Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)

1882-10-28 / nr. 126

Nr. 126 ABO­NAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 Iuni 3 fl. 50 cr., 3 Inni 1 fl. 76 cr. Pentru monarh­ie pe an 8 fl., 6 Inni 4 fl., 3 Iuni 2 fl Pentru Străinătate pe an 12 fl., 6 Inni 6 fl., 3 Iuni 39. Sibiiu, Joi 28 Octomvre (9 Noemvre) 1882. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiin, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sânt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 43. Epistole nefrancate se refasă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 cr., — de trei or 16 or. rândul cu litere garmond — ui timbru de 30 cr. pent­ru fie­care publicare. „Ellenzék44. Foaia aceasta a continuat în unul seu 251, scriind un al doilea articol: „Este cestiune română?“ în acest al doilea articul glice, că nimenea nu are lipsă de simpatia Eu­ropei ca Maghiarii, pentru că Ungaria numai pănă atunci este un factor con­stitutiv al cestiunei orientale, pănă când Europa o crede în stare de a pune stavilă slavismului, îndată ce pe continent va prinde rădăcină credința, că Maghiarii nu sunt capabili a co­respunde problemei acesteia, se vor începe planuiri, cu ce rase să i în­locuiască. „Ellenzék“ scie că statul ungu­resc nu pricinuesce nasterea unei cre­dințe de fel­ul acesta, se teme­iase că lumea și fără cauză adevărată, prin­zând odată credința aceasta rădăcini în opiniunea publică, va afla că este de lipsă a crea în locul Ungariei alte referențe mai durabile. Ar fi o rătă­cire aceasta, însă trebue se se țină contt de ea, pentru că opera submină­­rei în contra patriei e deja începută. O mână de oameni, a căror număr abia ajunge pentru un comitat fără nici un motiv, lovind în față faptele și referențele, a început în presa ger­mană a înstrăina simpatiile unei părți considerabile a societăței germane de câtră Maghiari. A<jli cu o epistolă în foaia augsburgeană, mâne în Garten­laube, poimâne într’o broșură plină de injurii s’ar păre că e numai o pi­cătură de ploaie pe granit față cu le­gea de naționaltăți. Dar „gutta cavat lapidem. Aici „Ellenzék“ face impu­tare biroului de presă, pentru că au chieltuit banii de subvențiuni pe foi obscure din provincie. După ce vorbeșce despre dimen­siunile stricăciunilor ce susține că a făcut Schulvereinul, țh ° el ca până nu s’au așf ț­at valurile causate de agita­țiunile săsesci, dintr’odată apare în piața de cărți memorandul român. „Putem spera, zice, ce i va lipsi in­­fluența bine calculată? Nu poate fapta aceasta să înducă în eroare în cuge­tarea lor și pe aceia, cari n’au dat crezăment agitațiunilor săsesci? Sașii trebue că sânt în drept, pentru că eacă acum și Românii! Măcar că me­morandul conține inecsactități pipăite. Ce are a face? Cine se supune oste­­nelei a studia referențele noastre in­terne în detalii ? Memorandul vise îl iau o mână din curiositate și când îl pun din mână îl consideră de un țipet al unui popor apăsat. Mai lipseșce ca Mudrony din părțile de sus. Polii din părțile de jos sa capete poată a apela la Europa, unul în numele Slo­vacilor și altul în numele Slavilor și atunci tabloul, care și-l face străinăta­tea despre noi, este complet. „în fața faptelor acestora este foarte delicat lucru pentru publicist a afirma, că nu este cestiune română. Da­rău este, și e cu atât mai pericu­loasă, cu cât își ridică capul mai fana­­ticoasă. Apoi e puțină mângâere că mai curând vor cotropi ruinele pe Români decât pe noi. Ideea poetică că vom peri împreună nu ne însufle­­țesce de loc. „Să se învârte cineva numai în părțile ardelene. Publicistul maghiar se nu cadă în eroarea de a aminti de Slovaci, când e vorba de naționalită­țile ardelene. Privească numai cetățile iarna, unde Românii își țin întâlnirile, iar vara privească Tușnadul, clopotacul Borsecul, unde „roșii“ din România își dau rendez vous (találkókét) cu „in­transigenții“ ardeleni. Trebuie luat numai seamă că în Serbia este Bistrci, în România Brătianu în fruntea afa­cerilor, așa­dar bărbați, cari urmând tradițiunilor naționale pun în practică aspirațiuni naționale.“ Laudă în sfârșit zelul sacru al Românilor pentru tot ce e național, adunând avere și femeile nutrind la vetrele lor naționalismul și închee că numai acela­­'ce nu este cestiune română, care in zi,la mare închizân­­du-și ochii susține că e întunerec. „Pe cât sânt Românii de nedrepți, pe atât sântem noi Maghiarii de fără putere de viață“ începe „El­.“ (în anul 252) un al treilea articol intitulat „Nevitalitate.“ într’acesta susține „EU.“ că Maghia­rii nu fac nimica, nici bine, nici rea. „Cestiunile mai mari politice le resoalvă Neamțul — în locul Pestei Viena, în locul Vienei Berlinul; cestiunile in­terne le resoalvă vre-o câți­va încio­­colatori de codice; cestiunile sociale ce resoalvă ele de sine“ ; iar cestiu­­nea națională. Zice, că a resolvat-o Ré­­vay, Kazinczy și Vörösmarty. „Ei însă n’au terminat-o. Au des­chis numai calea cu desvoltarea lim­­bei, șirul cel lung al agendelor au rămas pentru un timp de mai târziu. Timpul sau epoca aceasta am fi noi, dacă am fi. Puterea, averea, intelectu­alitatea e în manile noastre. Dacă am vie, multe am face. Cu mijloace egale înaintea ochilor noștri cât de mult a făcut Neamțul. Germanisează Alsația- Lotaringia, a nemțit Posnania, limba flandreză mai trăesce numai în bise­rică, din viață, din scoală, din admi­­nistrațiune este alungată. Așa a făcut și încă întrebuințând violență Ger­manul, la care frații Sași aleargă cu pâri. Noi înse, având puterea în mână , am creat legea de naționalități*) „Am dat loc și drept limbei na­ționalităților în comună, în comitat, *) 1)iarul „Ellenzék,, scapă din vedere două lucruri: în privința puterei, averei și intelectualitatei asemenarea cu Germania șchioapătă. Germania este o putere mare in­dependentă în înțelesul cel mai serios al cuvântului. Maghiarii la putere mare n’au avântat Ungaria nici­odată­­ independentă ab­solut a fost numai când au avut regi de viță streină în frunte (Din familia Cor­vi­ni­lor și casa Anjou); încolo, au stat când sub influența Germaniei, când sub a Tur­ciei. — Legea de naționalități? are prea multe ușițe și în practică nesinceritatea ușițe­­lor a luat dimensiuni așa de mari, încât se pare că darul a fost dela început destinat a fi un­ neste semini­fog meg­ial. Red. în școală, în presă, în biserică și în adunări *).“ După ce „Ellenzék“ mai aiurează că Maghiarii singuri au eluptat con­­stituțiunea (Au eluptat-o Bismarck, Usedom etc. Red.) și au câștigat toate libertățile (?!) întreabă, că oare nesci­­ință, ingratitudine sau rea voință este, când Românii se plâng Europei de apăsare și maghiarizare cu forța ? Aceasta din urmă nu o admite nici­decum. I trebue dovezi și martori,­­îndrăsneață fățărie. Când ministrul de culte și instrucțiune vine cu pro­iecte în dietă, care au în vedere sco­pul maghiarisărei, când acele devin legi și se aplică, când presa maghiară întreagă cu „Ellenzék“ schiază că a prea întârziat cu maghiarizarea etc. etc. și tot mai cere dovezi și martori ? Red.) „Ellenzék“ învinge apoi pe gu­vern că nu se folosesce de mijloacele, la care este îndreptățit, ca se maghia­­riseze și de nou se plânge asupra Ro­mânilor și asupra religiunei greco­­orientale că romanisează. Admite maghiarisare între Slovaci și Jidovi, nu insă între Români. „Arate, Zice „Eli.“, un singur Român, care s’ar fi făcut maghiar sub influența constitu­­țiunei. Nu e nici barem unul.“ în fine plângându-se că limba mijlocitoare în Transilvania e cea ro­mână și că Maghiarii nu fac nimic pentru ca să câștige limbei lor influ­ență; că C­l­uj­u 1 cetatea cea mai ra­dical maghiară din toată Transilvania *) Cum de a uitat „Ek­." cârciuma și târ­gurile și pe urmă drumul țerei și câmpul? căci și în aceste are loc și drept limba na­ționalităților! — Dealimintrea darul de care e vorba, naționalitățile l-au avut ab antiquo. Legea de naționalități nu trebuia atât să dea cât se reguleze ce a fost și ce se duse la o parte prin us și prin abus. Dar se zi­cem că au dat Maghiarii. Darea lor, cum am mai Zis. Prin desele „tehetőségigi” este atât de capitoasâ, încât dacă mai vezi că pănă jos în popor toată administrațiunea e numai maghiară, nu mai are nici puținul dar nici o valoare. Red. FORȚA. Muntele Atos. (Urmare.) Muntele Atos este bine cunoscut învățaților din lume, pentru că visitat a fost adesea de exploratori pricepuți, care­­ au studiat pe larg în toate privințele și care au și publicat în țările lor opere pline de erudițiune mai în toate limbele cultivate, chiar în limba georgiană și sârbească. Din punctul însă de vedere românesc, pe­ninsula atonică n’a fost încă explo­­rată de loc, cu toate că dintre toți streinii Românii sânt în cestiune cu mult cei mai interesați de a studia manuscriptele, înscripțiunile, odoarele, portretele, veștmintele, polmenirile, etc. care privesc în mare parte istoria lor. Acest adevăr nu va poate suprinde de fel, domnule președinte, pentru că cu­­noasceți mai adânc de­cât mine ana­lele noastre din trecut și sciți bine că totdeauna România peste măsura mij­loacelor sale, a ajutat pe creștinii din orient. Intr’adevăr, țările locuite de ortodocși mai în contact cu Turcii au fost timp indelungat numai Româ­nia, Serbia, Bulgaria și Grecia, cel pu­țin pănă la 1774 când a început pe­ste Dunăre și Rusia victorios a se lupta cu Turcii. Bulgaria, ne spune Hurmu­­zachi, după ce fu susținută prin Șișman, cel din urmă rege, căzu și ea sub Turci ca simplu vilaet în 1391. Serbia dispare din istorie la 1459 când s’a încorporat definitiv în îm­părăția turcească, împreună cu Bos­nia la 1463 și cu Brțegovina la 1467. Remâne dar în picioare Româ­nia ...... unde soldatul lui Christos, Ștefan­ cel­ mare, se urca falnic pe tron în Suceava (1456) tocmai, pe când împărăția creștinilor de peste Balcani căzuse de tot sdrobită sub zidurile din Constantinopol, în grozava năvă­lire a ienicerilor lui Mohamet (1453.) Grecia, care din vechime depăr­tată n’a putut avea o istorie națio­nală mulțime de secole, s’a constituit independentă între anii 1821—1833, când, în urma tractatului din Londra, principele Oton din Bavaria s-a suit pe tron în Nauplia. După trei secole și jumătate Ser­bia, în urma resboiului său național din 1815, a triumfat în 1830, când Sultanul Mahmud a recunoscut autono­mia Șerbilor sub domnia ereditară a lui Miloș Obrenovici. In urma bătăliei de la Plevna, unde mulți Români au murit pentru creștinii din peninsula balcanică, Bul­garia s-a sculat autonomă în 1879, când principele Alexandru din familia Battenberg s’a suit pe tron în Sofia. Nu vă pot întreține și despre Muntenegru, unde zice legenda că s’a spart în plimbare sacul lui Dumnezeu plin cu munți ; pentru că, deși Munte­negrenii s’au luptat vitejesce și tot­deauna au putut menține liberă și in­dependentă cetatea lor firească; totuși, având în trecut aproape 150,000 lo­cuitori și poate 30,000 de lei venituri budgetare, n’au putut, din nenorocire, se ajute nici să apere decât abia mo­șia lor. Acum d­e președinte, e de prisos cu totul a mai număra pentru Acade­mia română bătăliile numeroase și sângeroase, în care Românii din princi­patele dunărene s’au luptat în timp aproape de cinci secole contra Turci­lor, dela Mircea I (Rovine 1398) pănă la Carol I (Plevna 1877). Mai puțin însă cunoscute ne pot fi sumele de bani, ce s’au trimis anual din munca Românilor în locurile sfinte din țările turceșci; voiu să vorbesc despre gră­mada de galbeni, ce s’a trimis în dar cu milioanele popilor greci din Fanar, fără ca și Grecii să dăruiască Români­lor cel puțin un dram de recunoscință după cum vă veți convinge cu prisos mai la vale. Veniturile mănăstiresci s’au ridi­cat, mi se pare, în anul din urmă 1863 la sumele colosale de lei vechi 26.023.673. Acest milioane de galbeni cu cele din sutele de ani trecuți, îm­preună cu toți banii cheltuiți, pentru bisericele clădite, pentru odoarele dă­ruite și pentru resboaiele îndurate să fie transformat în total într’o piramidă de aur, ar întrece de­sigur în înăl­țime chiar muntele Atos. Fie cât de târziu, tot ’mi place să cred că Grecii și Slavii din penin­sula balcanică vor judeca drept odată și vor recunoasce toate sacrificiile Ro­mânilor în sânge, în bani și în cuget

Next