Teatrul, 1980 (Anul 25, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 6 - 43
fereze, după abandonul voluntar al lui Lear — logic —, căci chiar mentalităţile celor două tabere se amestecă, însuşi Lear se situează sub semnul derutei şi al confuziei. Mai departe însă, „codul1 “nu mai este urmat cu claritate, simbolistica scapă coerenţei curente, pare — deşi, mai departe, de bun-gust — întîmplătoare, „lupta pentru putere“, propusă şi de sistemul de referinţe strict vizual, se degradează intr-o interpretare convenţională, tradiţională — e adevărat, şi funcţională — a costumelor, a decorului. Un epilog mut, de mare expresivitate, reaminteşte promisiunile începutului : coroana maiestuoasă, aproape malefică în frumuseţea ei, coboară la nivelul scenei, unde va fi obturată de ziduri c opace ce închid între ele misterul istoriei, al umanităţii... Lohinszky Loránd, actor excepţional al trupei din Tîrgu Mureş, a avut în acest spectacol şansa de a-l întîlni pe regele Lear. O merita, fără îndoială, dar poate că şi lui — ca şi, altădată, lui George Constantin — i s-a oferit într-un moment nepotrivit. Lohinszky a fost tot timpul un receptacol foarte atent şi sensibil la modificările de umoare ale lumii din jurul lui, mai puţin ale lumii dinăuntrul acestui erou torturat. El a jucat mai mult iluzia decit deziluzia, mai mult supărarea decît întristarea. S-a apropiat mai mult de drama reală a personajului decît de cea existenţială. Aceste reproşuri (sînt, oare, reproşuri ?) nu au nimic de-a face cu interpretarea rolului, ci cu înţelegerea rolului. Vor mai trebui să intervină cîteva dezamăgiri, în „viaţa“ lui Lohinszky, pentru ca „jocul“ lui Lohinsky să ajungă la adevărata durere a „bunului rege Lear“. Excelentă, echipa de actori care a urmat cortegiul detronatului Lear; în primul rînd, „surorile rele“ (Goneril-Farkas Ibolya şi Regan-Balint Marta) şi „supusul rău devotat“ (Kent-Tóth Tamás) ; apoi, „supusul devotat“ pur şi simplu (Gloucester — admirabil înţeles, pe alocuri, în orbirea sa, de Gyarmati István) ; trist, Bufonul (Bodó Zoltán), frumoşi şi intempestivi, „pretendenţii la coroană“ (Edmund-Györffy András şi Edgar-Hunyadi László), cărora li se adaugă, ciudat, un Oswald veleitar şi concurent (Török András). Dincolo de toate aceste rezerve (dubii ?) trebuie să recunosc că Regele Lear este un spectacol impunător : prin ţinută artistică, prin seriozitate profesională, pînă şi prin intenţiile neduse pînă la capăt. Regizorul Kincses, Teatrul Naţional din Tîrgu Mureş, au mizat pe un atu cîştigător. Şi, aşa cum li se întîmplă de obicei profesioniştilor, au cîştigat, în ciuda rezervelor subsemnatului. ■ SINUCIGAŞUL de Nikolai Erdman Data premierei: 28 februarie 1980. Regia : CONSTANTIN ANATOL. Scenografia : CONSTANTIN RUSSU. Versiunea românească : ZENO FODOR. Muzica de scenă : JÓZSEF HENTZ. Distribuţia : VASILE VASIUL' (Potielkanikov) ; MARINELA POPESCU (Potielkanikova) ; IOLANDA DANI (Serafima Ilinicina) ; MIHAI GINGULESCU (Kalabuskin) ; EMIL GHEORGHE (Peresvetova) ; CONSTANTIN SASAREANU (Golosciapov) ; CRISTIAN IOAN (Egor Timofeevici) ; ALEXANDRU MORARIU (Viktor) ; ALEXANDRU FĂGARAŞAN (Pugaciov) ; ŞTEFAN MOISESCU (Părintele Elpidi) ; VALENTINA IANCU (Kleopatra) ; LIVIA DOLJAN (Raissa) ; NICULAE URS (Oleg) ; GINA CAZAN (O bătrînă) ; DORINA PAUNESCU (Sinka Pas D’Espagne) ; SMARA MARCU (Grunia) ; LIDIA ROŞCA MARINESCU — LIVIA GINGULESCU (Două localnice) ; DOINA PREDA (M-lle Henriette) ; TRAIAN COSTEA (Vagabondul) ; CONSTANTIN DOLJAN, ADRIAN MAZARACHE, AUREL ŞTEFANESCU (Trei ciocli) ; GEORGE CUSTURA (Băiatul cu coroanele) ; ERZSÉBET TÓTH (Solista corului de ţigani). O „premieră pe ţară“ este întotdeauna — prin ea însăşi — incitantă. Cu atît mai mult, cînd e vorba de piesa unui dramaturg necunoscut la noisîntem lăsaţi să înţelegem de către Zeno Fodor, autorul traducerii, că şi un alt text al Un text generos, o înscenare lipsită de o idee călăuzitoare