Sportul, mai 1971 (Anul 27, nr. 1248-1276)

1971-05-16 / nr. 1261

Pag.­ a 2-a ARBITRAJUL, CEA DE A DOUA PASIUNE A LUI DINULESCU A trecut un sfert de secol de cînd balonul rotund l-a prins în vrăjile sale. In 1944, a des­cifrat primele taine la Unirea Tricolor şi apoi, după 20 de ani, şi-a încheiat bogata acti­vitate competiţională, la Pro­gresul Bucureşti, după ce mai evoluase sub culorile lui Di­namo Bucureşti, Ştiinţa Iaşi, Ştiinţa Timişoara şi Farul, în două decenii şi-a drămuit timpul între stadion şi şcoală, fiind la fel de pasionat după balonul rotund, ca şi după for­mulele chimice. Astăzi, C. Di­­nulescu este un apreciat ingi­ner la Banca Naţională a R.S. România. A rămas credincios balonului rotund. In 1965—66 a urmat o şcoală de arbitri şi, la scurt timp după absolvire, a fost promovat în lotul repu­blican. De atunci, sunt rare duminicile în care pe Dinu­­lescu să nu-l găseşti pe un te­ren, fie din Capitală, fie din­­tr-o altă localitate din ţară. Pe arbitrul C. Dinulescu l-am reîntîlnit zilele trecute, după împlinirea vîrstei de 40 de ani. După felicitări, am început să discutăm. Bine-nţeles, despre... fotbal. — Cine crezi că va cîştiga campionatul ? — Nici nu ştiu, şi chiar da­că aş avea calităţi de prezi­cător, tot n-aş putea răspun­de. Ştiţi, un arbitru nu e bi­ne să-şi spună părerea, să dea pronosticuri. — Atunci, spune-mi ce-ţi doreşti ca arbitru ? — Vrei să fiu sincer ? Aş vrea să devin arbitrul nr. 1 al ţării şi un nume în rîndul cavalerilor fluierului cu ecu­son F.T.F.A. Un vis îndrăzneţ, nu ? Nu am încă ecusonul şi mă gîndesc să conduc în­­tîlniri cu miză în competiţiile internaţionale. Mulţi mă vor considera utopist, lipsit de mo­destie, însă vreau să vă măr­turisesc că atunci cînd am de­venit arbitru, acest lucru mi l-am propus. Altfel, nu mai reintram pe gazon. Şi pentru ca să mi se împlinească dorin­ţa, mă pregătesc continuu. Ci­tesc tot ce este nou despre fotbal şi arbitraje, fac antre­namente pentru îmbunătăţirea condiţiei fizice... — Activitatea de pină acum îţi dă speranţe în această di­recţie ? — Şi da şi nu. Am debutat în divizia A, în 1970, conducînd meciul Dinamo Bacău — Poli­tehnica Iaşi. Şi, după părerea cronicarilor, n-a fost chiar un pas cu dreptul. De-atunci, am mai arbitrat 4 jocuri, ultimele două mulţumind pe toată lu­mea şi, în primul rînd, pe mine. — Experienţa acumulată ca jucător te ajută în arbitraj ? — Enorm. Cunoscînd micile și marile abateri ce pot fi să­­virşite pe teren, pot lua mă­surile corespunzătoare și pot astfel aplica întocmai prevede­rile regulamentului. — Apropo de regulament , sper că nu te vei supăra, amin­­tindu-ți de singura ta elimi­nare ca jucător... — Neplăcută amintire. A­­tunci. In meciul România — Ungaria, amărăciunea mea a fost cu atît mai mare cu cit nu săvîrşisem nici o infracțiu­ne. Dar ce-am putut face alt­ceva decit să mă supun deci­ziei arbitrare a conducătoru­lui jocului ? Acum, ca arbitru cînd iau o asemenea hotărire, cîntăresc bine faptele şi nu acţionez după simpla impre­sie. — Cum reacţionezi cînd des­chizi ziarele şi te intilneşti cu stelele sau notele date arbitra­jelor tale ? — Mă bucur sau mă întris­tez, de la caz la caz. Dar, cînd văd notele date în ziar reana­­lizez deciziile din meciul res­pectiv pentru a vedea cine a avut dreptate: eu sau... cro­nicarul ? Şi, uneori, se întîm­­plă să fiu de acord cu el. — O ultimă întrebare: ce preocupări ai în afara activi­tăţii profesionale şi a fotbalu­lui ? — înainte de toate, creşterea şi educarea băiatului meu. Se numeşte Dinu şi are opt ani. Probabil că dorești să afli da­­că-l voi face fotbalist. Mi-ar face plăcere să-l văd jucînd intr-o mare echipă bucurestea­­nă, dar pe el îl atrage bicicle­ta. Nu este însă exclus ca fotbalul să obţină victoria fi­nală, ca în atîtea cazuri... Pompiliu VINTILA DUMINICA TRECUTA PE „REPUBLICI!" — Să-ți pasez ? Cî­ntă-mi strofa întîia din imnul clubu­lui, să văd dacă ești de-al nostru ! ! * Desen de : S. NOVAC A­DEVĂRURI Plăcerea de a vedea în urma ta mulţi inşi nu-i atît de mare ca durerea de a ve­dea pe vreunul înaintea ta. SENECA Patinajul este nobila artă cu ajutorul căreia poţi traver­sa, pe tălpi înaripate ca cele ale zeilor lui Homer, mările devenite solide. GOETHE Şi după un marş îndelungat a reuşit, în sfîrșit, să ajungă din nou de unde a plecat. WIES­LAW BRUDZINSKI Iliada este istoria unei e­­chipe glorioase plecate să joace în deplasare. ORESTE del BUONO Teme-te de cel care se teme de tine, măcar de-ar fi o muscă și tu un elefant. SAADI sportál IN LUMEA... STELELOR Cele 184 de partide disputate pînă acum în campionatul de fotbal al diviziei A, au fost conduse de 35 de arbitri. A. Bentu şi Gh. Limona au con­dus cîte 10 partide! C. Ni­­ţescu şi V. Dumitrescu cite nouă , C. Bărbulescu, C. Pe­­trea, Al. Pîrvu, C. Ghemigean, Gh. Popovici şi S. Mureşan cîte opt. După 23 de etape au fost acordate 791 de stele; în 100 de meciuri au fost acordate cîte cinci stele ; în 53, cîte pa­tru stele ; în 24 cîte trei stele; în trei, cîte două stele ; in­tr-unul, o­­ stea ; iar în trei, nici o stea. De aici reiese că în proporţie de 83,14% au fost acordate cîte patru sau cinci stele. Un clasament al cavalerilor fluierului pe baza rrediei ste­lelor (se întocmeşte raportînd totalul stelelor obţinute la nu­mărul întîlnirilor conduse ; in calcul între doar cei ce au condus minimum cinci parti­de) : 1. V. Dumitrescu 4,88 (44,9) ; 2. C. Ghemigean 4,87 (39:8); 3. V. Pădureanu 4,83 (29:6) ; 4.5. C. Petrea şi Gh. Popovici 4,62 (37:8); 6. N. Pe­­triceanu 4,60 (23:5) ; 7. A­gen­tu 4,50 (45:10) ; 8. A. Pîrvu 4,50 (36:8) ; 9. C. Niţescu 4,44 (40:9); 10. Em. Vlaiculescu 4,40 (22:5) ; 11. O. Bărbulescu 4,37 (35:8) ; 12. O. Comşa 4,33 (26:6) ; 13. Gh. Simona 4,30 (43:10) ; 14­­. Anderco 4,28 (30:7) ; 15. Gr. Bîrsan 4,14 (29:7). V. ADRIAN REFLECŢII FOTBALISTICE Antrenorul care intro­duce la timp forţe noi în luptă, dovedeşte pricepere în folosirea rezervelor... interne . Adversarul scos din ritm, nu trebuie scos şi din... „sărite“ . Arbitrul care trece cu vederea unele situaţii, tre­buie trecut şi el cu... ve­derea ! Cînd mitul invincibilității nu-i­ decit un mit, echipa rămîne mai mult în mito­logie decit în... campionat. Nr. 1261 (6695) UN ELDORADO SPORTIV La sfîrşitul vizitei, cînd doamna Jacobi, soţia directo­rului şcolii, mi-a întins cartea de impresii, n-am stat nici o clipă în cumpănă înainte de a aşterne următoarele rînduri . ..Cine vrea să vadă ce este în Stare să facă fotbalul — une­ori chiar împotriva intereselor sale înguste şi exclusive — a­­cela să vină aci şi să vadă Şcoala sportivă din Henne!“. Nu e, la drept vorbind, o şcoală în înţelesul strict ad­ministrativ, ci în înţelesul mult trai larg al locului unde edu­caţia — chiar nedeclarată — e la ea acasă, în mijlocul natu­rii visată de Rousseau, implo­rată de Pestalozzi şi idealizată de moderni. Cu două decenii în urmă, În Trac­ia de fotbal a Renaniei Mijlocii, a ales o imensă pa­jişte, ca de castel elisabetan, pe valea rîului Sieg, la cîţiva kilometri doar de Bonn, în a­­propierea regiunii unde se face celebra cură a lui Kneipp, şi în marginea unei păduri care se caţără pe dealuri, a con­struit primele instalaţii ale aşe­­zămîntului socotit şi astăzi un Eldorado sportiv. Totul a fost gîndit la început pentru fot­bal şi am minţi dacă n-am re­cunoaşte că de fapt fotbalul a rămas rege aici. In clădirea administrativă, cu cămin, can­tină, săli de curs (cu instalaţii de traducere simultană), se ţin­e şi astăzi cursuri, seminarii, schimburi de experienţă pen­tru antrenori sau arbitri de fotbal. In cartea de onoare am găsit şi semnăturile cîtorva antrenori şi arbitri români. Se ţin aci şi cantonamente pentru echipe de fotbal în pregătire centralizată. In epoca vizitei mele, peluzele şi sălile şcolii erau traversate sau parcurse de gureşele participante la pri­mul curs din R.F.G. de... an­­trenoare de fotbal ! In chiar mijlocul naturii, departe de orice zgomot ur­ban, ferite de pericolul polu­ării, instalaţiile de la Hennef sunt o mică minune. Stadioane, terenuri gazonate, piscine, trambuline se înlănţuie pe măsură ce şcoala s-a dezvol­tat. Deosebită impresie face imensa hală (40x60 m) pardosi­tă cu gazon artificial şi dotată cu uriaşi pereţi de sticlă in­­casabilă înspre care am fost invitat cu maliţie să şutez un balon cu toată forţa ! Aci se poate juca fotbal sub acoperiş, în toată voia, cu intenţii tac­tice sau pedagogice. Cu o asemenea dotare era firesc ca Şcoala de la Hennef să nu rămînă mult timp doar a fotbalului, ci să fie solicitată tot mai mult de diverse spor­turi. Primele candidate, fără publicitate, au fost fireşte g■ turile olimpice ale R.F.G. care au găsit aci posibilităţi ideale de antrenament. Şi-au lăsat semnăturile aci serimeri din Franţa şi luptători din Turcia, fotbalişti din Ungaria şi boxeri din R.D.G., poloişti din Australia şi jucători de hochei pe iarbă din Indonezia. Administraţia Şcolii sportive de la Hennef, mereu preocu­pată de valorificarea instala­ţiilor excelente de aci, în tot timpul anului, fără aşa-zise sezoane moarte, a iniţiat o ac­ţiune de un mare interes so­cial şi uman, înfiinţînd cursuri de recuperare fizică pentru in­valizii tineri. Am văzut oameni lipsiţi de membre inotînd în bazinul rezervat lor sau ju­­pîndu-se cu mingea, sub su­pravegherea instructorilor, în­­tr-o sală de gimnastică spe­cială. Am rămas cu convinge­rea că prin exerciţii, mişcare, jocuri, se redă acestor handica­paţi fizic nu numai o parte din capacitatea motrice, dar şi o bună doză de bucurie de a trăi. Iată toate motivele pen­tru care am semnat cu plă­cere în cartea de impresii a acestei admirabile şcoli spor­tive. Victor BANCIULESCU Vedere aeriană a şcolii sportive din Hennef. NOTE DE DRUM DIN R. F. A GERMANIEI CEL MU... TlNĂR PENSIONAR DIN ZALĂU Cutare ins parcurge anual 1 500 de kilometri pe jos. Vi se pare mult ? Nu, fireşte că nu. Ar fi cam patru pe zi. Nu vi se pare mult, pină în momentul în care precizăm că acest om are vene­rabila vîrstă de 70 de ani. Pen­sionarul Graţian C. Mărcuş — pentru că despre el este vorba — poate fi văzut duminică de du­minică ureînd cu paşi egali, cal­mele înălţimi ale Meseşului, a­­cest „Munte Mic“ al Zalăului. — De cînd această pasiune, domnule Mărcuş ? — De mult. Eram elev şi un profesor, de matematică mi se pare, a organizat o excursie la ruinele cetăţii medievale de la Valcou. Ţin minte că m-am in­tegrat grupului, fără prea mare entuziasm. Dar nu asta contează. Ci faptul că atunci, în ziua aceea, pe lingă o straşnică febră mus­culară, am descoperit dragostea pentru natură. Apoi, student fiind, am bătut munţii Călima­nului, Rodnei, Apusenii, nu mai vorbesc de repetatele drumuri Cluj — Cheile Turzii (adevărate delicii, nu glumă !). Am avut şi cîţiva parteneri celebri : acade­micianul Emil Petro­viei, profeso­rul universitar Ion Breazu. — Prin urmare, de aproape 50 de ani vă rezervaţi cîte o zi pe săptămînă acestor lungi plimbări în afara oraşului ? — Nu. Acest lucru se întimplă numai de 10 ani. Pînă in 1901, n-am avut un program de excursii riguros organizat. — Iertaţi-mi curiozitatea, ce v-a făcut — totuşi — să-l adoptaţi ? — Profesorul de educaţie fizică Andrei Chiuhanu, nefiind străin de „obsesia“ mea pentru turism, mi-a spus într-o zi că, dacă tot îmi place, de ce nu încerc să fac drumeție în cadrul unui program săptămânal, elastic organizat ? Fără îndoială, asta ar contribui la revenirea la normal a indice­lui meu spirometric (în momen­tul acela 2 200). Atît mi-a trebuit. Am luat-o încet, dar sigur, spre... 30 de kilometri. Singur. Totdea­una singur. Prin zonele împădu­rite. Cu pauze mici. Cu exerciţii de respiraţie. Şi o mică gustare. — Rezultatul ? Am ajuns să parcurg această distanţă cu destulă uşurinţă. Dar, important este că m-am simţit dintr-o dată altfel, mai stăpîn pe mine. Acum suflu 2 800 ! Deşi pensionar, am continuat să lu­crez periodic în condiţii exce­lente. — Este limpede : dv., domnule Mărcuş, ilustraţi convingător, cla­sic am zice, ideea de practicare a ex­erciţiului fizic, în scopul nobil şi exclusiv al consolidării sănă­tăţii. Vă rugăm să ne spuneţi cîteva cuvinte despre felul în care vedeţi dv. relaţia exerciţiul fizic-sănătate ? — Am să încep prin a aminti cuvintele strălucitului medic Iu­­liu Haţieganu (căruia i-am fost colaborator cultural la Societatea „Astra“ din Cluj). Regretatul sa­vant obişnuia să spună : „22 de inşi fac sport şi 22 000 de inşi privesc, sunt spectatori. Nu ar fi mai firesc, mai logic, să inver­săm cifrele ?“ De fapt aceste cu­vinte ilustrează plastic pătrunde­rea exerciţiului fizic în rîndul maselor, şi nu este întimplător că autorul lor a fost un doctor, un exemplar doctor. Desigur, ni­meni nu mai contestă acum că exerciţiul fizic practicat cu ra­ţiune înseamnă, în fond, sănătate. Profesorul de educaţie fizică are în acest sens rolul decisiv: el trebuie să-l înveţe pe elev să practice exerciţiul fizic cu ele­ganţă, dezinvoltură şi convingere. Să nu se înţeleagă de aici că aş fi împotriva performanţei. Dim­potrivă, eu sunt un mare admi­rator al acesteia. Dar, cum să vă spun, nu putem să-i facem pe toţi campioni. Putem, însă, să-i facem pe toţi oamenii adepţi ai practicării exerciţiului fizic, indi­ferent dacă aceasta se cheamă gimnastică, atletism, înot sau dru­meţie... ADRIAN VELICHI redactor la ziarul „Năzuinţa“ din Zalău Foto : Fery DEAR MAREA INTÎLNIRE A DECATLONIŞTILOR în 1968, la campionatele inter­naţionale ale României, atletul clujean Andrei Şepci a contractat una din cele mai preţioase cu­noştinţe ale sale : decatlonis­tul american Bill Toomey, viito­rul campion olimpic din Mexic şi iniţiatorul de mai tîrziu al unui centru internaţional pentru pregătirea decatloniştilor, centru ce funcţionează azi în California, la Santa Barbara. Menţinută prin corespondenţă, relaţia Toomey-Sepci s-a transfor­mat ulterior într-o adevărată afecţiune, din moment ce olim­picul Bill avea să-i lanseze lui Andrei invitaţia de a veni in S.U.A. pentru a lucra în centrul decatloniştilor. Şi astfel, la 21 februarie 1971, de­ pe aeroportul Otopeni, atletul Andrei Şepci îşi lua zborul spre Santa Barbara, deschizînd, cu acest moment, şi jurnalul de că­lătorie, expediat ulterior antre­norului său, Marian Păşcălău. In primele două zile : escalele la Praga, Amsterdam, zborul dea­supra Oceanului, popasurile la Montreal, New-York, Los Angeles şi cunoştinţa cu Mary Toomey — soţia lui Bill — în care Andrei recunoaşte pe celebra pentatlo­­nistă Mary Rand, sosită, împre­ună cu campionul Irlandei Douif Jordan, să-l întîmpine pe oaspe­tele român. Discuţia s-a închegat uşor, pentru că Andrei este ab­solvent al Facultăţii de engleză, iar Mary Rand Toomey este o gazdă amabilă, dispusă să scuze eventualele abateri de la normele limbii lui Shakespeare. ...„Iniţial, am stat la Bill, în Goleta, o suburbie a oraşului San­ta Barbara. Am rămas aci pînă cînd Bill mi-a aranjat o slujbă şi mi-a înlesnit ocuparea unui mic apartament“. ...„Primele contacte sportive s-au produs chiar a doua zi, pe stadionul Universităţii Santa Bar­bara (U.C.S.B.), unde m-a con­dus Jordan. Ele au fost : record­manul Angliei, Barry King, Sam Adams, antrenorul echipei de atletism a U.C.S.B., Gerry Moro, fost campion canadian, actual­mente asistentul lui Sam Adams şi alţi decatlonişti sosiţi aici pre­cum Gordon Steward (Canada), Jose Carena (Venezuela) şi Dann Denach, ultimii doi şi studenţi la universitatea din localitate“. ...„Stadionul seamănă foarte mult cu cel studenţesc din Cluj, astfel că numai lipsa Someşului mă face să nu mă simt acasă. El este destinat exclusiv pentru atletism, sectorul de înălţime fiind chiar în centrul lui. U.C.S.R. mai are un teren de rugby, unul de baseball, 4 pentru baschet, 1? pentru tenis de cîmp, o sală de atletism de 50 m 30 m şi vestiare pe ramuri sportive, plus un centru de tratament te­rapeutic (cu 2 bazine pentru ma­saj subacvatic, frigider special care produce gheaţă pentru trata­mentul contuziilor, aparat pentru ultrasunet)“. ...„Pregătirea mi-am axat-o pe dezvoltarea forţei şi rezistenţei specifice (n.r. conform indicaţiilor date de antrenorul M. Păşcălău) şi pot să „raportez“ că la majo­ritatea procedeelor folosite in an­trenamente am obţinut valori crescute fată de cele înregistrate acasă“... ....Aici, aspectul competiţiortal este inedit, centrul lui Bill orga­­nizînd la sfirsitul fiecărei sâptă­­mîni, cîte un concurs la care sînt invitaţi decatlonişti din toate sta­tele, ei înscriindu-se la probele pe care şi le aleg, concursurile căpătînd astfel aspectul unor an­trenamente de destindere. Şi eu am participat la cîteva şi rezul­tatele au fost mulţumitoare : o victorie la 70 yarzi garduri, două locuri doi la înălţime, punctaje bune la suliţă, lungime şi greu­tate“. In alte corespondenţe, Andrei relatează lucruri legate de regi­mul lui de viaţă, de îndeletniciri, de specificul locului. Aflăm ast­fel­ că, proaspătul absolvent al universităţii clujene a fost pus în legătură cu un profesor de la Universitatea Santa Barbara care îi supraveghează pregătirea pen­tru diploma de stat, că, în ace­laşi scop, colaborează cu un grup de studenţi din Hawai, aflaţi în acelaşi stadiu cu studiul limbii engleze, că în casa lui Toomey şi-a putut cultiva pasiunea sa , chitara —■ amfitrionul fiind şi el sclavul acestui instrument —că se produce în public cu unele compoziţii proprii; frecventează Health Food Store, magazin cu mîncare sănătoasă, cu alimente şi băuturi speciale pentru sportivi, foarte bogat în vitamine; orele de masă sunt 1o (dejunul) şi 19 (cina) — prinzul constituindu-l un sandwich bogat — prelungin­­du-se astfel ziua de lucru şi fa­­cilitînd ca ora de culcare a spor­tivilor să fie 22. ...După cum aflăm, una dintre preocupările Camerei Comunelor — organism compus din oamenii cei mai influenţi din oraş — este să facă din Goleta (suburbie a Sântei Barbara) centrul decatlo­niştilor din toată lumea. ...SI, descoperindu-l pe Bill, Andrei ne comunică tentativele acestuia de a smulge forului in­ternaţional aprobarea pentru or­ganizarea anuală a unui campio­nat mondial al decatlonului, sco­­ţînd, astfel, această dificilă pro­­bă din izolarea în care se află. Nuşa DEMIAN Înălţimea este una dintre probele favorite ale clujeanului Andrei Şepci Foto : Călin CREŢU-Cluj SEBASTIAN LUPU, TIMI­ŞOARA. „La jocul de rugby, in cazul cînd mingea este tri­misă, din acţiune, cu piciorul, intre cele două bare, sub bara transversală a porţii, ce se întimplă ?“ Nu se întimplă nimic. Dar, imul din jucătorii echipei aflate în apărare, tre­buie să „culce“ imediat balo­nul, după care acesta va fi repus în joc de la linia de 22 de metri. E preferabil, însă, ca rugbyştii să tragă peste bară, şi­ fotbaliştii sub ea, un gol. Nu ştiu cum se face, dar de cele mai multe ori se în­­tîmplă invers ! GHEORGHE ISTRATE, CO­MUNA MATCA. Dacă ne re­ferim la meciurile dintre pri­mele echipe ale României şi Ungariei, la fotbal, nu deţi­nem nici o victorie asupra fotbaliştilor maghiari. O sin­gură dată, am întrecut, de fapt, naţionala Ungariei, dar cum partida s-a desfăşurat sub titulatura Bucureşti — Budapesta, ea n-a putut fi înscrisă în palmares. Păcat ! Dar poate că nu-i departe ziua cînd vom repeta rezul­tatul, schimbînd însă titula­tura ! GHEORGHE VORCEANU. A vina. Steagul roşu Braşov a participat la trei edilii, aie ..Cupei europene a tîrgurilor“. La ediţia 1965—66 a avut ca adversară pe Espanol, cu care a susţinut trei meciuri. Bra­şovenii au pierdut cu 3—1 in deplasare, au cîştigat cel de al doilea meci cu 4—2 (pe atunci, nu era folosită for­mula de departajare prin du­blarea golurilor înscrise în deplasare, în situaţii de egali­tate la puncte şi la golaveraj, după două meciuri), dar, in mod neaşteptat, în cea de a treia partidă, decisivă, jucată la Braşov, au pierdut cu 1—0. Di Stefano n-a jucat în acest meci, la Espanol. NELU GROZAVU, OCNA MUREŞ: 1) Atleta Cornelia Popescu este bucureşteana. Vîrsta ei ? Splendidă ! 21 de ani !) 2) „Eu susţin că dacă un portar, la fotbal, degajea­ză din careul de 16 metri, piuă în poarta adversă, şi mingea intră în poarta respec­tivă, atinsă sau nu de portar, este gol. Colegii mă contra­zic“. Nu trebuie să vă supă­raţi. Farmecul fotbalului con­stă şi în contrazicerile dintre iubitorii lui ! Golul este per­fect valabil, dacă degajarea portarului s-a produs în urma unei faze de joc, la care el a tins mingea. Dacă, însă, e vorba de o repunere a mingii în joc, după un şut de poartă, şi mingea degajată direct de­­M. S., CONSTANŢA. „Iată­­mă în faţa unei coli de­­ birlic şi scriind pentru prima oară unui ziar. Mă numesc I M. A. şi sunt elevă în clasa a I­X-a. Am o colegă care Iu- I beşte fotbalul, la nebunie, se numeşte E.A., dar noi o stri- i găm „Dumitrache“, deoarece e blondă ca şi F. D. şi iu- I beşte, poate chiar mai mult decit el, fotbalul. Ea ne-a in- I suflat întregii clase dragostea pentru acest sport, şi abia I aşteptăm să se înfiinţeze şi la Constanţa o echipă feminină I fle­ fotbal. De ce, oare, mai­­există rezerve in această di- « recţie? Dar, deocamdată, vreau să vă rog ceva (şi nici măcar I pentru mine): un autograf, de la Dumitrache, pe care la * rîndul meu, să-l ofer colegii mele, care este şi o elevă I foarte bună (de curînd a luat doi „10“)“. Ca linie de­­ conduită, mă derobez de la asemenea comisioane, care I m-­ar pune mereu pe drumuri I ţinind seama de numărul mare al celor care vor autografe de * la Dumitrache. Dar, voi face I o excepţie, în cazul colegii­­ dv. uindu-i, în acelaşi timp, sa devină cu adevărat un Dn­­a­mitrache... feminin, căreia i I se vor cere antigrafe ! Poate i­trache? Chiar­ DA TMI­STAN CODREANU, BICA7. 1 «Vă rog sâ publicaţi ceva lin­i îfa®Jîe ,strofe sau epigrame“. . Dacă dv. nu ştiţi ce sînt, noi ! cu atît mai puţin ! Ilustraţii : N. CLAUDIU portar se opreşte în plasa ad­versă. consecinţa este o ba­nală lovitură de la poarta in care a intrat balonul... CE SPORT PREFERAŢI? — micro-anchetă — Educatoarea: Fotbalul, fiindcă, uneori, mingea este pusă la... colţ I Carieristul : Triplusaltul: Sari dintr-o dată cît alţi sări­tori de trei ori I Preşcolarul: Boxul. Ca şi mine, arbitrii ştiu să numere pînă la 10 I Gură spartă : Alergările în care se duce... ştafeta ! Colecţionarul de antichităţi: Hocheiul pe gheaţă, sportul cu... patină ! Chimistul : Rugbyul, că­ se bazează pe... transformări ! Gurmandul : Fireşte, tenisul de... masă ! Retrasul : Popicele. Acolo mai vezi şi... izolate ! Adeptul lui Bachus : Dirt-track-ul, singurul sport la care se permite folosirea... alcoolului ! Umoristul : Numai cursele auto pe pista de... sare ! Radu POP La Facultatea de educaţie fizică din Bucureşti TRADIŢIA A FOST CONFIRMATĂ! In urmă cu cîteva zile, am asistat în Aula de la ..Drept" la un interesant program susţinut de studenţii Facultăţii de Edu­caţie Fizică, din cadrul Institu­tului Pedagogic Bucureşti, cu ocazia „Zilei facultăţii“. Devenită tradiţională, această festivitate a viitorilor profesori de educaţie fizică a constituit, ca in fiecare an, o adevărată de­monstraţie a pregătirii multila­terale de care dispun dascălii sportivi de mîine. Rînd pe rînd, studenţii au etalat adevărate vir­tuţi interpretative, la ansamblul coral (dirijat de cunoscutul an­trenor de gimnastică lector Petre Dungaciu), la dansuri populare, recitări, muzică uşoară şi popu­lară. Cele mai atractive puncte ale serii le-au constituit, însă, fără discuţie, ansamblurile de gimnastică sportivă şi modernă care au prezentat exerciţii ori­ginale, perfect sincronizate şi deosebit de spectaculoase. Mo­mentele vesele, optimismul şi entuziasmul caracteristice tinere­ţii au culminat cu impresionantul „Gaudeamus Igitur“, intonat de întreaga sală, „artişti“ şi spec­tatori, profesori şi studenţi ! Iată, deci, că Facultatea de Educaţie Fizică, care a împlinit, nu de mult 10 ani de la înfiin­ţare, confirmă seriozitatea şi pasiunea cu care se pregătesc viitorii profesori de educaţie fi­zică !

Next