Telegraful Roman, 1886 (Anul 34, nr. 1-137)
1886-01-16 / nr. 5
18 TELEGRAFUL ROMAN, scrierea numită a dlui loan Slavici, am risca, ca dsa din nou se ne declare de „insolenți“ și să susțină, ca n’am avea destulă autoritate literară, ca să ne putem da o judecată obiectivă în aceasta privință. Dacă noi nu suntem competenți a critica pe „marele literat“ loan Slavici, atunci desigur este competent și este autoritate literară destul de mare înaintea d-sale colaboratorul său la opul etnografic și istoric „Die Völker Oesterreich- Ungarns,“ cunoscutul istoric maghiar dl Paul Hunfalvy. Le vedem clar cum ilustrează acest „savant“ ungur „pudoarea literară“ a d-lui Ioan Slavici. Intr’un tractat istoric întitulat: „Cum scriu românii istoriă“ și publicat în „Revista ungurească“, fasciculul din Martie 1885, dl Paul Hunfalvy se încearcă a dovedi, că toți istoricii români sunt nisce mincinoși și oameni față de caracter. Și la ce autoritate credeți, se provoacă istoricul maghiar spre a întări aserțiunile sale infamante? La autoritatea „marelui literat“ Ioan Slavici. Iată ce scrie Hunfalvy alias Hundsdorfert în unul din pasagere, în care vrea se combată veracitatea istoriei lui Petru Maior: „Sinceritatea și iubirea de adevăr nu zace în caracterul românului, limba lui nici că are vr’un cuvânt, prin care să le esprime, așa ne învață unul din conducătorii românilor, dl Ioan Slavici în Sibiu. Pentru aceea „clevetirea și defăimarea maghiarilor nu este decât un adevăr valah.“ Hunfalvy își susține aceasta aserțiune prin următoarea notă: „Slavici scrie espres următoarele: (Die Rumänen, Verlag von Karl Prohaska, 1881.) „Sinceritatea după conceputul român nu este o virtute, și nici că există în limba română vr’un cuvânt pentru ea.“ într’o notă explică Slavici „lucrul și mai cu deamănuntul ”scend. „Peste tot sinceritatea nu e privită la români ca o datoriă, și cel ce spune „adevărul causându-și prin aceasta o pagubă, e luat în rîs. „Pentru cei mai apropiați vecini ai românilor însă, pentru „maghiari, sinceritatea este o datorie, și maghiarul din causa „sincerității sale e luat în rîs de români.“ (Pagina 115 din cartea dlui loan Slavici.) „Sentimentul de pudoare literară“ ’l-a condus pe dl loan Slavici, când a aruncat o asemenea batjocură în fața poporului român, pentru ca se poată trece înaintea lui Hundsdorfer ca singurul istoric român, care a scris „adevărul“ ? Ori doară crede dl Ioan Slavici, că dacă scrie pentru bani și pentru streini, nu trebuie să aibă simț de pudoare literară și să spună adevărul „căci ar da de pagubă?“ Dar atunci cum vine, că scriind românesce în „Tribuna“ pentru români, continuă a deveti și batjocori neamul românesc? Cum vine că d-sa chiar și între „esistențele catilinare“ găsesce o deosebire în detrimentul românilor, declarând că numai cele române sunt primejdioase, pe când cele maghiare sunt inofensive” („Tribuna Nr. 104 din 1884). Martore sunt colecțiunile pariului nostru, că numai în cozuri estreme și cu multă părere de rău luăm notiță despre păcatele altora, mai ales dacă aceștia sunt din mijlocul nostru, nu ca dl Ioan Slavici, care ne spune, că „totdeauna cu satisfacțiune ia notiță despre greșelele făcute de aceia, pe cari îi combate.“ („Tribuna“ Nr. 200 din 1885.) Cum că afirmarea noastră este întemeiată pe adevăr, documentează și faptul, că un an și nouă luni nu ne-am gândit a esploata în contra dlui Ioan Slavici batjocurile, ce le aruncă el, în cartea memorată, în fața poporului român. „Românul e îngăduitoriu și sunt multe păcate, altfel cu grele, pe cari în curând le trece cu vederea“ scrie dl Ioan Slavici („Tribuna“ Nr. 241 din 1885). Noi departe d’a fi trecut cu vederea, dar am voit să uităm pentru moment, „cu adâncă mărinire, și cu spirit îngăduitoriu“, insolenta scriere a dlui loan Slavici din 1881, în credință și ’n speranță, că d-sa se va îndrepta, și din respect cătră fundatorii „Tribunei“ cari erau în credință, că au înființat un diariu cu program național, însă dl loan Slavici, necum se se îndrepte, mai are curagiul de a ne insinua și nouă celor dela „Gazeta Transilvaniei“, că am fi conduși de „interese ordinare“, are cutezanța de a susținea, chiar într’un moment, când prin incapacitatea ori rea credința d-sale a dat adversarilor noștri din nou ocasiune spre a defăima causa românilor ardeleni, are cutezanța, dhem a susținea, că d-sa „e chiemat a spune adevărul asupra celor ce se petrec și a esprima sentimentul public al românilor.“ („Tribuna“ Nr. 207 din 1885.) într’un articol final vom arăta ce și pe cine representă în adevăr dl Ioan Slavici. Comentariu. Cu ocasiunea desbaterei budgetare în dieta Ungariei s-a încins o aspră campanie asupra naționalităților din Ungaria, care a vărsat lumină asupra încordărei maghiarilor de a ne amalgamisa și a incăpăținării naționalităților de a-și conserva individualitatea lor națională. Ziariul „Vaterland“ din Viena comunică în această privință un comentariu potrivit, pe care în traducerea „Gazetei Transilvaniei“ ’l publicăm și noi. Iată comentariul: „Cu ocasiunea dezbaterei generale asupra budgetului statului ungar, oposițiunea maghiară din dietă a adus din nou în discusiune și cestiunea naționalităților precum și atitudinea guvernului față cu diferitele popoare ale statului. I s’a obiectat guvernului, că în cestiunea naționalităților nu dovedesce „energie“ și că în urma aceasta „în cei dece ani din urmă agitațiunea în contra ideei de stat ungare a crescut.“ Lipsesce în acțiunile guvernului „politica națională“ conducătoare, care după definițiunea unui distins deputat oposițional consistă în aceea, „de a susține și a întări statul ungar, de a forma din poporațiunea Ungariei o unitate tare și de a asigura existența națională independentă și domnirea russei maghiare.“ „Această definițiune ne învață în destul, că în fond nu este nici o diferință între partida guvernului și între o posițiune asupra „politicei naționale“ și a „ideei de stat ungar.“ Amândouă direcțiunile au scopul de a face din statul poliglot un stat național maghiar exclusiv, unificat și prin limbă. Oposițiunea numai de aceea este nemulțumită, pentru că după a ei părere guvernul și partida lui au procedat în această privință în mod prea moderat și îngăduitoriu. Faptul, că toate partidele maghiare din dietă sunt una în cestiunea naționalităților, care consistă mai vârtos în întărirea egemoniei rassei domnitoare și în ilotisarea (dela „ilot“) tuturor celorlalte naționalități ale țării, acest fapt a încetat de mult a mai fi un secret pentru cei ce cunosc împregiurările. Nu trebue decât să fie omul cu ochii deschiși și ușor va putea observa pretutindenea această armonie.“ „Cu toate acestea, se pare că politicului și omului de stat maghiar, care conduce ar fi finele guvernului, îi insuflă oarecari temeri faptul, că șovinismul maghiar cresce pe fii ce merge. Am observat și la altă ocasiune, cum a respins el proiectul de a se impune dări tuturor locuitorilor țării în favoarea reuniunilor de maghiarizare, și cum i-a armoniat să nu provoace pe maghiari, în discursul său de la 14 i. c. declară, că el „nu va ceda pretențiunilor șovinismului maghiar. “ „Aceasta nu poate fi decât lăudabil; în treacăt observăm, că dl Tisza aproabă totodată existența acestui „șovinism maghiar“, despre care dl Jókai a susținut în discursul său îndreptat contra comitelui Albert Apponyi și rostit în Cașovia, că n’ar exista. Dar dl Tisza mai adauge, că „respinge orice pretențiune a naționalităților ce merge prea departe“. E de regretat, că n’a indicat unele din aceste pretențiuni, „ce merg prea departe“. Pe cât se im noi toate dorințele și gravaminele nemaghiarilor în privința naționalității lor se mișcă în nișce margini foarte modeste, ba ele nici că consistă în altceva decât în cererea de a se esecuta cu dreptate concesiunile și așa foarte minime ale așa numitei „legi de naționalitate“ (din anul 1868). Dacă și această pretențiune este considerată ca una „ce merge prea departe“, atunci într’adevăr, că nu mai e modiu de înțelegere cu aceste naționalități, atunci fără îndoială, că stă rău și cu pacea internă a țării și cu prosperarea ei viitoare. „Dl Tiszadice: „idea de stat ungar se poate apăra și în limba germană.“ „Mișcarea“ ce a produs-o această aserțiune pe băncile stângei extreme, o înțelegem foarte bine; de la „viua aprobare“ pe partea dreaptă (guvernamentală) am dori însă, ca să se tragă din ea și consecințele necesare și practice. Dacă existența și prosperarea Ungariei nu este legată de șibolezul unificării limbistice; dacă această existență este condiționată în mod foarte însemnat și de la energicul concurs al nemaghiarilor, atunci aceia, cari combat elementele nemaghiare ca „străine“ și caută a le slăbi pe acestea, sau chiar a le respinge, sau cel puțin a le absoarbe, atunci,ficem, lovesc într’un interes vital al țării, atunci pretinde acelaș interes, ca aceste elemente, ca tot atâța factori însemnați pentru susținerea și prosperarea țării, să fie înaintate în cultura lor materială și spirituală și sprijinite prin fapte. Și fără de aceea legile positive ale țării prescriu guvernului, ca să promoveze de fapt interesele naționale ale popoarelor nemaghiare. Căci doară dreapta și zeloasa esecutare a legilor este cea dintâiă datoriă a organelor statului.“ „Ce vedem însă în realitate? Puterea de stat întâmpină pe nemaghiari nu cu bunăvoință, ci cu hotărîtă neîncredere, cu toate că ministrul-președinte însuși declară, că „în contra masei celei mari a naționalităților ce trăiesc în această țeară din punct de vedere al patriotismului nu se poate ridica nici o acuzare.“ Cum vine în se dl Tisza îndată după aceasta, ea să vorbească de „insuințele incorecte ale naționalităților?“ Este oare iubirea și cultivarea limbei materne una din aceste insuințe? Cu cuvinte volante precum „apostol al Schulvereinului german,“ „omladinist,“ „dacoromân“ și altele acestea, nu este nimic Șis. Acestea nu sunt decât mijloace de agitațiune compacte ale șovinismului, care declară pe fiecare de un „rău patriot,“ dacă are nenorocirea de a fi născut din părinți nemaghiari. „Părerea ministrului președinte cu privire la posițiunea maghiarismului, este asemenea plină de contraziceri. Odată se provoacă la aceea că, după datele statistice ungurismul în deceniul din urmă nu a scăzut, ci s’a înmulțit în mod însemnat“, și apoi totul accentuează iarăș frasa „reuniunilor de cultură și de limbă“ maghiarisătoare, că „maghiarii Moga — ca bărbat erudit, rutinat, binecunoscătoriu de limba latină, carea era limba de administrațiune esternă față de autoritățile superioare — era stâlpul, autoritatea și puterea spirituală, în jurul căruia se învârteau toate afacerile administrative mai de însemnătate ale episcopiei. Să ne întoarcem acum la cestiunea seminariului. Prin decretul aulic din 31 Decemvrie 1811 Nr. 2371 s’a cerut între altele dela guvern: una vero . planum erigendo disunitorum seminarii.................... . absque ulteriori m era submutat. La aceasta guvernul, după ascultarea și la propunerea consistoriului episcopesc rescrie din 30 August 1813 Nr. 7985, că propunerile consistoriului în scopul înființărei unui seminariu, față cu puterea și starea fondului sudocsial, sunt prea exagerate și că spre ajungerea acestui scop, trebue să se ia refugiu la facerea de colecte benevole. în urma acestei relațiuni guverniale, a urmat rescriptul preaînalt dela 10 Mai 1816 Nr. auric 1281, care rescript — și anume partea, ce priveșce seminariul — fiindcă din mai multe puncte de vedere este de deosebită însemnătate, — lăsăm să urmeze aici în întregime și în tecstul lui original. Circa seminarium pro clero non unito consti tuendum. l-o Habita benigna refîexione motivorum per episcopum graeci-ritus nonunitum in eo adductorum quod plerique nonuniti in periferia Cibiniensi et Coronensi habitent__ benigne indulgemus ut pro residentia episcopi ac clero juniore nonunitorum in civitate Cibiniensi idonea aliqua domus exquirator, summa capitali per vos gubernium nostrum regium e fundo sydoxiali cum 15,120 fi. proposita, in comparationem et adaptationem aedium pro seminario aptarum una cum pecuniis e benevolis oblatis provenientibus convertenda................................................ 2- 0 Numerum alumnorum in neoconstituendo seminario non unitorum intertenendorum quo primo exordio in 24 capitibus stabiliendum, media vero per Consistorium nonunitorum ad augendum questionatum seminarium projectata, in observum legum, eo minus attendi possunt, quod sicut aliarum receptarum religiorum instituta sensim et succesive accreverunt et benefactores invenerunt, ita Seminarium etiam eléri non uniti si semel exordium habuerit, absque ullis onerosis exactionibus promotores et benefactores reperturum sit..................................................* 3- 0 In constituendo Seminario benigne intentus finis atque intento Nostra ea sit, ut in hoc juvenes pro cura animarum promovendaque populi valachici non uniti cultura, apti et idonei eformari queant. 5 o Ad seminarium non unitorum nonnisi tales juvenes recipiendos statuimus, qui studia gimnasialia bono cum successu terminarunt, in Seminario vero philosophica studia per biennium, et studia theologica per triennium tradanda erunt. Pe baza acestui rescript s’a și întreprins colecta de bani între creștini, din suma colectată și din anticipațiunea de 15,120 fi. din fondul sydoxial, s’a cumpărat pentru seminariu casa din strada Cisnădiei astăzi sub Nr. 7 aflătoare, însă pănă când s’a putut efectul actul cumpărării după formele prescrise, a trebuit se se delature alte greutăți și afacerea a trebuit să treacă prin multe peripeții. Contele Bránffy György, atunci gubernator al țărei era proprietariul acelei case. Se idee, că el era decis să o vândă, însă nicidecum la un cumpărătorul sas, ci numai la români, însă pe acele timpuri românului i era imposibil a-și agonisi și a posede realități imobile în interiorul cetății. Dreptul statutar săsesc, așa numitul „Jus protimiseus“ da rudeniilor vânzătoriului și vecinilor din meduiia realităței vânjânde drept de preferință la cumpărarea acelei realități, în lipsa rudeniilor contelui Banffy și a vecinilor casei vândânde, ca nu cumva aceasta — situată în centrul cetății — să devină proprietate românească, magistratul cetății a uzurpat pentru comuna cetățenească acest drept de preferință față de târgul contractat între contele Bánffy și episcopul Moga. (Va urma.)