Scînteia, februarie 1970 (Anul 39, nr. 8324-8351)
1970-02-01 / nr. 8324
PAGINA 2 DIALOG CETĂŢENESC Prin reţeaua telefonică şi prin propria staţie de radio — singurele mijloace ce-i leagă de loturile şi fronturile de lucru răsfirate în depărtarea munţilor — serviciul de dispeceri ai Grupului de şantiere de la Lotru captează mesaj după mesaj. „Alo ! Aici Vidra, încă 100 000 de anrocamente transportate în corpul barajului“. „Trec pe emisie ! Sînt Petrimanu : palierul nr. 3 din adînc poate fi socotit terminat ! totul decurge normal“. „Au sosit blindaje de oţel la centrul subteran pentru conducta forţată , descărcarea „uriaşelor“ s-a făcut pînă noaptea tîrziu“. Sînt numai cîteva din nenumăratele veşti pe care le-am notat zilele trecute în biroul dispeceratului. Dacă numai astfel de mesaje s-ar recepţiona aici, n-am avea decit motive de bucurie. Iată însă şi alte frînturi din conversaţiile desfăşurate din aceeaşi zi pe calea undelor ! „Treci pe recepţie, Petrimanule !... Legume şi fructe ? N-aţi primit nici acum ? Bun, raportez conducerii“. La un telefon de alături ! „Mai rar, să pot nota , deci, orez, peşte, pastă de tomate şi sare. Bine „Castelule“, raportez imediat mai departe. „Alo Vidruţo ! Iar te plîngi de aprovizionarea cu alimente ? Ieri a plecat spre voi o maşină. N-a adus decît pline ? Vom acţiona neîntîrziat". Intrlnd şi ieşind val-vîrtej dintr-un birou un altul, ridicînd din nou receptoare din furci, dispecerii retransmit In grabă mesajele primite — superiorilor lor, serviciului administrativ, cooperativelor de consum din Brezoi şi Voineasa. Martor al acestui iureş, un neavizat ar putea crede că undeva are Intr-un fel, faptul corespunde realităţii la Lotru, una din zonele cele mai izolate, situată la zeci de kilometri de orice loc populat, aprovizionarea cu alimente a celor 15 000 de constructori şi a membri■lor lor de familie a devenit, cu adevărat, arzătoare. Ne-am convins încă o dată de această realitate vizitînd unităţile şi punctele alimentare din majoritatea loturilor, stînd de vorbă cu zeci de constructori Am văzut rafturi goale sau altele cu cantităţi infime dintr-un singur sortiment de mezeluri sau brînzeturi, din care cauză, atunci cînd soseşte „aprovizionarea“, se dă o adevărată bătălie pentru mărfuri. Peste tot pe unde am fost — la Vidra, Mălaia, Ciunget — ne-am interesat mai ales de mărfurile care se găsesc în cantităţi îndestulătoare în comerţul vîlcean. Ni s-a semnalat existenţa a numeroase cereri nesatisfăcute. La Puiu, de pildă, unde se află o coloană cu 500 de oameni, abia cu o zi în urmă fuseseră aduse, după trei săptămîni, cîteva bidoane cu lapte , la Petrimanu, Rudăreasa, Castelu, plinea sosește numai o dată sau de două ori pe săptămînă ; la baraj, în toată luna decembrie nu s-au adus, pentru cei 1 000 de oameni de aici, decît 9 kg. de unt. . Discutînd despre toate aceste lucruri cu secretarul comitetului de partid al Grupului de şantiere, acesta ne-a spus ! „Nu cred că există şedinţă sau vreo altă întîlnire cu reprezentanţii consiliului popular judeţean, ai cooperaţiei sau cu alţi factori de răspundere ca să nu sesizăm situaţia cu totul nefirească a aprovizionării. Nici o schimbare nu intervine insă. Este cert că in reţeaua de magazine de aici îşi dau mîna nepriceperea cu comoditatea, lipsa de solicitudine cu dezinteresul“. La o întrebare nelămurită încă am căutat să răspundem prin investigaţiile noastre : de ce mărfuri care se găsesc în cantităţi suficiente nu mai departe decît în localităţile de pe Valea Oltului şi la Rîmnicu-Vîlcea nu ajung în magazinele de la loturi ? La prima vedere, sistemul aprovizionării pare să sedesfăşoare normal : întreprinderea comercială a cooperaţiei din Rîmnicu-Vîlcea încheie contractele necesare cu furnizorii, dirijează apoi marfa depozitului central din Brezoi, iar acesta, la rîndul său, pe baza notelor de comandă, magazinelor. Dacă încercăm însă să judecăm aprovizionarea nu după „schemă“, ci după ce se găsește efectiv în magazine, întîlnim destule surprize. Am adresat unor gestionari întrebarea : „De ce lipsesc anumite mărfuri din unitate ?“ Cei mai mulţi, plictisiţi, cu o grimasă de parcă o dată cu întrebarea le-am dat să bea şi sare amară, ne-au spus că „este treaba depozitului central ce mărfuri ne repartizează , noi nu vindem decît ceea ce ni se trimite“. Ce fupţi să mai spui ? Cu oameni de-o asemenea indolenţă este aproape imposibil să legi o discuţie raţională ! Ne-am oprit la depozitul din Brezoi. Primul lucru care l-am cerut aici a fost de a vizita unitatea. Ni s-au deschis, cu amabilitate, depozitele, magaziile, dulapurile frigorifice. De necrezut ! Toate sau aproape toate produsele pe care cumpărătorii de la Lotru le cer, dar nu le găsesc — preparate de carne, brînzeturi, ouă, tot felul de dulciuri — se găseau acolo O asemenea situaţie este deneconceput „De ce nu trimiteţi această bogăţie de mărfuri magazinelor ?“ l-am întrebat pe tovarăşul Ilie Ionescu, şeful depozitului . Intr-adevăr, pare paradoxal să ai mărfuri şi acestea să nu plece spre magazine. întrebaţi de ce ! Mai întîi, oricît ar părea de curios, cererea nu este investigată cu seriozitate, lucrăm cu gestionari comozi, care nu solicită decît produse aducătoare de beneficii mari și a căror comercializare nu le cere nici un efort. Ceea ce dereglează și mai mult aprovizionarea este însă altceva : notele de comandă ne sunt trimise cu întîrzieri de zile întregi. Și, ca să ne demonstreze că este aşa, tovarăşul Ionescu ne arată un vraf de note de comandă. „Astăzi este miercuri ştiţi cînd trebuia să vină această comandă de la cooperativa Brezoi ? Incă de sîmbătă ! Celelalte — de la Petrimanu, Preajba la fel“. Ce se alege dintr-un astfel de mod de lucru am văzut chiar în ziua respectivă : se nasc greutăţi în obţinerea maşinilor, pregătirea mărfurilor se face de-a valma, se schimbă destinaţia unora. Apoi, începe duelul de hîrtii şi adrese între cooperative, întreprinderi şi depozit! La acestea se adaugă şi alte neajunsuri. De pildă , mijloacele de transport sunt insuficiente (cooperativa Voineasa, cu 10 puncte de lucru, dispune de o singură maşină) unii şoferi de pe maşinile aprovizionării trag deseori „pe dreapta“ ore în şir, din cauza băuturii (Gheorghe Gogotă — Voineasa) , unii gestionari puşi pe căpătuială (numai în ultimul timp, trei gestionari de la Castelu, Petrimanu şi Voineasa au fost prinşi cu „mîţa-n sac“) trebuie mereu şi mereu înlocuiţi ; se menţin locuri vacante în posturi-cheie, cum este cel de preşedinte al cooperativei Voineasa... Intr-o asemenea harababură, cu oameni incorecţi, indolenţi sau tari de cap, situaţia aprovizionării marelui şantier nu poate fi alta. Nu existit nici o cale pentru a ieşi din impas ? Făcînd osinteză a răspunsurilor primite de la diferiţi interlocutori ai anchetei noastre, aceasta a corespuns intru totul cu cele ce ne-au fost spuse de tov. Dan Andronescu, director administrativ a! Grupului de şantiere Lotru. — Sigur că există — ne-a spus dînsul. Cu o condiţie forurile de resort să privească spre Lotru cu mai multă răspundere. Un vechi deziderat este acela ca aprovizionarea acestui mare şantier să treacă, în sfirşit, de la comerţul cooperatist la comerţul de stat, Lotrul fiind singurul mare obiectiv în această situaţie. De fiecare dată însă ni s-a spus că lucrul nu este posibil, ultima oară chiar de către tovarăşul Ion Olteanu, adjunct al ministrului comerţului interior. In acest caz, singura soluţie ni se pare a fi unificarea celor două cooperative — Brezoi şi Voineasa — măsură care ar conduce la o mai bună şi mai operativă dirijare a fondului de marfă, la folosirea mai raţională a mijloacelor ,de transport, la selecţia personalului de deservire". Ce am mai putea adăuga ? Că situaţia aprovizionării Lotrului este inadmisibilă. Şi că cel mai Inadmisibil lucru este încetineala cu care se acţionează pentru redresarea acesteia, în ciuda posibilităţilor existente Forurile care coordonează această activitate — şi în primul rînd Centrocoop şi Consiliul popular judeţean Vilcea — au obligaţia să îndrepte lucrurile substanţial şi rapid Este o cerinţă imperioasă a celor 15 000 de oameni ai unuia din cele mai mari şantiere ale ţării. Nicolae BRUJAN corespondentul „Scînteii* O întrebare adresată Centrocoopului şi Consiliului popular judeţean Vilcea: De ce admiteţi ca 15000 de oameni să fie la cheremul câtorva indolenţi? RESPONSABILITATEA LA BAZARUL OBIECTELOR PIERDUTE Unele scrisori care sosesc la redacţie semnalează primirea cu mare întârziere, de către destinatari, a coletelor ce li se trimit prin poştă, violarea unora dintre ele sau pur şi simplu pierderea lor. „Acum cîteva luni , ne scrie Radu Negoiţă din comuna Blăjani-Buzău — am depus la poştă un colet, pentru o rudă din Tohanii Vechi Au trecut săptămîni şi luni de zile, dar coletul n-a ajuns la destinaţie Am reclamat faptul, de mai multe ori, la poştă şi, în cele din urmă, mi s-a răspuns - parcă nu-mi vine a crede — că, să vedeţi, „coletul respectiv a fost pierdut* Cam aşa ? Cum este cu putinţă să se piardă un colet de 10—12 kilograme ? Că doar mi-i o cutie de chibrituri" Se pierd cu adevărat, unele colete poştale? „Propriu-zis, nu se pierd — ni s-a spus de la Ministerul Poştelor şi Telecomunicaţiilor Noţiunea de „colet pierdut“ este improprie. Majoritatea covîrşitoare a coletelor declarate „pierdute“ sînt, de fapt, rătăcite. Din cauza „dispariţiei“ — a ştergerii, ruperii sau dezlipirii, în timpul transportului — a adreselor de pe ele, nu se mai ştie nici cine le-a trimis, nici cine trebuia să le primească. Toate aceste colete se depozitează în magazia de rebuturi a poştei — din cadrul Direcţiei de transporturi poştale Bucureşti — şi se aşteaptă reclamarea lor, pentru a putea fi identificate şi predate", împreună cu un delegat al MPT am vizitat, zilele trecute, această faimoasă magazie, aflată în incinta Gării de Nord Un adevărat bazar, în care zac, într-o totală neorînduială, lăzi de tot soiul, cufere, valize, saci din hîrtie, cutiidin carton, bidoane, damigene, canistre, volane de automobil, role de film, cutii cu ciscuri etc. — Aceste colete, care se string aici de la oficiile poştale din toată ţara — ne,explică gestionarul magaziei, Mihai Grigore, şi oficiantul poştal Ion Căciulan — se desfac, după 15 zile de la primire, de către o comisie specială Aceasta analizează, în amănunţime, conţinutul fiecăruia şi, în cazul în care găseşte, printre obiectele dinăuntru, vreun indiciu — vreun nume, vreo adresă sau altceva — care ar putea duce la identificarea expeditorului sau a destinatarului, dispune efectuarea cercetărilor de rigoare pentru a se putea preda coletul. Dacă nu se găseşte, însă, absolut nici un indiciu, se inventariază conţinutul lor şi se aşteaptă apariţia reclamaţiei de la păgubaşi. Dar, din cîte vedeţi, foarte multe colete (în magazie există, la ora actuală, circa 550) sunt total neidentificabile şi nici n-au fost reclamate Deşi ne vine greu să credem că nu există, cu adevărat, reclamaţii în legătură cu aceste 550 de colete, încercăm să ne convingem dacă putem da de urma păgubaşilor. Luăm, absolut la întîmplare, un cufăr din lemn, în greutate totală de 10.600 kg, conţinînd felurite obiecte ce uz personal Printre ele, un plic avînd în el o scrisoare şi 60 de lei Coletul stă în magazie de la 5 ianuarie 1968 — deci de mai bine de doi ani. Citim scrisoarea dinăuntru, a unei mame către fiul ei, Corneluş, elev : „...Dragă Corneluş, scrie-i şi lui nenea Dori (probabil frate sau rudă apropiată copilului — n.n.) pe adresa ■ Moraru Dorin, blocul K„ camera 201 căminul studenţesc Regie-Bucureşti“ Acesta nu era un indiciu care să vă ajute Să-l, identificaţi pe destinatar ? — i-am întrebat pe cei doi salariaţi ai poştei — Ba era, dar... E o omisiune — ne-au răspuns ei. Lesne de spus ! „O simplă omisiune“ ! Cît de mult o fi aşteptat, în zadar bietul copil acest pachet de la mamă, pe care nu l-a primit nici pînă astăzi ! De unde să ştie el că în acest compartiment al deservirii poştale poate să existe atîta indolenţă şi lipsă de omenie ? Cercetăm şi alt cufăr, intrat în magazie tot în 1968. In el — diferite obiecte de îmbrăcăminte, plus cîteva cărţi şi caiete Pe un caiet — adresa destinatarului „Mechiş Ilie, clasa a III-a , grupul şcolar C.F.R. Craiova“ Iar pe o filă a altui caiet, altă adresă • „Ing Gugilă Petre, Calea Bucureşti, blocul 5, scara 4, ap 7, Craiova“. Nici un indiciu ? Iată şi o lădiţă conţinînd o seamă de scule şi mici piese de schimb pentru diferite utilaje înăuntru, pe documentele de însoţire purtînd data 22 martie 1969 — adresa exactă a expeditorului (M T C M — D G A D. — Baza de aprovizionare şi desfacere Braşov) — şi a destinatarului (D.I.F.O T.Craiova) Şi pentru a nu lungi şirul exemplelor - unele mai flagrante decît altele — este cazul să spunem aici că aproape toate coletele cercetate cu prilejul investigaţiei noastre — şi care au fost etichetate de multă vreme de către salariaţii poştei ca neidentificabile şi trecute la „rebuturi“ — aveau şi au înăuntru suficiente indiciipentru a-i găsi pe păgubaşi ! In faţa acestei stări de lucruri, pînă şi delegatul ministerului, ing. Petrică Petrescu, a rămas stupefiat Avea şi de ce In bazarul coletelor rătăcite, simţul de răspundere al salariaţilor respectivi a fost de mult pierdut înainte de a încheia, socotim necesare cîteva întrebări, legate direct de situaţia expusă mai sus ! 1) De ce se primesc pentru expediere, colete necorespunzător ambalate, care pot fi uşor violate şi ale căror adrese pot să „dispară" în timpul transportului ? 2) De ce nu sînt informaţi cetăţeni asipra existenţei acestei magazii, pentru a li se da posibilitatea să-şi identifice şi să-şi primească, măcar acum, coletele ? 3) Cît timp vor mai fi tolerate neorînduiala şi lipsa simţului de răspundere în acest sector al deservirii poştale ? Aşteptăm răspunsul Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor Alexandru STROE SCINTEIA — duminică 1 februarie 1970 Pe urmele anchetelor „Scînteii”! In ultimul timp, ziarul nostru a publicat o serie de articole, in care era semnalat un şir de deficienţe din reţeaua cooperaţiei meşteşugăreşti. Printre altele, se arăta că atelierele meşteşugăreşti lucrează după calapodul lor, ignorînd, pur şi simplu, comenzile clienţilor. La sate, repararea obiectelor de folosinţă indelungată — televizoare, aparate de radio, frigidere etc. — era, în multe cazuri, imposibilă. In timpul ce s-a scurs de la publicarea articolelor s-a produs vreo schimbare in sistemul de lucru al cooperaţiei meşteşugăreşti? Dorinţa de a răspunde acestei întrebări ne-a determinat să revenim pe urmele unora dintre articolele publicate. CALAPODUL REZISTĂ Uniunea cooperativelor meşteşugăreşti a municipiului Bucureşti. Zi de lucru. Activitatea din primele ore a debutat cu o şedinţă de producţie, anunţată şi pregătită cu multe zile înainte. Tema şedinţei : de ce unele unităţi de deservire nu ţin seama de cerinţele clienţilor ? Subiect interesant şi foarte actual ! S-au discutat în această şedinţă aspecte privind deservirea, s-a discutat despre criticile apărute în presă, mulţi, foarte , mulţi vorbitori analizîndu-şi autocritic activitatea. Erai tentat să crezi că, începînd chiar de a doua zi, în toate unităţile clienţii vor găsi o cu totul altă optică decît cea de pînă acum, că nici o comandă nu va mai fi refuzată sau întoarsă după calapodul cooperativei. Toate acestea se întîmplau luni, 26 ianuarie 1970... Vineri, 30 ianuarie, dimineaţa Pornim într-un scurt raid prin unităţi. Vizităm nu alte ateliere, ci pe acelea pe care le-am criticat în articolul „Cum vrea clientul, dar... după calapod“ Avem cu noi o valiză din piele, o pereche de pantofi şi un pulovăr de damă Valiza trebuia transformată ; după pantofii ce-i aveam cu noi, doream să ni se execute o pereche asemănătoare, iar pulovărul să fie lungit cu cîţiva centimetri. Intrăm în atelierul de marochinărie de pe Bd. Bălcescu. Responsabilul observă valiza, ghicindu-ne intenţia. N-apucăm să spunem prea clar ce dorim, că.. — Noi nu executăm aşa ceva. Mergeţi în Bărăţiei. N-am mai insistat Era inutil. La unitatea nr. 12 de pe strada Bărăţiei, responsabilul s-a arătat parcă mai înţelegător. La început. Apoi, după ce a sucit şi a învîrtit valiza, a declarat sentenţios : „Comanda dv. nu se poate executa. Ne este imposibil. Trebuie utilaje speciale. Este o comandă grea“. Am încercat să-l convingem, dar fără rezultat. Colindăm atelierele 29 — tot din Bărăţiei —, 30 — din Calea Moşilor Peste tot am fost refuzaţi categoric. Paradoxal, pe firma tuturor acestor unităţi stă scris cu litere de-o şchioapă : „Executăm transformări şi reparaţii de articole de voiaj şi sport“. Vizita noastră continuă. Ne oprim la unitatea nr. 3 cizmărie-comandă de pe Calea Griviţei, în atelier, lume multă. Unii comandă, alţii ridică încălţămintea executată. Doi clienţi se uită la pantofii puşi de noi pe tejghea. „Aşa ceva am vrea şi noi !“ — exclamă unul din ei. Dar responsabilul i-o retează scurt : „Oţi fi vrînd, dar nu se poate. Nu avem asemenea calapoade“. Răspunsul, deci, îl aflasem .. La unitatea de tricotaje nr. 27 — Gara de Nord, am zăbovit mai mult. Pulovărul nostru a fost trecut prin vreo 4—5 mîini, responsabila a intrat cu el în două ateliere. A venit chiar meştera atelierului în persoană să ne convingă de inutilitatea insistenţelor noastre. Pulovărul nu putea fi lungit şi pace. Responsabila ne-a argumentat: „Trebuie multă muncă ca să introducem acele în ochiurile pulovărului. Singura soluţie ar fi să-i ataşăm o bucată tricotată. Nu e frumos, dar dacă vreţi neapărat...“ Ne-a venit ideea să acceptăm soluţia. Dar responsabila a sucit-o cu 180 de grade . „Nici aşa nu se poate. Materialul pe care-l avem este de altă nuanţă“. Era evident efortul ei de a ne face să renunţăm ceea ce am şi făcut. N-aveam de ales. Iată-ne, aşadar, la capătul raidului, fără a fi reuşit să comandăm nici una din lucrările pe care ni le propusesem. Şi asta după ce în „Scînteia“ au fost criticate exact aceleaşi aspecte şi din aceleaşi unităţi, după ce a avut loc o şedinţă în care s-au rostitmulte critici şi „autocritici“ vizînd aceleaşi neajunsuri etc. etc. Am avut, în final, o discuţie cu tovarăşul Vezideriu Nagy, vicepreşedinte al UCECOM. Am ascultat, timp de mai bine de o oră şi jumătate, pledoariile domniei-sale — unele de-a dreptul pitoreşti — exprimînd clar neputinţa de a îndrepta lucrurile. Foarte des au fost pomenite expresii ca: „nu putem, deocamdată, face nimic“, „i-am sancţionat pe mulţi, dar fără rezultat“ etc. Ni se pare că de-abia acum înţelegem natura, rădăcinile acestei situaţii anormale, care se perpetuează in cadrul cooperaţiei meşteşugăreşti, abia acum ne explicăm perenitatea atîtor şi atitor deficienţe în deservirea cetăţenilor. Cînd vorbea tovarăşul vicepreşedinte, ne gîndeam la responsabilii de ateliere care ne-au refuzat comenzile, trimiţîndu-ne din atelier In atelier. Ce pretenţii mai poţi avea la ei, cînd un vicepreşedinte susţine o atît de puternică pledoarie despre imposibilitatea schimbării acestor practici anacronice ? Credem că înlăturarea lipsurilor trebuie să pornească de la UCECOM. In primul rînd aici pare să fie necesară o rocadă de... mentalitate. Vasile MIHAI TOT ÎN ZIUA A OPTA A... SĂPTĂMÎNII ■ In articolul. „In ziu a , a opta a săptăminii ?“, publicat acum două luni de zile in ziarul nostru, semnalam că în foarte multe comune televizoarele, aparatele de radio și alte aparate electrice și electronice zac cu săptămînile nereparate, deoarece promisiunile făcute de cooperaţia meşteşugărească nu sunt îndeplinite. Spuneam atunci că nimeni nu pretinde ca totul să devină perfect peste noapte, ca dintr-o dată să se introducă sute de ateliere mobile, sau în fiecare sat să se amenajeze un mare centru de depanare. Ceream doar ca sectorul cooperaţiei meşteşugăreşti să-şi respecte propriile promisiuni, pe baza posibilităţilor de care dispune. După trecerea a două luni de la publicarea articolului, am chemat din nou la telefon comunele citate în articolul anterior Deci, legătura cu Mărtineştii. — Nici după apariţia articolului n-a venit nici un depanator pe la noi — ne declară din nou M. Loache, primarul comunei ştiu ştim de ce suntem ocoliţi. Avem în casele noastre paste 200 de televizoare şi 300 de aparate de radio, care adesea se defectează, pentru remedierea lor fiind necesare reparaţii mai mici sau mai mari. E drept, s-a fixat o zi pe săptămînă pentru un depanator, dar ce folos dacă acesta nu vine ? — Alo, Izvoarele- Oolj ? — Da, aici Ştefănescu, contabilul consiliului popular comunal Iar ne întrebaţi de reparaţii ? Ne-am bucura să auzim vocea depanatorilor cooperativei meşteşugăreşti din Bâileşti. — Comuna Bogaţi- Argeş. „Nici la ora actuală nu s-a organizat activitatea de depanare — ne spune vicepreşedintele consiliului popular. A venit cineva pe aici, ne- a promis că se va înfiinţa un punct fix, dar am rămas cu promisiunea. Aşa că aparatele tot mai aşteaptă. Numai eu ştiu de existenţa a şase televizoare defecte de mai multă vreme. Oare de ce se lasă atît de îndelung aşteptaţi depanatorii cooperativei de specialitate din Piteşti“ ? — Alo, alo... Ca şi data trecută, am sunat în numeroase alte comune. Răspunsurile au fost identice cu cele primite la sondajul precedent. Nimic nu s-a schimbat. Deci, nu s-a mişcat un deget pentru îmbunătăţirea situaţiei. Această constatare ne-a amintit de afirmaţiile făcute atunci de tov. Dumitru Simulescu, vicepreşedinte al UCECOM . „...pregătirea unui număr mai mare de cadre, extinderea punctelor fixe în toate comunele şi realizarea investiţiilor viitoare ne permit să afirmăm, fără exagerare, că vom satisface cerinţele populaţiei“. Că în două luni de zile n-au putut fi rezolvate toate problemele semnalate in articolul, amintit, este de înţeles. Dar cum poate fi calificată atitudinea acelor cooperative şi uniuni judeţene care au fost vizate direct, dar pur şi simplu se fac că nu aud ? Această situaţie pune in discuţie seriozitatea şi probitatea profesională a tuturor celor vizaţi, pe întreaga filieră — atît a celor din conducerea cooperativelor respective, cît şi a superiorilor lor pe scară ierarhică. Intrucît ar fi fost de datoria lor ca — măcar în cazurile concrete semnalate — să ia măsuri de îndreptare, ulterior urmînd a fi rediscutată întreaga problemă. Cum într-un asemen • nea sens nu s-a acţionat, revenim asupra celor semnalate, cerind nu numai soluţionarea neajunsurilor in conformitate cu propriile angajamente ale cooperaţiei meşteşugăreşti, cu însăşi raţiunea ei de a fi, ci, în acelaşi timp, şisancţionarea celor care, obişnuindu-se pesemne cu critica, o desconsideră, nesimţindu-se obligaţi să ia măsuri. George POPESCU AM PRIMIT SCRISOAREA DV.! I.G.O. contra C.F.R. ? La Dej, autobuzele I.G.O. circulă nu după traficul stabilit, ci după voia şoferilor şi a dispecerilor — ne scrie tovarăşul Ioan Filip, şeful depoului C.F.R. Dej. Din această pricină, in fiecare dimineaţă, sute de salariaţi ai complexului C.F.R., aflat la circa 6 km de oraş intirzie de la serviciu. Am sesizat verbal şi in scris, de mai multe ori, aceste neajunsuri conducerii I.G.O., dar răspunsurile primite sună cam aşa : „S-a analizat", „S-au ţinut şedinţe cu şoferii", „In viitor se va respecta“... Dar autobuzele circulă tot după voia şoferilor iar oamenii, cu toate că se scoală la 4 dimineaţa, nu reuşesc să ajungă la serviciu nici pînă la ora 7. Cină, se va renunţa la vorbe in favoarea măsurilor practice ? avem perfectă dreptate şi „s-au dat dispoziţii să se ia măsuri urgente". Au trecut insă săptămini şi luni dar „măsurile urgente“ au refuzat să se lase văzute. Ne-am adresat Direcţiei generale de gospodărie locativă a municipiului Bucureşti (personal tov ing. Eugen Iordăchescu, director general), care a dat dispoziţie conducerii I.A.L. „să ia măsuri urgente". La rându-i, şeful I.A.L., constatând făptui la faţa locului, a dat dispoziţie inginerului Rădulescu „să ia măsuri urgente". A venit la faţa locului şi inginerul Rădulescu, care ne-a făcut promisiuni solemne, dar iată că a trecut un an de zile de atunci şi „măsurile urgente“ nu s-au luat. Acum, toţi şefii amintiţi au „acoperire“, doar au dat dispoziţii. Dar noi tot n-avem acoperişul reparat. Ei au „acoperire“, dar noi n-avem acoperiş Tovarăşul Ion Batog, din strada Drumul Sării 11, ne scrie : „In iarna anului 1968 ne-am pomenit in faţa blocului cu un grup de oameni trimişi de I.A.L. să dea jos acoperişul imobilului. ..pentru înlocuire". Nu era stricat, dar — ne-am zis — dacă au în plan să-l înlocuiască, n-au decit s-o facă. Or fi ştiind ei ceva şi l-au înlocuit. Dar dacă pină atunci nu ştiam ce înseamnă infiltraţie de apă in apartamente, am aflat după aceea cu virf şi îndesat. Am adus această ispravă la cunoştinţa Consiliului popular al sectorului 6, care ne-a răspuns că Cinci doi se ceartă... 1 000 de cetăţeni suferă! Conflictul dintre consiliile populare comunale Fărău, judeţul Alba, şi Adămuş, judeţul Mureş, a început din decembrie anul trecut. Ce va dura — nu se ştie. insă vă putem spune cum a început Cetăţenii din satul Silea, comuna Fărău (Alba) au tăiat, prin decembrie trecut, lemne de foc din pădurea comunală. Jumătate dintre ei au tăiat lemne dintr-un parchet de pe raza satului Silea Cealaltă jumătate — dintr-un parchet situat în raza satului Kerpea, comuna Adămuş Această împărţire a fost făcută de către Consiliul popular comunal Fărău. Dar iată că acum Consiliul popular Adămuş revendică contravaloarea lemnelor de pe raza teritoriului său. Fărăul nici nu vrea să audă, iar oamenii — 1000 la număr — nu pot să-şi ridice lemnele. Plângerile şi reclamaţiile au ajuns pînă la ocoalele silvice Alba şi Mureş şi, cum problema nu a fost soluţionată nici pînă acum, se prea poate să ajungă şi mai departe. Oricum, dacă Fărăul şi Adămuşul şi-au propus să continue disputa pînă la primăvară, le priveşte. Cetăţenii au Insă nevoie de lemne !... Nicolae MAMARA satul Silea, comuna Fărău, judeţul Alba .Vindem... cu cîntarul clientului!“ — Daţi-mi S kg de sare. — Aţi adus cintar ? — ? !? — Pentru sare, frate, ce te uiţi aşa ? Fiecare cumpărător vine de-acasă cu cintarul personal... Şi-am pornit prin vecini să procur un cintar. N-am găsit. M-am întors la magazin. Gestionarul Alecu Popa, foarte supărat, a luat un bulgăre de sare, a dat clienţii afără din magazin şi am pornit împreună pînă la sediul C.A.P., să cîntărim sarea. Toader Bîcă, din comuna Jorăşti, judeţul Galaţi, care relatează cele de mai sus, ne scrie în continuare că acest original procedeu de cintărire a mărfurilor la magazinul sătesc a fost introdus din luna octombrie 1969, de cind cîntarul a fost dat la verificare. Conducerea cooperativei de consum din comună cunoaşte acest lucru, dar preocuparea ei pentru buna servire a cumpărătorilor atimă prea uşor în balanţa responsabilităţii.