaţi, să te strâduieşti să obţii ce-ţi lipseşte, să gîneţeşti ce poţi face tu Înainte de a cere ca alţii să-ţi facă. Cu alte cuvinte, eficienţa oricărei munci depinde de temeinicia şi seriozitatea cu care eşti dispus să o faci. In cazul nostru, învăţămîntul agrozootehnic, atita vreme dit nu este Însoţit de efortul de a transpune In practică aspectele teoretice predate, se transformă Intr-o simplă formalitate. LUCRĂRI ÎN LIVEZI In livezi se desfăşoară o susţinută activitate vizînd extinderea plantaţiilor de pomi şi arbuşti fructiferi, precum şi realizarea unei recolte mari de fructe in acest an. Cooperativele agricole au desfundat pînă acum mai bine de 4 500 hectare din cele 5 000 prevăzute pentru plantările din această primăvară. Ca atare suprafaţa livezilor în cooperativele agricole de producţie sporeşte, in actualul cincinal, cu peste 30 000 ha, situate îndeosebi în bazine consacrate, recunoscute pentru soiurile lor valoroase şi productive. Circa 6 000 ha din această suprafaţă o formează livezile intensive. Concomitent cu pregătirile pentru noile plantări, cooperatorii continuă stropirile împotriva bolilor şi a dăunătorilor, fertilizarea livezilor şi alte lucrări în vederea realizării unei recolte de circa 500 000 tone de fructe. Numeroase cooperative agricole, care dispun de plantaţii cu un potenţial productiv ridicat şi de o experienţă valoroasă şi-au propus ca de pe unele suprafeţe, totalizînd 34 000 hectare, să realizeze producţii cu mult superioare celor realizate în mod obişnuit. S-a prevăzut, astfel, ca din plantaţiile intensive de măr să se obţină recolte de 10 000 kg la ha, faţă de 7 500 kg la ha, cit se recoltează din celelalte livezi. De asemenea, s-a stabilit obţinerea unor producţii la hectar de 6 000 kg caise şi prune, 4 000 kg cireşe şi vişine şi de 8 000 kg căpşuni. Unele din fermele pomicole care aplică tehnologii speciale vor fi organizate ca unităţi etalon, pentru a se verifica, în condiţii de producţie, rezultatele cercetării ştiinţifice şi care vor deveni model pentru generalizarea tehnologiilor moderne în pomicultură. (Agerpres) Jl. J—I—-■---------------CONCURSUL NOSTRU: „CEA MAI BUNĂ CLASĂ" AU MAI INTRAT IN COMPETIŢIE... Se pare că elevii meditează ceva mai mult înainte de a decide Înscrierea la concursul „Cea mai bună clasă“. Spunem asta, întrucit abia de ieri, după ce cele patru clase din Timişoara şi-au anunţat, primele, participarea la întrecere, au început să sosească noi solicitări de înscriere pe lista concursului. Unii, cum este clasa II , electromecanici, de la Grupul şcolar electrotehnic din Bucureşti, sunt „recidivişti“, au luptat şi anul trecut pentru titlu, mărturisindu-ne că aşteptau cu nerăbdare declanşarea concursului şi în acest an. Cei 41 utecişti ne promit că vom primi foarte curînd de la ei o mulţime de veşti. Doina Băieţelu, secretar U.T.C. al anului I, liceu, secţia reală, comuna Popeşti-Palagna, judeţul Argeş ne scrie că la adunarea organizaţiei lor, cînd au hotărît participarea la concurs, a participat chiar şi tovarăşul primar şi totodată, secretar al organizaţiei P.C.R. pe întreaga comună, incurajîndu-i să îndrăznească să intre în competiţie. Receptăm invitaţia să venim in comună, să-i vedem în procesul muncii, pentru că, spun ei, şi-au luat angajamente pe măsura entuziasmului. Nu numai să înveţe bine, ci să-şi facă planul de producţie, să-şi realizeze angajamentele ca brigadă de muncă patriotică, şi să pregătească o brigadă artistică de agitaţie pe tema alegerilor, iar in 9 martie, ziua alegerilor, să susţină pe scena căminului cultural timp de mai multe ceasuri un program artistic pentru alegători. Anul III C de la Liceul nr. 15 din Bucureşti, secţia umanistă, limba spaniolă, intră in concurs deja de pe acum fără corigenţi şi cu media generală a clasei — pe trimestrul I — de 8,07, sporind că „acest concurs să fie o verificare a capacităţii noastre de muncă, o întrecere cu noi înşine“. Reamintim : înscrierea la concurs poate fi anunţată pinâ la data de 8 februarie, inclusiv. Pot participa la concurs şi clasele care au, la ora actuală, elevi în situaţia de corigenţă, dacă se simt capabile ca la sfîrşit de an să nu aibă corigenţi şi repetenţi, să obţină o medie generală peste opt. întrecerea poate „strînge rindurile“ colectivului de clasă, poate ambiţiona pentru finalizarea, in acest mod, lăudabil, a anului școlar. L. L. (Urmare din pag. I) Semnalul de alarmă De multă vreme, călătorind spre sudul Olteniei, unde mă trage din cînd în cînd sufletul, mi-a fost dat să văd un lucru surprinzător. Lingă praful Segarcea, un tren oprea scrişnina din toate roţile, exact în dreptul barierei de ieşire. Stind de vorbă cu ciţiva oameni, am aflat de ce se petrece asta. Ciţiva oameni — bănuielile erau că mai ales tineri — considerînd că gara e prea departe de oraş, cum ajungeau în dreptul oraşului, acolo unde era şi bariera, trăgeau semnalul de alarmă, obligînd trenul să oprească şi să pornească mult mai tîrziu, după ce respectivii coborau din vagoane, însoţiţi însă şi de alţi oameni care profitau de situaţie. Lucrul acesta se petrece de mai mult timp şi din cine îmi spune cineva, s-a mai scris în presă despre un lucru asemănător, petrecut in altă parte. E însă de discutat de ce se petrece acest lucru. Mie mi se pare că simpla condamnare abstractă a unor oameni pe care nici nu-i poţi nominaliza este insuficientă. Fenomenul reflectă, pe de o parte, o anumită stare de lucruri şi, pe de altă parte, o anumită concepţie. Nu aşa cum s-ar părea, doar o anumită concepţie. E vorba şi de o anumită stare de lucruri. In fond, dacă gara ar fi fost aşezată convenabil pentru mai multă lume, nimeni nu ar fi tras semnalul de alarmă pentru a opri trenul la distanţa cea mai mică de oraş. Se vede treaba că oprirea aici este într-o anumită proporţie dictată de necesitate şi nu de capriciul unor huligani care circulă pe C.F.R. Spun asta şi pentru că oameni foarte mulţi coboară din trenul respectiv după tragerea semnalului de alarmă. Dacă din vagoane ar fi ieşit doar doi-trei damblagii, lucrului nu i s-ar fi cuvenit o asemenea atenţie. Dar datorită împrejurării că multă lume profită de gestul — după părerea mea incorect — al cîtorva, se poate spune că primul vinovat de această stare de lucruri este, totuşi, acela care nu a aşezat gara la limita suportabilităţii. Insă chiar dacă lucrurile stau aşa, constituie o gravă încălcare a regulilor de convieţuire socială iniţiativa acelor oameni care folosesc semnalul de alarmă al unui tren nu pentru a semnala o situaţie de pericol, ci pentru a-şi rezolva o doleanţă personală. Este îngrozitor ca un lucru care a fost pus la îndemîna oamenilor pentru cazuri limită să fie folosit de unii dintre ei în bătaie de joc. Ce-ar face respectivii dacă s-ar desfiinţa semnalele de alarmă ? Nimeni n-are dreptul de a opri un tren pentru a coborî el sau mai mulţi în dreptul casei sale sau aproape de casa socrilor săi. Eu ştiu o fabulă cu Niţă, băiatul care plictisindu-se cu oile pe cîmp, a început să strige spre cei din sat că vin lupii. Cei din sat i-au ascultat plînsul şi au vennit să-l ajute. V-am păcălit, a zis Niţă, şi oamenii au plecat păcăliţi. Dar cînd lupul cu adevărat a venit, Niţă a strigat în zadar. El îşi consumase rezerva de crezămînt pe care o avea la oameni, aşa că degeaba mai striga şi implora ajutor. Semnalul de alarmă din trenul acela are o toleranţă mult mai largă. E posibil ca niciodată el să nu fie eliminat din bagajul trenului. Dar dacă un constructor de trenuri, impresionat neplăcut de felul în care e folosit semnalul de alarmă în dreptul oraşului Segarcea, hotărăşte să se facă trenuri fără semnal de alarmă . Şi mai e un lucru: oricît de incorect ar fi tras acel semnal de alarmă, cei care îl aud trebuie să ţină totuşi seama de el. Rău sau bun, el face parte din realitate. Atenţie deci, trăgătorilor de semnale de alarmă, dar, în acelaşi timp, atenţie şi celor care hotărăsc unde să fie aşezate gările ! Florian Pittiş Unul dintre marii actori ai generaţiei tinere, animator deseori extraordinar al spaţiului artei, iubitor al poeziei şi muzicii noi se numeşte Florian Pittiş. Este actor la Teatrul Bulandra şi întreaga lui fiinţă e dăruită artei, pe care o slujeşte cu credinţă, cu încăpăţînare, cu orgoliu. Iubeşte lucrurile dificile şi caută căi aproape inabordabile. Este încă tinăr, dar are o biografie, o biografie plină de întîmplări, plină de realizări şi de aspiraţii. Stăpîn pe mijloacele exprimării, Florian Pittiş iubeşte actul revoluţionar în teatru, iubeşte democraţia în artă, trăieşte pentru un ideal revoluţionar şi este, fără îndoială, o invenţie a tinerilor pentru uzul lor. Din păcate, pentru el, Florian Pittiş, ca încă alţi tineri, este exclusivist. Dacă in urmă cu ciţiva ani, exclusivismul lui in ceea ce priveşte, să zicem, muzica folk se justifica prin absenţa aproape totală a acestei muzici din manifestările de la Radio şi TV, acum, cînd nu mai e vorba de exclusivism din partea celor care receptează muzica folk, e aberant, aproape stupid, ca exclusivismul să se manifeste la spiritele tinere. Mie aproape mi-e milă să văd un om de talentul şi de onestitatea profesională a lui Florian Pittiş călcînd majestuos în gropile exclusivismului şi parcurgînd cu inocenţă un drum deja parcurs de atîţia exclusivişti anteriori. Trebuie iubită arta bună, oricum s-ar numi ea, cu condiţia ca arta aceea să slujească omul nou, omul viu, omul care munceşte. Trebuie iubită arta cu condiţia ca ea să fie umanistă şi nu cu condiţia ca ea să fie ciudată sau respingătoare. Pittiş crede că muzica de azi trebuie să fie folk. Aşadar, alt exclusivism. Mă uit la acest artist pe care îl preţuiesc şi nu mă împac cu gîndul că el, spiritul acesta tînăr, poate fi atît de nou cînd îşi gindeşte propriul destin artistic şi atît de conservator, de învechit, de exclusivist cînd gîndeşte tabloul general al valorilor. Arta mare este tolerantă. Arta mare are chiar misiunea supremă de a învăţa pe oameni să fie toleranţi şi buni cu ceea ce e bun. Intoleranţa este acceptabilă doar în lupta cu intoleranţa. Să fim necruţători cu ceea ce ne loveşte, cu ceea ce ne trădează, cu arta care vrea să-l depărteze pe om de esenţa şi de misiunea sa. Dar tot ceea ce înfloreşte într-un fel sau altul în interiorul artei umaniste trebuie iubit sau măcar respectat. Am vorbit aici despre cazul unui actor tinăr, care s-a ilustrat cu atîtea reuşite incit s-ar putea ca vorbele mele să-i facă realmente,bine. Vorbesc cu dragoste, dar şi cu îngrijorare: nu se poate trăi, fără a accepta că există şi ochi de altă culoare decit ai tăi, o voce altfel decit a ta. Arta îmblînzeşte pe oameni. Iar cînd îi ridică la luptă, îi ridică spre un ideal clar, spre un orizont indiscutabil. Am făcut aici din cîteva vorbe un portret romanțat al exclusivismului. El ne e propriu multora. Să încercăm însă a-l depăși, să încercăm a fi oameni noi, adică oameni care îi respectă pe oameni. SÍMBATA 1 FEBRUARIE 1975 Competenţă şi atenţie desăvîrşită Foto : V. RANGA. EFORTURI PENTRU DEVANSARE (Urmare din pag. I) cele de atingere a parametrilor finali de funcţionare. Care este stadiul atins pînă acum, ce rezultate s-au obţinut în această primă lună a anului ? împreună cu Ion Ţogoe, locţiitorul secretarului U.T.C. pe combinat, intrăm în sala panoului de comandă a fabricii de semiceluloză, care trebuie să atingă capacitatea proiectată peste patru luni. De serviciu este operatorul Constantin Codrea. Are doar 22 de ani, dar de la intrarea fabricii în funcţiune, împreună cu alţi tineri conduce întreg fluxul tehnologic, de la intrarea pe bandă a tocăturii de lemn pînă la punctul final, unde alte aparate transmit la pupitrul de comandă indicii de calitate ai semicelulozei. Gradul de automatizare este atît de ridicat incit, doar 10 oameni pot să asigure funcţionarea întregii fabrici. Consultă ecranele unor aparate, face mici corecţii, transmite telefonic comenzi colegilor, la fel de tineri, din echipa pe care o conduce, şi cînd în sfîrşit, îşi poate permite um moment de răgaz, ne spune că, în loc de 40 de tone de celuloză cît e planul pe schimb, ei reuşesc să facă, cu 5—6 tone mai mult in fiecare zi. ..Pînă acum am acumulat o depăşire de 35 tone de celuloză, ne spune ing. Constantin Mesaroş, şeful secţiei. La semiceluloză am reuşit să menţinem instalaţiile la parametrii finali de funcţionare din prima zi a acestui an şi trebuia să atingem acest nivel abia în mai. Mai greu a fost la Început, pină am învăţat instalaţia, — este singura în ţară de acest fel —pînă am înţeles ce rol are fiecare şurub, ce funcţie îndeplineşte fiecare aparat. Deşi nu avem, pe toată instalaţia nici un om peste 30 de ani, reuşim să stăpînim fără probleme toate instalaţiile de la secţia celuloză. Deşi foarte tineri, operatorii chimişti Constantin Jianu, Constantin Codrea, Nicolae Mihalcea şi Constantin Citu, conduc cu pricepere şi competenţă instalaţia de semiceluloză. Necazuri am avut şi mai avem doar la fabrica de celuloză. Şi acolo avem tineri la fel de buni, instalaţia funcţionează fără probleme, dar nu avem suficientă materie primă. Merge un schimb, cel mult două pe zi şi trebuie să o oprim pînă se face stocul de materie lemnoasă necesar. Dacă ni se asigură întreaga cantitate de materie primă, noi vom realiza, zilnic, o cantitate de celuloză cu cîteva tone mai mare decit prevede planul“. La cele 16 panouri de comandă ale instalaţiei de „hîrtiemiez“ lucrează doar 14 oameni pe schimb, întreg procesul tehnologic este automatizat, toate comenzile se fac prin ...simple“ apăsări pe buton. Ii găsim la posturile lor pe tinerii operatori chimişti Ion Bodor, Gheorghe Nuţu, Ion Radu, Paul Mitran, Dumitru Pîrvulescu şi Ion Şoşu, conducind funcţionarea complicatelor utilaje. Prin eforturile lor, instalaţia produce de la începutul lunii ianuarie cite 121 tone de hirtie pe zi, cu patru luni mai repede decât prevăd graficele de atingere a parametrilor proiectaţi. Rezultatele obţinute în prima lună de la intrarea lor în funcţiune, la instalaţiile de hirtie , capace şi carton „duplex“, sunt, de asemenea, destul de bune. „Prima dintre ele satisface în întregime necesarul nostru de capace pentru carton ondulat şi merge din ce în ce mai bine, astfel incit, la sfîrşitul acestui an va ajunge să funcţioneze foarte aproape de capacitatea finală“, ne declara ing. Constantin Davidescu, şeful secţiei hirtie . In primele două decade ale lunii ianuarie, la instalaţia duplex s-a depăşit planul cu peste 10 tone. De pe acum se conturează posibilitatea atingerii parametrilor finali de funcţionare înainte de termen şi la această instalaţie. RADIOGRAFIA UNEI NOPŢI DE IARNĂ (Urmare din pag. I) nr. Coborîm să vedeme ce se întîmpla cu cortegiul vesel care se răsfiră din restaurant pe trotuarele bulevardului. „Cine sînt înveseliţii aceştia ?“ întrebăm pe portarul hotelului. (Un alt grup „vesel“ trece prin intrare ca să completeze probabil zarva şi zgomotul celor care mai înainte plecaseră. „Sunt consumatori ai localului“, replică respectuos portarul. „Nu-mi face plăcere să le deschid uşa, dar n-am ce face, fiindcă asta e funcţia !“. Cine sunt de fapt „veşnicii consumatori“ ai hotelului Muntenia ? Este o întrebare cu un greu răspuns. Cine consumă, ar trebui desigur să fie şi producător, dar aceştia nu produc nimic. „Pe unde trec ei rămâne loc murdar“ — spunea femeia de serviciu a restaurantului. Pătrundem în saloanele-restaurant şi în barul hotelului. Aici mă încearcă un sentiment ciudat. Am văzut pe şantiere zeci, sute, mii de constructori care înălţau in soare edificii moderne, frumoase, adevărate puncte de referinţă ale oraşului, aşa cum este şi complexul urbanistic din centrul oraşului Piteşti. Poate nu ştiţi că toţi constructorii acestor structuri arhitectonice îşi aleg ca reşedinţă de odihnă — mai întotdeauna — vechile case, pe care le vor demola. Acolo stau constructorii noii arhitecturi, ei fiind de fapt ultimii lor locatari. Au terminat lucrarea, au pus ferestre caselor Înalte, ca să pătrundă mai bine soarele şi zorii zilei , merg mai departe să construiască. Mai revin să-şi admire opera, să se odihnească comod — căci o merită din plin — pe aceste fotolii interioare de hotel. Ei poate că revin mai rar, au multe treburi, dar aceşti trîndavi pe care-i observăm de cinci zile sunt aproape aceiaşi, adică „veşnicii consumatori“, nişte „izvoare“ potenţiale de lene şi zădărnicie. Privesc printre mese şi, cu siguranţă, nu este nimeni de aici vreun constructor ! Cred că este nedrept să oferim locuri, în fotolii comode, tuturor acestor stătuţi ! Să-i punem cel puţin să se aşeze pe un taburet incomod şi stîlcit de picioare ! Ar fi simplu acest lucru dacă şi „dumnealor“ s-ar conforma dorinţei noastre ! Dar după cum paraziţii îşi găsesc instinctiv locul cel mai cald în blana animalului, la fel şi leneşul intuieşte exact locul călduţ. Iată-i pe „ciţiva“ ai Piteştiului. „Zac“ aici, în unul din cele mai frumoase şi moderne locuri ale Piteştiului, „instalaţi la şedere“, ziua şi noaptea ! (Pe şantiere în noroaie şi lapoviţă muncesc ceilalţi ; cei care nu mai au timp să admire ceea ce au lucrat.) „Stătuţii“ şi-au prins ecuson pe rever cu iniţialele „F.O.“ adică — îşi zic ei — fără ocupaţie , fără omenie, fără onoare, fără... orice ! La un colţ de masă ni se arată o tînără , este LILI „blonda“, fiica unor oameni cumsecade. LILI „trebăluieşte“ zi şi noapte, in trei schimburi, neobosită la cele două baruri ale localului, ajutată de o prietenă a sa venită din Ardeal, Giurgiuleanu Maria. Simt ele ceva din reproşurile mute ale oamenilor ? Da de unde ! Indivizi cu asemenea moravuri nu trebuie să simtă, nu trebuie să vadă, nu trebuie să audă ! In noctambula lor conştiinţă nici un ecou de reproş social nu trebuie să răsune ; leneşii, puturoşii pentru ca să trăiască „optim“ au nevoie de o completă „izolaţie fonică“. Dar ce vinovăţii grave am găsit impasibilei lor şederi ?, s-ar putea să ni se reproşeze. De-ar fi numai şederea ! Averescu-barbugiul (îi ghiciţi desigur „pre-ocupaţia“ !) a plătit într-o săptămână 11 000 lei amendă pentru jocurile de noroc. Nu poker, căci e riscant. Pe cutii de chibrite jucate în dungă la colţul mesei din restaurant (o masă acoperită cu faţă albă nu cum e masa cea simplă, de brad a constructorilor din şantiere) acolo se încearcă noroacele sutelor nemun- • cite. L-a găsit şi pe el „norocul“ ! Nelu-barmanul a lucrat trei luni astă-vară, pe litoral, acum stă, adică bea ! Silvia, Dorina, Stela, Cristina acelaşi lucru fac ; apar şi dispar pe cerul oraşelor ca farfuriile zburătoare. Noaptea, tîrziu, cînd părăsesc mesele şi fotoliile încinse, ei fac această zarvă , ca să-i ştie oraşul ! Se duc dimineaţa la lucru ? Se duc direct in pat. Un zurbagiu cu o sticlă de alcool în cap face atita tărăboi că nici organele de miliţie nu mai sint ascultate. Este „nepotul lui“... unchiu-său ! Ce unchi, de are aşa nepot ? In cele din urmă băiatul, „cuminţit“ de amendă recunoaşte că este nepotul mătuşi-si de la I.T.P., făcea pe „Nepotescu“, acum, la trei ceasuri după miezul nopţii cind miliţia ii solicita buletinul. S-au vărsat zorile şi au dispărut de pe stradă liliecii de noapte. Pe trotuare apar primii oameni, la muncă. Oraşul şi strada se înveselesc. Sirene de trenuri şi fabrici cheamă la drum, cheamă La lucru. Din hotel coboară oamenii sosiţi cu treburi, de prin alte oraşe. Aceştia se amestecă cu cei din iureşul străzii, nici nu se deosebesc de localnici. Au acelaşi sens de viaţă, aceeaşi preocupare, îi identifică munca ! Radiografia acestei nopţi de iarnă s-o arunc la coş, ca pe un clişeu voalat ? Nu, o expediem forurilor competente ale O.J.T.Piteşti — beneficiarii constructorilor, ca să redea complexului hotelier turistic sensul iniţial din proiectele edificiului, acela de a fi gazdă primitoare a oamenilor care muncesc.