Teatrul, 1982 (Anul 27, nr. 1-12)
Numerele paginilor - nr. 2 - 40
PIESE ROMÂNEŞTI ÎN NOI VERSIUNI SCENICE TEATRUL NAŢIONAL DIN BUCUREŞTI IFIGENIA de Mircea Eliade Data premierei : 13 ianuarie 1982. Regia : ION COJAR. Scenografia: MIHAI TOFAN. Distribuţia : MIRCEA ALBULESCUI (Agamemnon) ; ION MARINESCU (Menelau) ; DAMIAN CRÎŞMARU (Ulise) ; CONSTANTIN DINULESCU (Chaikas) ; VICTOR MOLDOVAN (Kilix) ; ADRIAN PINTEA (Achile) ; COSTACHE DIAMANDI (Un şef) ; LIVIU CRĂCIUN (Patrocle) ; MARIN NEGREA (Căpitanul) ; IGOR BARDU (Luptătorul din Phokida) ; ALEXANDRU HASNAŞ (Comandantul) ; OVIDIU MOLDOVAN (Luptătorul din Beoţia); ANATOL SPINU (Luptătorul sărac) ; GABRIEL OSECIUC (Luptătorul tinăr) ; DAN IVĂNESCU (Luptătorul din Argos) ; CĂTĂLIN CIORNEI (Alt luptător tinăr) ; ADRIAN DRĂGUŞIN (Solul) ; ION CIMPEANU (Sclavul) ; BOGDAN STANOEVICI (Ucenicul); VALERIA GAGEALOV (Clitemnestra) ; TANIA FILIP (Ifigenia) ; SILVIA NĂSTASE (Chrysis). Mare, împărătească sărbătoare a sufletului e, întotdeauna, întâlnirea cu ilustrele chipuri de femei ale literaturii — a căror dăltuire pare a rămîne, de-a pururi, proba de foc a talentului unui scriitor. în această galerie, putând începe de la Ruth sau Antigona, continuând cu Chimene şi cu Anna Karenina, pînă la Vitoria Lipan, ca să nu ne oprim decât la câteva dintre ele, Ifigenia e, poate, în numeroasele ipostaze de pe atâţia creatori — de la Euripide şi Racine pînă la Mircea Eliade şi Hauptmann, de la Gluck la Cherubini şi pînă la Pascal Benteau, ca să nu ne oprim, decît, iarăşi, la cîţiva dintre ei — i-au ispitit, cea mai seducătoare. Destinu-i tragic şi nobila-i atitudine în faţa morţii, cu atît mai eroică, cu cât, lipsită de orice ostentaţie, e, dimpotrivă, încrustată în montura celei mai gingaşe feminităţi, a fermecat nenumărate generaţii de spectatori; şi nu întâmplător, ci pentru a da satisfacţie unor sentimente de profundă simpatie, atît Euripide, cît şi, pe urmă, Racine, au simţit nevoia unui final fericit : la marele grec, divinitatea renunţă, în ultima clipă, la crunta-i poruncă şi, precum pe Isaac, deşi Agamemnon n-a dovedit deloc aspra hotărâre a lui Avraam, o cruţă pe inocenta victimă, substituindu-i o vietate necuvîntătoare ; la clasicul francez, salvarea fiicei Atrizilor se întemeiază pe o arguţie juridică : cinstea de a fi imolată i se transferă sclavei Ifigeniei, căreia i se descoperă, tot în ultimele clipe, obârşia regească, pretinsă victimei, de către zeiţă, în viziunea eliadescă, ideea de jertfă e dusă, fără nici o concesie, pînă la capăt, în definitiv, nici Maria lui Manole, şi nici ciobanul Mioriţei, n-au cunoscut de la nimeni cruţare, în schimb, tâlcurile acestei jertfe sânt substanţial sporite, şi, odată cu ele, sporeşte şi complexitatea conflictului dramatic al prototipului euripideic — e drept că zadarnic vom căuta, în mai toate tragediile acelei vremi (emanaţii, ca şi filosofia, mai degrabă ale spiritului poematic al etosului elen), conflicte dramatice, răsturnări de situaţii, tehnici aparţinând unui spirit mai modern, nemulţumit cu contemplarea exclusivă a unor deveniri. Chemată pentru nuntă, Ifigenia află, aşadar, că nu altarul nunţii, ci acela al jertfei, o aşteaptă. Cele două replici ale fecioarei, prima în care se roagă de cruţare, încheiată cu aproape incredibilele versuri : „Numai un ins cu mintea stricată vrea să moară. / Mai bine-un trai amarnic, decît o moarte mândră !“ (trad. Alexandru Miron, Univers, 1975), şi cea de-a doua, în care exprimă o etică eroică, de dialelgică canimaliie, nu sânt, la Euripfildle, despărţite de nici o mortifiaţie psihologică, iar singura „lovitură de teatru“ e finalul, operă a sus-pomenitului „citeus ex machina“. La Eliade, Ifigenia, la sosirea ei în Auto, e îndrăgostită de Achile, carei, „zburător cu negre plete“, i se înfăţişase şi în vis. „Mamă, să nu mă laşi singură ! Să nu mă laşi“, şopteşte ea. Înfrigurată, am zice deocamdată, de acea dulcie teamă care o încearcă pe orice fecioară înaintea nunţii, dar replica se continuă cu uluitoarele cuvinte: „Mi-e frică singură, în întunerec, sub pământ... Mi-e frică pe tărâmul celuilalt, de oamenii morţi“, expresie, poate, a cine ştie cărei premoniţiuni, de nu a unei mioritice aso