Scînteia Tineretului, martie 1981 (Anul 37, nr. 9880-9905)

1981-03-02 / nr. 9880

„SCÂNTEIA TINERETUL NOBLEȚEA EFORTULUI Fotografie de GHEORGHE CUCU LACĂTUL CA MATERIE ŞCOLARĂ Un elev in afară de a în­văţa poate face încă o mie de lucruri interesante, abso­lut toate îngăduite de scoală, de familie, de colegi. Si poa­te să facă si o mie de lucruri interzise de lene, de bunul simt, de orice. Numai că de­geaba sunt interzise, toată lumea are sentimentul că nu se poate face nimic. Marian Goncea, elev în clasa a IX-a la Liceul industrial „Griviţa roşie“, a rămas repetent în a­­nul trecut. In acest an şcolar a lipsit 141 de ore. Ce putea să-i facă şcoala ? Să discute cu el, să-l sfătuiască, să-l în­veţe de bine. Dar ce să-l în­veţi de bine şi să-l sfătuieşti pe unul care în fiecare zi se căleşte şi promite marea cu sarea şi acum 3 ani avea deja un dosar cu 100 de fur­turi. El zice bine, nu mai fac, colega, jur să concurez cu în­gerii şi a doua zi sparge ba un chioşc, ba un autoturism ba un lacăt de la caz la caz şi după posibilităţi. Şi iar clasica şi onesta metodă, măi băiete, nu-i bine ce faci, co­lectivul să-l supravegheze şi să-l educe şi colectivul l-a supravegheat şi Piticul a su­pravegheat şi el colectivul şi i-a luat bani, cu voie ori cu forţa, ca să-l educe sil dea dacă are şi colectivul, prin diferiti reprezentanţi ame­ninţaţi, a dat bani şi altă me­todă de educare n-a mai gă­sit şi viaţa a mers înainte, el cu sfaturile. Piticul cu spar­­gerile, cu furturile, cu trupa lui de intervenţie. Mariţin Goncea este un angelic, im nevinovat oacheş şi drăguţ la înfăţişare. Din două cuvinte face să ţi se rupă sufletul. Sufletul şi buzunarul. La şcoală a reuşit marea perfor­manţă să obţină o medie de 6, trei medii de 5 şi în rest note şi medii mărunte. Toate la unt loc abia dau 9 sau 10. Următorul pas e să ungă li­ceul cu slănină ca să-l mă­­nince dinii. Şi liceul tot cu frumosul, tot cu educaţia, tot cu sfaturile. Adică Piticul face exact ce vrea, şcoala face exact ce scrie la regula­ment, numai că pentru un a­­semenea elev ce scrie e total lipsit de importanţa. Cum poate fi recuperat ? Se poar­tă discuta şi se fac propu­neri. Toate sunt delicate şi vi­zează rezultatele profesiona­le. Numai că singurul rezul­tat al elevului Marian Gon­cea de 1,50 e să se ridice în virful degetelor ca să atingă cu palma partea de sus a unui dulap și cu o simplă zvîcnire să ajungă deasupra lui. Chiar atît de lung poate fi drumul vină la o școală specială? Or, Piticul sare de fiecare dată pe lingă dulcea­ța și bunătatea regulamente­lor care se tot mîcîie vină hotărăsc că nu mai pot face nimic cu toate metodele cla­sice rămase fără rezultat. BOGDAN NISIPOIU ...Treisprezece verigi de aur. Unele lucrate simplu, altele cu cite un model încrustat in ban­da de metal preţios. Treispre­zece inele gravate in interior cu 13 nume şi 13 date calendaris­tice. Treisprezece verighete croite — toate ! — pe măsura aceluiaşi inelar. Posesorul de­getului pe care au strălucit unul după altul cele 13 cercuri de aur a practicat, ciţiva ani, o meserie neconsacrată ca atare : aceea de... logodnic­­ .„Un marinar care nu a călcat niciodată pe puntea unui vas, dar obţine pe baza unei false identităţi profesionale, însem­nate profituri. Numeroase per­soane li acordă „vaporeanului“, odată cu încrederea fer, bani, — pentru a le procura diverse obiecte, găzduire — în virtutea aparenței sale onorabile. 13 victime ale logodnicului de profesie, 21 ale falsului naviga­tor. Victimele fer, sau, numai ale lor ? Ce ne-am face noi fără fra­ieri ? — a oftat, privindu-mă fără să clipească unul din es­croci. Cinică, intr-adevăr, inter­pelare, dar­ nu cu totul lipsită de temei. Ce s-ar face ei, spe­culanţii credulităţii împinse pină dincolo de normal, fără voluntarii dispuşi să le serveas­că drept material experimen­tal, capabili să se constituie — pentru aceşti practicanţi ai trucului ieftin, ai Înşelăciunii — intr-o generoasă sursă de profit ? Un impozit pe naivitate înca­sat prompt şi­­fără scrupule de la persoane predestinate, prin felul de a gindi — sau în ab­senţa acestui obligatoriu exerci­ţiu !, — prin felul de a înţelege — sau prin ocolirea acestei concentrări necesare!, prin felul de a acţiona — sau în lipsa unei poziţii active !, — posturii de victime. CE ADUCE CEASUL... (sau scurte consideraţii despre iubirea la prima vedere) Cristian Konrad, originar din Şimleu Silvaniei, stabilit ulte­rior — şi de fiecare dată, pro­vizoriu ! — în diverse localităţi (Timişoara, Deva, Iaşi, Tg. Mu­reş, Bucureşti, ca să le numim doar pe cele mai cunoscute) nu arată nici la prima, nici la a doua sau la oricare vedere ca un Făt-Frumos. Nu întruneşte, deci, nici măcar calităţile fizice de excepţie, posibile a explica parţial succesele care i-au punc­tat „cariera“ de logodnic. „Inefabilul“ în virtutea căruia s-a plasat de 13 ori în preajma casei de piatră, finalul obiectiv al tuturor Îndrăgostiţilor a fost, de fapt, ştiinţa exploatării unor conjuncturi şi mai cu seamă a unor persoane... „romantice“. Tinere între 19 şi 32 de ani (C. R. avind la ora depistării sale doar 27 de ani !) s-au lăsat antrenate în iureşul unei pa­siuni mimate cu destulă uşurin­ţă, nedîndu-şi osteneală să ve­rifice măcar datele obligatorii : locul de muncă, adresa etc. Victimele unui coup de foudre grosolan înscenat şi-au deschis larg inimile şi uşile locuinţelor proprii, şi-au oferit fără ezitare economiile stimulindu-şi întru acelaşi tip de generozitate (adi­că materială !) şi părinţii, în­crezătoare în viitorul fericit pe care li-l promitea logodnicul de profesie. „Eu l-am cunoscut pe Konrad Cristian în staţiunea Buziaş. Pe cine­ mă plimbam, s-a apropiat de mine şi m-a întrebat dacă sunt singură. La răspunsul meu afirmativ mi-a declarat că şi el este singur şi că, văzindu-mă, a simţit nevoia să mă cunoască mai bine. I-am spus că eu sunt serioasă şi că nu accept aven­turi cu oameni necunoscuţi, dar el s-a purtat foarte corect şi m-a invitat la cofetărie să bem o cafea şi să mişcăm o prăji­tură (..)“. „Simţul onoarei“, intuit aşa de exact de una din primele victime, Elisabeta F„ laborantă la un institut de cercetări timi­şorean şi soldat cu un beneficiu de aproximativ 10 000 de lei în favoarea lui Cristian K. (bani obţinuţi cu împrumut de la lo­godnică şi drept cadou de la viitorii socri) s-a manifestat, din ce în ce mai activ, pe par­cursul a 4 ani (1976—1980). Pe seama acestei rare calităţi, indi­vidul a încasat, de la cele 13 partenere temporar „unice“, precum şi de la familiile fer bani şi daruri in valoare de peste 100 000 de lei. Peste 100 000 de lei ! Impozit, cum spuneam, pe naivitate, pe credulitatea nesprijinită de ar­gumente, pe un hazard binevoi­tor. Acestui ins oarecare, lipsit de fantezie (metodele de abor­dare ale victimelor nu diferă decit foarte puţin, profesia de­clarată — falsă, bineînţeles ! — este aceeaşi in­ toate cele 13 ca­zuri, ca şi locul de muncă de altfel : inginer la Trustul de construcţii şi îmbunătăţiri fun­ciare Timiş), acestui vis neîn­zestrat cu talentul de a-şi juca sentimente improprii, evident nerăbdător, avid după foloasele pe care le vina „la sigur“, i s-a colectat, în numele unei afecţi­uni inexistente şi al unei serio­zităţi iluzorii, o zestre conside­rabilă ! „Ceasul rău în care l-a cunos­cut“ — avea să comenteze pă­rintele uneia dintre cele care figurează in memoria sub formă de verighete a lui Cristian K. Un „ceas“ care nu intră în ri­guroasa compunere a timpului, dar poate fi strecurat, silit să încapă acolo de un răspuns an­­gajant şi nechibzuit la o mimată iubire. NAVIGATOR ÎN APE TULBURI (sau cite ceva despre chilipirgiii fără noroc) Petrică Vaporeanu a fost cîtva timp una din cele mai so­licitate „personalităţi“ gălă­­ţene. Procurator de marfă „im­port“, serviabil, dispus să nego­cieze convenabil valoarea unor produse greu de găsit dar in­sistent solicitate. Cum ar fi alendelonurile, hainele de blană executate după chipul şi asemă­narea veşmintelor hibernale ale unei cunoscute şi cam veştejite vedete de cinema. — Un alendelon ? Nimic mai simplu ! Ştiţi, am un amic care circulă „pe extern“. Mergeţi cu mine la el acasă şi vedem dacă are măsura potrivită. Acasă, însemna un bfec anu­mit din cartierul Ţiglina 2. Amatorii urcau împreună cu binevoitorul fer mediator în ale negoţului clandestin pină la etajul III. „Daţi-mi banii şi aş­teptaţi o clipă — spunea cel cu­noscut sub numele de Petrică şi strecurîndu-şi in buzunar plicu­rile conţinînd sume între 3 şi 5 mii de lei dispărea în dosul unei uşi. Timpul aşteptării, ra­portat la scurgerea netulburată, dar exactă a vremii, devenea din ce în ce mai apăsător. Pînă cinci, ajuns la limita răbdării, solicitantul mult căutatului pro­dus se hotăra să rişte. După ce căuta zadarnic o sonerie prin care să îşi facă auzită prezenţa, apăsa uşurel pe clanţa uşii în dosul căreia dispăruse Petrică Vaporeanu : aceasta ceda fără rezistenţă. La picioarele păgu­başului — din acest moment avem tot dreptul sa îl numim aşa — şerpuia... scara de ser­viciu ! Petrică Vaporeanu, pe numele său adevărat Emil Tănase, năs­cut în anul 1954 în comuna Fru­­muşiţa, judeţul Galaţi. Ideea de a se pretinde marinar i-a încol­ţit în minte după ce, terminând stagiul militar, trebuia „sa se dea la fund“ pentru că îşi însu­şise o serie de lucruri de la cei cu care împărţea spaţiul de lo­cuit, muncitorii ca şi el, la I.A.S. Tuluceşti. Emil Tănase se prezintă la Giurgiu, dindu-se drept unul dintre angajaţii unui vas aflat acolo in reparaţii capitale. Cu solidaritatea proprie oricărei bresle şi mai ales a uneia care practică o profesie situată sub zodia cutezanţei, a riscului im­plicit, a dreptelor acte de con­duită impuse de asemenea con­diţie, marinarii l-au primit şi l-au tratat cum se cuvine. Emil Tănase le răsplăteşte ospitalita­tea, uitind să Îşi ia rămas bun la plecare­, dar preomiţînd să-şi adauge la bagajul personal ac­tele şi diverse obiecte ale uneia dintre gazde. Pe baza unei cărţi de marinar furate îşi atribuie o identitate care să îi slujească la punerea în practică a „far­selor“ sale costisitoare. Nu pledăm pentru mefiantă, pentru apăsătoarea lipsă de în­credere faţă de cei din preaj­mă. De la aceasta visa şi pînă la actul necenzurat de raţiune, de la aceasta şi pină la „preda­rea“ fără împotrivire în mîinile unor şarlatani, drumul e lung, iar străbaterea lui inadmisibilă. Sigur, logodnicul de profesie, ea şi falsul marinar îşi vor primi pedepsele prevăzute de lege. Dar victimele fer ? Prin felul în care s-au lăsat trase pe sfoară, prin investiţiile generoase pla­sate intr-un cont­­ falimentar, aceste instrumente manevrate cu incredibilă uşurinţă s-au pe­depsit singure. SOFIA SCORŢARU-FĂUN Victime sau în arena credulităţii? MICA POVESTE Ea era în blugi, el era în blugi. Ea purta pletele pe spate. El mereu venea la in­­tîlnire cu o floare. Ea era veselă şi şatenă, el era sub­­inginer la I.I.L. Ei erau ti­neri şi vecinii ii admirau. Ei se iubeau şi vecinele oftau ca în romanţe. Şi trecu aşa aprilie, mai, iunie, iulie, au­gust. In prima duminică din septembrie au făcut nunta. Desigur, în Botoşaniul natal. In a doua duminică din sep­tembrie lumea i-a văzut ple­­cind de mină pentru prima oară din aceeaşi casă. Ce emoţie. Peste o oră şi jumă­tate s-au întors. Ea avea o sacoşă ABBA plină cu gogo­­şari. El avea o sacoşă POLI­TEHNICA cu sticle de ulei şi conopidă. Ea uitase repede să fie veselă, el n-a mai ştiut să vină în mină vreo floare. Cu ce frenezie se avintau în proza vieţii. Imbătriniseră brusc, deşi în numai o lună tinerii căsătoriţi puteau să semene bine tinerilor îndră­gostiţi care au fost. Ce păcat, nimeni nu mai ofta ca in ro­manţei Ea era în continuare şatenă, el era in continuare subinginer la I.I.L. MARIANA BRAESCU. — De ce credeți că toti cei din brigada dumneavoastră v-au recomandat ca fiind omul cel mai potrivit pentru un interviu ?! — Sint surprins de acest fapt,­ nici nu-mi vine a crede. Eu nu-mi fac decit datoria, lucrez cu ei in brazdă, în val la com­bină, la călărit sfecla sau pe rînduriie de siloz, nimic nu poa­te fi deosebit în asta. Plugul de la tractorul meu tot două brăz­­dare are la arăturile de toam­nă, combina mea e tot ca și a lor... — Da, dar ceva tot­­, dacă ei au avut încrederea să-i reprezentați... — Sint, intr-un fel, unul din­tre cei ma­i vechi din se­cție. Am 15 ani de tractorie. Cind am în­ceput a trage de volanul tracto­rului avem doar 17 ani şi nici nu ajungeam bine la ambreiaj. Am coborit scaunul cit s-ă pu­tut de mult, dar tot nu ajun­geam. Existau două variante, ori să-mi prelungesc piciorul, ori să fac vreo invenţie la ambreiaj. — Ceva aţi făcut pînă la urmă, altfel n-ajungeaţi pînă aici. Cite tractoare aţi dus la f­ier vechi ? — Două, un Universal — 27 şi un Universal — 650- Mi-a pă­rut rău după ele, după primul am plîns așa cum pe vremuri tata prinsese cind, de bătrîneţe, îi îmbrîncase un cal. Acum am un Universal—650 M. — Cum se îngrijeşte un tractor ? Unui cal îi dai ovăz, fin, îi pui aşternut, cind e foarte frig îi pui un ţol sau o pătură pe spinare. Dar un tractor de 45 sau 65 cai-putere ?! — Poate că la fel, mă refer la atenţia şi chiar dragostea pe care trebuie s-o ai faţă de el, ştiind că fără asemenea bidiviu nu-ţi faci munca, îl greşezi, îl cureţi, îi faci ferchezuiala în fiecare seară şi e bine, te duce, te ascultă. Tractorul pe care îl am acum e curat lacrimă. De trei ani îl am şi mă slujeşte, cu credinţă. — De obicei tractoriştii umblă murdari, uneori pînă-n albul ochilor. E firesc?! Poate umbla un tractorist la cravată şi costum ? Eu încă nu am văzut nici unul ! — Cred că poate, totuşi e greu. Mai curat da, cu siguran­ţă da. De praf nu scapi pe trac­tor, de hurducături de aseme­nea, de zgomot nu mai vorbesc. — Şi totuşi de 15 ani n-aţi părăsit tractorul ?! — Am vrut să rămin ţăran, or ţăran cu adevărat în ziua de azi nu mai eşti decit dacă ai o maşină cu tine, un trac­tor, o combină autopropulsată, o semănătoare precisă, un poli­­disc mai acătării. — Cei mai mulţi din ju­rul dumneavoastră şi de vîrsta dumneavoastră au cam plecat din sat, se uită pe ogor din autobuzul care-i duce la oraş. Nu vă pare rău că n-aţi plecat ? — Nu mi-a părut rău nicioda­tă şi n-o să-mi pară niciodată, îmi place cimpul, munca asta, care nu-i uşoară, sint nişte mul­ţumiri aici pe care e greu să le numesc ; pe tractor, lucrîhd ani in şir se intimplă nişte lucruri cu sufletul tău. Dar de ce să nu spun, un ţăran care-i ţăran şi nu măr pădureţ nu se plînge niciodată de munca lui. O face cu aceeaşi plăcere cu care mă­­nîncă piinea abia scoasă din cuptor. — Sînteţi, cum se spune, făcător de pîine. De cind lucraţi pe combină şi cam ci­ recoltaţi pe vară ? — Lucrez din 1967. Am început cu o combină C3, acum lucrez pe Glorie. în vara trecută am recoltat cu Gloria mea vreo 50 de vagoane de griu. — E ca un munte ! Ce lu­crări agricole vă plac cel mai mult ? — Semănatul și recoltatul. îmi place să bag semințele in pă­­mint, îmi place cum în urma mea semănătoarea lasă rinduri drepte, egale, ca la geometrie. La griu îmi place ,cel mai mult atunci cind combina ci­ e ea de mare şi de puternică se îneacă, deşi vara e anotimpul cel mai greu pentru mine, nu pentru că e muncă, ci pentru că pe tractor e căldură, toate fieră­­tăriile se încălzesc, se încing, iar omul de pe ele simte că fierbe, că nu mai are nici trans­piraţie, că se usucă şi abia aş­teaptă să ajungă la capătul la­nului pentru a-şi turna o gălea­tă de apă în cap. — Tot greu se face piinea, tot greu... — Nu cred că s-ar putea alt­fel. Nici de pe tractor, nici din avion nici de pe cal şi nici din faţa ecranului de televizor n-o simţi , cu adevărat dacă nu te cobori lingă ea, măcar din cind în cind. Agricultura e o treabă ce se face cu tot sufletul ; da,că încerci să te plictiseşti cumva, sau să dai rabat la calitate poţi să te laşi de meserie, eşti exclus imediat, na­i, cum zicem noi, tractoriştii, papica, ori fără pă­­pică nu se poate. Mai stai fără un fier, fără o cană de plastic, fără o haină de blană sintetică, fără televizor, dar fără mincare nu se poate.... — Vi s-a întîmplat vreo­dată, toamna, cind e frig, zloată, cind îţi vine să stai in casă la căldură, să fiţi la arat şi să aveţi pană la roţile cele mari de la tractor ? — Mi s-a întîmplat de multe ori. — Nici atunci nu-ţi vine să fugi de tractorie ?! — Mie nu. Cu calm, m-am apucat şi mi-am înlăturat de­fecţiunile. Trebuie să te aştepţi şi la aşa ceva. — Dar cu singurătatea, cu singurătatea cum vă îm­păcaţi ? — Cind vezi in faţa ta cimpul cum se întinde, cum trăieşte, cum pămintul te priveşte de sub botul tractorului simţi că nu mai eşti singur. Nu m-am gin­­dit niciodată că sint singur. — Oare nu vine şi-un timp cind omul se satură să tot scormonească pămintul, par­că e aşa, uneori, monoton, nu vi se pare ? — Cum adică să te saturi ! Nu te saturi, e mereu altceva, pină şi cerul arată mereu altfel. Cred eu că mai greu e la o maşină de găurit sail la un strung. Ș ştiu eu dacă apare monotonia la o casă sau la o viaţă de om gos­podar ?! Mai sigur nu pare, că mintea acelui om, curiozitatea lui caută noi margini, noi căi pentru a face muncă mai bună, mai productivă. N-am zis nicio­dată — las tractorul și mă duc unde-oi vedea cu ochii, n-am zis nici măcar in gind. — Şi nici atunci cind e campanie şi săptămini in şir tractoristul doarme 4—5 ore pe noapte, nici atunci nu v-a venit să vă supăraţi pe tractor ? ! — Tatăl meu, bunicul meu, străbunicul meu, toţi ţărani te­leormăneni, nu s-au supărat ni­ciodată că au cai­ să facă treabă, că au boi să înjuge, că au oi să mulgă, că au păsări, că griul le-a crescut pînă la piept, că din porumb nu se văd nici că­lare pe cal. Au fost alături de , cele ale pămîntului, de cele ale satului, de animalele lor, de să­­mînţa pusă cu trudă in pămînt, de năvale porumbului, de pe­penii ce cresc mari cu­ godacii ; au fost sături de cefe ale pă­­mintului, oameni cu gesturi fi­reşti, calme. Pe pămînt şi pe cele ale lui nu poţi să te superi nici­cum. Aş vrea să-l văd şi eu pe acela care se supără pe pline, pe mămăligă, pe friptură, pe lapte, pe miere... EUGEN MIHAESCU Un tractor curat­oi lacrima Cu MARIN PATRAŞCU, tractorist in secţia 3 Comoara a S.M.A. Drăgăneşti-Vlaşca,­­ judeţul *Teleorman Familia G. a cumpărat o ma­şină de spălat SUPER , AUTO­MATICA. Această maşină „scu­teşte munca obositoare a spăla­tului în orice gospodărie, econo­miseşte timpul gospodinei şi asigură o spălare superioară“. Bătrînul G. a plătit pentru ea o sumă relativ mare de bani şi s-a zbătut s-o procure, iar tînărul G., împreună cu cîtiva prieteni, a instalat-o. în sfirsit, intr-o du­minică, pe la 8 seara, maşina a fost botezată Clementina si a fost pusă în funcţiune. în jurul ei, ca la o festivitate de tăiere a panglicii, se aflau, în afara celor patru membri adulţi ai familiei G., mătuşi, veri, vecine, veri­­şoare şi alte rude. Tînărul G. era chiar lingă Clementina, cele două G. (cea tinără şi cea mai în virstă) la stingă şi la dreapta lui, iar restul asistentei, în pi­cioare sau aşezată pe scaune, privea la maşină ca la un tele­vizor. Dealtfel, televizorul func­ţiona şi el în sufragerie, dar ni­meni n-avea timp şi chef să-l privească. Rufele au fost cîntă­­rite şi puse în maşină. Deter­gentul a fost pus în sertăraş, butonul de alegere a programu­lui ,a fost rotit pină la cifra 7 şi cind tînărul G. tocmai se pregă­tea să apese butonul, mama lui a strigat : — Staţi ! Şampania, aduceţi şampania ! — Stai, dragă, să vedem întîi dacă merge ! — a zis tînărul G. şi a apăsat totuşi butonul. Maşina a început să sfirîie uşor. — Acuma îşi ia apă cîtă-i tre­buie — explică tînărul. — I-auzi, îşi ia singură apă! — se mirară vecinele şi mătuşile. — Da, da, îşi ia apă. — aprobă mama G. în timp ce număra persoanele aflate de faţă şi pu­nea pe o masă paharele pentru şampanie. Maşina schimbă dintr-o dată tonalitatea sfîrîitului şi tinărul G. explică : — Acum şi-o încălzeşte. Apa care a tras-o, ştii ? . — Aoleo, şi-o şi încălzeşte? — D-apăi cum ? Maşina făcu apoi „clic“ şi în­cepu să rotească rufele încet. — Bravo, Clementina ! — stri­gară cu toţii, iar G. bătrinul pocni cele două sticle de şam­panie. — Acu’ le înmoaie — explică iarăşi tinărul G. Cu toţii gustară din şampanie şi spuseră : — E bună .­ — îhî, dacă le şi înmoaie ! — Ce mai, e o minune ! Maşina se opri brusc. Toţi în­toarseră privirile spre ea. în se­cunda următoare, rufele se ro­teau în sens invers. Toţi răsu­­flară uşuraţi, iar tînărul G. adăugă : — Acu’ le învîrte şi invers ca să le înmoaie mai bine ! — Ei, da, asta zic şi io ma­şină ! — spuseră ei şi gustară din nou din şampanie. Dar maşina începu dintr-o dată să arunce spumă de deter­gent prin spate şi pe la sertă­raş. Tinara G., soţia tînărului, scoase un ţipăt scurt şi întinse mina spre buton. . — Nu pune mina ! — strigă tînărul. Ce te grăbeşti ? Stai să vedem ! luă prospectul şi în­cepu să-l răsfoiască rapid. — Ai pus prea mult deter­gent — spuse el. — Păi ce, nu l-am cîntărit ? — Da, dar erau rufe prea pu­ține. Las-o, să vedem ce face. Toată lumea tăcea așteptînd. Mașina incepu apoi spălarea propriu-zisă, învîrti rufele din ce in ce mai rapid, cind intr-un sens, cind in celălalt, schimbă apa, trase alta, o încălzi, o fo­losi, centrifugă rufele şi mai ra­pid ş.a.m­.d. în tot acest timp cei prezenţi nu conteniră cu : „Ia uite !“ ,.Acu’ se încarcă !“, „îşi încălzeş­te apa !“, „Le spală !“, „E mi­nunată !“, „Le centrifughează !“, iar bătrînul G. scoase vin şi turnă în paharele de şampanie care se goliseră de mult. După ultima operaţie, centri­fuga se opri, iar rufele rămaseră lipite pe pereţii circulari. Toţi priveau d­e atenţie prin ecranul rotund ,şi se întrebau ce se în­­timplă. Cind prima rufă se des­prinse de pe peretele centrifugii și căzu, ei izbucniră în rîs. — Gata, — spuse tînărul G — puteți să le scoateți ! In total Clementina ECONO­MISI pentru cele două gospodine din familia G. circa 110 minute, adică aproape două ore. Acest timp fu folosit într-un mod mai plăcut astfel : femeile din fami­lia G­, rudele ți vecinele lor pri­viră la maşină şi discutară 5 ore şi jumătate ; bărbaţii din aceeaşi familie, rudele şi vecinii lor pri­viră, băură şi discutară 6 (şase) ore şi jumătate, iar a doua zi intirziară cu toţii la serviciu în­tre o jumătate de oră şi o oră. Progresul tehnic aduce beneficii pete. MIRCEA NEDELCIU Cum cîștigăm timp LUNI 2 MARTIE 1981

Next