Telegraful Roman, 1882 (Anul 30, nr. 1-152)
1882-10-28 / nr. 126
Nr. 126 ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 7 fl., 6 Iuni 3 fl. 50 cr., 3 Inni 1 fl. 76 cr. Pentru monarhie pe an 8 fl., 6 Inni 4 fl., 3 Iuni 2 fl Pentru Străinătate pe an 12 fl., 6 Inni 6 fl., 3 Iuni 39. Sibiiu, Joi 28 Octomvre (9 Noemvre) 1882. Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Pentru abonamente și inserțiuni a se adresa la Administrațiunea tipografiei archidiecesane Sibiin, strada Măcelarilor 47 Corespondențele sânt a se adresa la: Redacțiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 43. Epistole nefrancate se refasă. — Articolii nepublicați nu se înapoiază. Anul XXX. INSERȚIUNILE Pentru odată 7 or., — de două ori 12 cr., — de trei or 16 or. rândul cu litere garmond — ui timbru de 30 cr. pentru fiecare publicare. „Ellenzék44. Foaia aceasta a continuat în unul seu 251, scriind un al doilea articol: „Este cestiune română?“ în acest al doilea articul glice, că nimenea nu are lipsă de simpatia Europei ca Maghiarii, pentru că Ungaria numai pănă atunci este un factor constitutiv al cestiunei orientale, pănă când Europa o crede în stare de a pune stavilă slavismului, îndată ce pe continent va prinde rădăcină credința, că Maghiarii nu sunt capabili a corespunde problemei acesteia, se vor începe planuiri, cu ce rase să i înlocuiască. „Ellenzék“ scie că statul unguresc nu pricinuesce nasterea unei credințe de felul acesta, se temeiase că lumea și fără cauză adevărată, prinzând odată credința aceasta rădăcini în opiniunea publică, va afla că este de lipsă a crea în locul Ungariei alte referențe mai durabile. Ar fi o rătăcire aceasta, însă trebue se se țină contt de ea, pentru că opera subminărei în contra patriei e deja începută. O mână de oameni, a căror număr abia ajunge pentru un comitat fără nici un motiv, lovind în față faptele și referențele, a început în presa germană a înstrăina simpatiile unei părți considerabile a societăței germane de câtră Maghiari. A<jli cu o epistolă în foaia augsburgeană, mâne în Gartenlaube, poimâne într’o broșură plină de injurii s’ar păre că e numai o picătură de ploaie pe granit față cu legea de naționaltăți. Dar „gutta cavat lapidem. Aici „Ellenzék“ face imputare biroului de presă, pentru că au chieltuit banii de subvențiuni pe foi obscure din provincie. După ce vorbeșce despre dimensiunile stricăciunilor ce susține că a făcut Schulvereinul, țh ° el ca până nu s’au așf țat valurile causate de agitațiunile săsesci, dintr’odată apare în piața de cărți memorandul român. „Putem spera, zice, ce i va lipsi influența bine calculată? Nu poate fapta aceasta să înducă în eroare în cugetarea lor și pe aceia, cari n’au dat crezăment agitațiunilor săsesci? Sașii trebue că sânt în drept, pentru că eacă acum și Românii! Măcar că memorandul conține inecsactități pipăite. Ce are a face? Cine se supune ostenelei a studia referențele noastre interne în detalii ? Memorandul vise îl iau o mână din curiositate și când îl pun din mână îl consideră de un țipet al unui popor apăsat. Mai lipseșce ca Mudrony din părțile de sus. Polii din părțile de jos sa capete poată a apela la Europa, unul în numele Slovacilor și altul în numele Slavilor și atunci tabloul, care și-l face străinătatea despre noi, este complet. „în fața faptelor acestora este foarte delicat lucru pentru publicist a afirma, că nu este cestiune română. Darău este, și e cu atât mai periculoasă, cu cât își ridică capul mai fanaticoasă. Apoi e puțină mângâere că mai curând vor cotropi ruinele pe Români decât pe noi. Ideea poetică că vom peri împreună nu ne însuflețesce de loc. „Să se învârte cineva numai în părțile ardelene. Publicistul maghiar se nu cadă în eroarea de a aminti de Slovaci, când e vorba de naționalitățile ardelene. Privească numai cetățile iarna, unde Românii își țin întâlnirile, iar vara privească Tușnadul, clopotacul Borsecul, unde „roșii“ din România își dau rendez vous (találkókét) cu „intransigenții“ ardeleni. Trebuie luat numai seamă că în Serbia este Bistrci, în România Brătianu în fruntea afacerilor, așadar bărbați, cari urmând tradițiunilor naționale pun în practică aspirațiuni naționale.“ Laudă în sfârșit zelul sacru al Românilor pentru tot ce e național, adunând avere și femeile nutrind la vetrele lor naționalismul și închee că numai acela'ce nu este cestiune română, care in zi,la mare închizându-și ochii susține că e întunerec. „Pe cât sânt Românii de nedrepți, pe atât sântem noi Maghiarii de fără putere de viață“ începe „El.“ (în anul 252) un al treilea articol intitulat „Nevitalitate.“ într’acesta susține „EU.“ că Maghiarii nu fac nimica, nici bine, nici rea. „Cestiunile mai mari politice le resoalvă Neamțul — în locul Pestei Viena, în locul Vienei Berlinul; cestiunile interne le resoalvă vre-o câțiva înciocolatori de codice; cestiunile sociale ce resoalvă ele de sine“ ; iar cestiunea națională. Zice, că a resolvat-o Révay, Kazinczy și Vörösmarty. „Ei însă n’au terminat-o. Au deschis numai calea cu desvoltarea limbei, șirul cel lung al agendelor au rămas pentru un timp de mai târziu. Timpul sau epoca aceasta am fi noi, dacă am fi. Puterea, averea, intelectualitatea e în manile noastre. Dacă am vie, multe am face. Cu mijloace egale înaintea ochilor noștri cât de mult a făcut Neamțul. Germanisează Alsația- Lotaringia, a nemțit Posnania, limba flandreză mai trăesce numai în biserică, din viață, din scoală, din administrațiune este alungată. Așa a făcut și încă întrebuințând violență Germanul, la care frații Sași aleargă cu pâri. Noi înse, având puterea în mână , am creat legea de naționalități*) „Am dat loc și drept limbei naționalităților în comună, în comitat, *) 1)iarul „Ellenzék,, scapă din vedere două lucruri: în privința puterei, averei și intelectualitatei asemenarea cu Germania șchioapătă. Germania este o putere mare independentă în înțelesul cel mai serios al cuvântului. Maghiarii la putere mare n’au avântat Ungaria niciodată independentă absolut a fost numai când au avut regi de viță streină în frunte (Din familia Corvinilor și casa Anjou); încolo, au stat când sub influența Germaniei, când sub a Turciei. — Legea de naționalități? are prea multe ușițe și în practică nesinceritatea ușițelor a luat dimensiuni așa de mari, încât se pare că darul a fost dela început destinat a fi un neste seminifog megial. Red. în școală, în presă, în biserică și în adunări *).“ După ce „Ellenzék“ mai aiurează că Maghiarii singuri au eluptat constituțiunea (Au eluptat-o Bismarck, Usedom etc. Red.) și au câștigat toate libertățile (?!) întreabă, că oare nesciință, ingratitudine sau rea voință este, când Românii se plâng Europei de apăsare și maghiarizare cu forța ? Aceasta din urmă nu o admite nicidecum. I trebue dovezi și martori,îndrăsneață fățărie. Când ministrul de culte și instrucțiune vine cu proiecte în dietă, care au în vedere scopul maghiarisărei, când acele devin legi și se aplică, când presa maghiară întreagă cu „Ellenzék“ schiază că a prea întârziat cu maghiarizarea etc. etc. și tot mai cere dovezi și martori ? Red.) „Ellenzék“ învinge apoi pe guvern că nu se folosesce de mijloacele, la care este îndreptățit, ca se maghiariseze și de nou se plânge asupra Românilor și asupra religiunei grecoorientale că romanisează. Admite maghiarisare între Slovaci și Jidovi, nu insă între Români. „Arate, Zice „Eli.“, un singur Român, care s’ar fi făcut maghiar sub influența constituțiunei. Nu e nici barem unul.“ în fine plângându-se că limba mijlocitoare în Transilvania e cea română și că Maghiarii nu fac nimic pentru ca să câștige limbei lor influență; că Cluju 1 cetatea cea mai radical maghiară din toată Transilvania *) Cum de a uitat „Ek." cârciuma și târgurile și pe urmă drumul țerei și câmpul? căci și în aceste are loc și drept limba naționalităților! — Dealimintrea darul de care e vorba, naționalitățile l-au avut ab antiquo. Legea de naționalități nu trebuia atât să dea cât se reguleze ce a fost și ce se duse la o parte prin us și prin abus. Dar se zicem că au dat Maghiarii. Darea lor, cum am mai Zis. Prin desele „tehetőségigi” este atât de capitoasâ, încât dacă mai vezi că pănă jos în popor toată administrațiunea e numai maghiară, nu mai are nici puținul dar nici o valoare. Red. FORȚA. Muntele Atos. (Urmare.) Muntele Atos este bine cunoscut învățaților din lume, pentru că visitat a fost adesea de exploratori pricepuți, care au studiat pe larg în toate privințele și care au și publicat în țările lor opere pline de erudițiune mai în toate limbele cultivate, chiar în limba georgiană și sârbească. Din punctul însă de vedere românesc, peninsula atonică n’a fost încă explorată de loc, cu toate că dintre toți streinii Românii sânt în cestiune cu mult cei mai interesați de a studia manuscriptele, înscripțiunile, odoarele, portretele, veștmintele, polmenirile, etc. care privesc în mare parte istoria lor. Acest adevăr nu va poate suprinde de fel, domnule președinte, pentru că cunoasceți mai adânc decât mine analele noastre din trecut și sciți bine că totdeauna România peste măsura mijloacelor sale, a ajutat pe creștinii din orient. Intr’adevăr, țările locuite de ortodocși mai în contact cu Turcii au fost timp indelungat numai România, Serbia, Bulgaria și Grecia, cel puțin pănă la 1774 când a început peste Dunăre și Rusia victorios a se lupta cu Turcii. Bulgaria, ne spune Hurmuzachi, după ce fu susținută prin Șișman, cel din urmă rege, căzu și ea sub Turci ca simplu vilaet în 1391. Serbia dispare din istorie la 1459 când s’a încorporat definitiv în împărăția turcească, împreună cu Bosnia la 1463 și cu Brțegovina la 1467. Remâne dar în picioare România ...... unde soldatul lui Christos, Ștefan cel mare, se urca falnic pe tron în Suceava (1456) tocmai, pe când împărăția creștinilor de peste Balcani căzuse de tot sdrobită sub zidurile din Constantinopol, în grozava năvălire a ienicerilor lui Mohamet (1453.) Grecia, care din vechime depărtată n’a putut avea o istorie națională mulțime de secole, s’a constituit independentă între anii 1821—1833, când, în urma tractatului din Londra, principele Oton din Bavaria s-a suit pe tron în Nauplia. După trei secole și jumătate Serbia, în urma resboiului său național din 1815, a triumfat în 1830, când Sultanul Mahmud a recunoscut autonomia Șerbilor sub domnia ereditară a lui Miloș Obrenovici. In urma bătăliei de la Plevna, unde mulți Români au murit pentru creștinii din peninsula balcanică, Bulgaria s-a sculat autonomă în 1879, când principele Alexandru din familia Battenberg s’a suit pe tron în Sofia. Nu vă pot întreține și despre Muntenegru, unde zice legenda că s’a spart în plimbare sacul lui Dumnezeu plin cu munți ; pentru că, deși Muntenegrenii s’au luptat vitejesce și totdeauna au putut menține liberă și independentă cetatea lor firească; totuși, având în trecut aproape 150,000 locuitori și poate 30,000 de lei venituri budgetare, n’au putut, din nenorocire, se ajute nici să apere decât abia moșia lor. Acum de președinte, e de prisos cu totul a mai număra pentru Academia română bătăliile numeroase și sângeroase, în care Românii din principatele dunărene s’au luptat în timp aproape de cinci secole contra Turcilor, dela Mircea I (Rovine 1398) pănă la Carol I (Plevna 1877). Mai puțin însă cunoscute ne pot fi sumele de bani, ce s’au trimis anual din munca Românilor în locurile sfinte din țările turceșci; voiu să vorbesc despre grămada de galbeni, ce s’a trimis în dar cu milioanele popilor greci din Fanar, fără ca și Grecii să dăruiască Românilor cel puțin un dram de recunoscință după cum vă veți convinge cu prisos mai la vale. Veniturile mănăstiresci s’au ridicat, mi se pare, în anul din urmă 1863 la sumele colosale de lei vechi 26.023.673. Acest milioane de galbeni cu cele din sutele de ani trecuți, împreună cu toți banii cheltuiți, pentru bisericele clădite, pentru odoarele dăruite și pentru resboaiele îndurate să fie transformat în total într’o piramidă de aur, ar întrece desigur în înălțime chiar muntele Atos. Fie cât de târziu, tot ’mi place să cred că Grecii și Slavii din peninsula balcanică vor judeca drept odată și vor recunoasce toate sacrificiile Românilor în sânge, în bani și în cuget