Telegraful Roman, 1879 (Anul 27, nr. 1-152)
1879-05-05 / nr. 52
Nr. 52. Sibiiu, Sâmbătă, 5 Maiuv. 1879. Anul XXVII. TELEGRAFUL ROMAN. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 luni 3 fl. 60 cr., 3 luni 1 fl. 75 cr. Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 luni 4 fl., 3 luni 2 fl. Pentru străinătate pe an 12 fl., 6 luni 6 fl., 3 luni 3 fl. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la: Administrațiunea tipografiei archidiecesane, Sibiiu, strada Măcelarilor 47, ți la espedițiunea de inserțiuni Haasenstein , Vogler in Viena, Praga, Budapesta etc. etc. Corespondențele sünt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 37. Epistole nefrancate se refusă. — Articolii Republicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE: Pentru odată 7 cr., — de done ori 12 cr., — de trei or 15 cr. rondul cu litere garmond — și timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. Sibiiu, 4 Maiu. Din telegrama noastră publicată în anul precedent este cunoscut, că proiectul pentru introducerea limbei maghiare în școalele poporale nemaghiare este primit de am de casele dietei unguresci. Mai lipsesce sancționarea preaînaltă și promulgarea, ca să fie lege obligatoare în toată forma. A mai vorbi în contra proiectului, după ce a trecut prin stadiile cunoscute este lucru cu totul de prisos. Câte nu s’au dis în contră din partea deputaților naționalităților, din partea deputatului maghiar Mocsáry, unicul deputat maghiar, care a rămas neropit de șovinismul maghiar, care crede că prin un articol de lege va realiza aspirațiunea cașutiană: Minden ember legyen ember és magyar, din partea metropoliților Miron Romanul și Vancea, din partea episcopilor Mețian și Mihályi. „Nucă pe părete“ au rămas toate. Majoritatea imposantă, compusă din toate partidele dietei maghiare, voiesce să fericească (?) naționalitățile, vor ca să le dea mână de ajutoriu de a se pute înțelege unele cu altele, ca și când pănă acum naționalitățile din Ungaria au stat și stau mute unele lângă altele și nu s’au putut și nu se pot înțelege. Ei bine, „satul arde și baba se pe aptenă.“ Țara abia mai poate geme sub greutățile dărilor, datoriilor de stat, necontenitelor deficite și a potopurilor de ape, causate în mare parte din vina indolenței notorice în lucruri, cari n’au de a face cu fantasme și fantasie; țara este în vecinătatea și în legătură comună cu un stat, care tocma acum se adoperă a fi și mai prevenitoriu față cu naționalitățile sale, decum a fost pănă acum, și este de observat, că a fost mai liberal, și pe hârtie și în faptă, decât al nostru, în care (țară) tocma acum, cu ocasiunea jubileului de cincizeci de ani de serviciu ai cav. Anton de Schmerling, s’a aruncat iarăși frasa primită cu etuziasm de Cislatiani: „că Austria ia răși va deveni un statu, țara, învecinată în afară cu vetre de revoluțiuni, cari parte au isbucnit parte au să isbucnească — și cu toate aceste bunii patrioți, cari dirig sorțile patriei, nu găsesc timp mai potrivit de a înstrăina inimile compatrioților lor de naționalitate nemaghiară, decât togma timpul, când dincolo de Laita se alarmează publicul cu idei, cari o bună samă nu sunt pe placul patrioților, căror li s’a pus la inimă (?) fericirea (!) compatrioților lor de altă naționalitate, așa după cum vor ei să’i fericească, dără nu după cum vor națiolitățile să fie fericite. Abstragem pentru acum dela ceea ce amenință din afară și de la politica sănătoasă, că evenemintele din afară să găsească pe toți fiii patriei într’un cuget și în aceleși simțiri, și reflectăm numai la cele ce se întâmplă astăzi în Cislaitania. Prin legi scrise se poate opri ca să nu se scrie, ca să nu se vorbească despre lucruri neplăcute; dară dacă ideile sboară prin aer, dacă ele sunt spriginite prin măsuri cum ni le înfățișază și corespondența noastră „De lângă Dunăre,“ cum se vor opri cugetările oamenilor și simțemintele, care natural se desvoaltă din trânsele. Noi așa credem, că neam împlinit datoria. Dacă glasul nostru și a celor de părerile noastre, a resunat în pustie, vina numai poate fi a noastră. Problema noastră se va margini acum față cu noua lege, cu mijloace legale a apăra autonomia bisericească și școlară, carea nu va remâne neispitită. Cum ne vom pute înțelege cu compatrioții maghiari în cestiuni de școală, cu și fără limbă maghiară — ne va arăta viitoriul. Desbaterea proiectului de lege despre impunerea limbei maghiare. (După diarul stenografic al dietei). Ședința din 29 Aprilie 1879. (Urmare). Dr. Mihaiu Polit: Onorată casă! Dacă privesc proiectul de lege de față dintr’un punct de vedere mai înalt, mi se aduce în voluntariu aminte deosebirea foarte mare, ce există între raporturile orientului și ale occidentului Europei. în Europa apuseană un astfel de proiect de lege, despre aceasta sunt convins, n’ar pute veni înaintea legislativei unei țări, căci acolo un astfel de proiect de lege ar fi sau de prisos sau cu totul imposibil. Deosebirea foarte mare între raporturile Europei apusene și răsăritene consistă tocmai întru aceea, că în occidentul Europei procesul formațiunilor de sfaturi este terminat deja de veacuri încoace, pe când în orientul Europei procesul acesta sau nu este terminat, sau unde pare a fi terminat, acolo elementele, ce formează staturile, nu sunt unite în părerile lor despre natura statului. De aceea în occidentul Europei nu există o cestiune de naționalități, pe când în orientul Europei nu există numai o astfel de cestiune, ci naționalitatea se ține de elementele, ce formează și străformează statele. Adevărat că Ungaria prin istoria sa de o miie de ani a primit ca stat o stabilitate, întocmai ca oricare alt stat al Europei, dar în privința naturii statului unguresc mereu se ivesc fară și eară contrastele și dacă n’ar există contrastele aceste, n’ar fi ajuns un astfel de proiect de lege nici când înaintea legislativei Ungariei. Este mai presus de orice îndoială, și nici nu se tăinuesce, că scopul proiectului de lege de față este mai cu samă politic. Prin învățământul limbei maghiare în școalele poporale să se propage și ajungă asimilațiunea statului. Am trebui însă să fim clarificați despre firea și marginile asimilațiunei statului. Așa este, asimilațiunea joacă un rol însemnat în formațiunile statelor, în evul mediu asimilațiunea statului s’a săvârșit prin cucerire și prin puterea armelor; în timpul mai nou însă această asimilațiune s’a încredințat civilisațiunei și culturei. Pe calea legislativei și administrațiunei ea nu se poate ajunge. Unde nu există condițiunile pentru o astfel de asimilațiune, acolo ea nu se poate decreta. în occidentul Europei asimilațiunea a creat națiuni unite și state naționale. La această asimilațiune se întâmpla adesea că cuceritorii s’au asimilat cuceriților. Astfel Francii Romano-Galilor, Normanii Anglo-Sacionilor, Longobardii Italienilor. Bulgarii s’au slavisat cu desăvârșire, așa încât n’a mai rămas nici urmă de naționalitatea lor, în Ungaria desvoltarea a fost cu totul alta. Maghiarii n’au putut să se slaviseze, dar ei încă n’au putut să maghiariseze pe Slavi. Aceasta desigur nu s’a făcut nici din bună nici din rea intenție, ci s’a întâmplat în urma marginilor, ce natura însăși a pus. Aceeași pedecă, ce Maghiarii au aflat-o în privirea asimilațiunei, au aflat-o și Germanii față cu Slavii, au aflat-o Turcii față cu toate naționalitățile creștine. Desvoltarea statelor din occident a fost deci cu totul deosebită de aceea din orientul Europei: în occidentul Europei naționalitatea a coincis cu cetățenia; de aceea „națiunea“ și „naționalitatea“ nu însemnează neamul, ci cetățenia, în orientul Europei însă, sau mai bine diis începând din Germania, de la Ren pănă la Constantinopole „națiunea“, „naționalitatea“ însemnează cetățenia. Naționalitatea germană este neamul FORȚA. Aventurile doctorului Van der-Bader. Din franțuzesce de Evariste Carrance. (29. urmare,) XXI. Cartea lui Michelet și Pistolul d-lui Anatol Bergerat. (Urmare). —Să am iertare pentru neglijarea acestei formalități răspunse dl Robert, însă astăzi pentru întâia oară sunt amestecat în o afacere de feliul acesteia, și nefciința mea îmi va servi de scusă. — Causa D-Tale e câștigată,lise tânărul. Dl Bergerat și-a ales arma? — Pistolul. — Și locul? — în depărtare de patru pănă în cinci kilometri de la Marseile, pe șesul de la Montladon. Ellermann se închină. Robert își scoase orologiul. — Sunt șase oare, adause el, astfel de afaceri e obiceiu a se sfârși dimineața. — Este timp să plecăm, replica Ellermann. — Așa dară întro oară? — Prea bine, Van der Bader remăsese singur cu prietenul seu. — Explică-mi această întâmplare, domnule Ellermann, întreba învățatul, pe a cărui față se putea vede o vie surprindere; eată-mă acum încă și cu un duel în spate. — Oh! un duel! — Pe legea mea! Eu a’și are mare plăcere să refuz, de altcum nu sunt eu cel ofensat? — Nu, domnule doctor, dl Bergerat apără interesele casei ce representă. — Ei dar eu sunt autorul descoperirilor ce ei și le atribue lor. — Sunt încredințat, dar cu ce vrei să dovedesci? Van der-Bader își pleca capul. — Trebue dar să mă bat,lise el; oh! nu este frica, ceea ce mă face să tremur, scumpul meu, dar eu nu pot înțelege de loc, cum cineva în toată liniștea să se silească a omori un om. — Așa pretind năravurile. — Ce năravuri ? — în Francia, scumpul meu învățător duelul nu este de loc o afacere de deosebită seriositate; oamenii jertfesc multe punctului de onor, și atâta e tot. — Ah! — Da... duelanții au de grije a se posta la o distanță binișoară unii de alții, și din o sută de dueluri, nouăzeci se sfârșesc în modul cel mai cordial. — într’adevăr ?... — Și mai adeseori adversarii de azi sunt mâne cei mai buni prieteni. — Multe mai sciiși D-Ta, domnule Ellermann. — Eu totdeauna am cetit cu mare plăcere cărți franceze,hse cu modestie vechiul elev al doctorului; mamă-mea era din frumoasa țară a lui Michelet. Acest nume scoase o adâncă oftare din peptul doctorului. El lua cartea „Despre Amor“ și o puse cu pietate în posunariul seu. — Ne vom lua o trăsură și vom merge să dăm față cu acei domni, nu este așa, scumpul meu învățător? (zise Ellermann prefăcându-se a fi finiseț. — Dacă este absolut de lipsă mie ’mi este tot atât, domnule Ellermann, Francia este o țară prea civilisată pentru mine. XXII. Cartea lui Michelet și Pistolul lui Anatol Bergerat. Câteva minute mai târziu o birje mergea de-a lungul Prado-ului, trasă a lene de două rasinante. în birje erau prietenii noștri, Van-der-Bader și elevul seu, cufundați în o convorbire vioaie. — Te asigur, domnule doctor, Zise Ellermann, că ea nu v’a uitat și că ea vă păstrează partea cea mai bună din simțemintele sale. — Se poate, scumpul meu, replica profesorul, dar eu n’am nici un drept la gingășia ei. Lisbeth este o