Telegraful Roman, 1902 (Anul 50, nr. 1-146)

1902-01-01 / nr. 1

1_____________ _______ Sibiiu, Xfrvţi 1/14 Ianuarie 1902 Anul L biblioteca CONTRALA tipare Marţia, Joia şi Sâmbăta. Pentru abonamente şi inserţiuni a se adresa la Administraţiunea tipografiei archidiecesane Sibiiu, strada Măcelarilor 45 Corespondenţele sunt a se adresa la Redacţiunea „Telegrafului Român“, strada Măcelarilor Nr. 34. Epistolele nefrancate se refuză. Articolii nepublicaţi nu se înapoiază. ABONAMENTUL Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarchie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 6 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 l'., 3 luni 6 C. INSERT1UNILE: Pentru 14 fii., — de două ori 24 fil., — de trei ori 30 fil. rândul cu litere garmond Credinţă-tărie! ) Românului mult i-a fost dat să sufere. Viaţa lui lividă mereu a fost adumbritâ de temere şi nesiguranţă. In întreaga curgere a veacurilor grele, ca într’o noapte adâncă, numai pe dibuite a călcat poteca vremii. Singur hoptitul credinţii l’a păzit, ca să nu alunece de pe ponerele esistenţii în abisul nimicirii .... Timpuri senine, veacuri luminoase puţine a ajuns încolo ca un lung freamet de suspine, ca o tânguitoare cantilenă i-a fost trecutul. Din caerul suferinţelor e tors în- n treg firul trecutului nostru, car’ pânza' istoriei noastre e urzită în răsboiul du- ‘ rerii şi ţăsută prin iţele duşmăniilor.^ Ademeniri, curse şi ameninţări, scris i-a fost Românului, ca preste toate acestea să treacă în pace şi se scape teafor, întreg, sănătos, renoit. Greul vieţii l-a întărit în credinţele sale; vitregitatea şi loviturile sorţii i-au fermentat nervii de viaţă şi i-au mărit puterea de resistenţă, care suferinţele trecutului îl îndrituesc azi la o searte mai bună şi îi umplu peptul de încredere pentru vremile de apoi, cari au să-i aducă răsplata atâtor veacuri de jaf şi de urgie. S’a asemănat adese Românul cu bradul. Şi nu fără temeiu. Destul adevăr în aceasta asemănare. In munţi petroşi, în ţinuturi răci şi sălbatice cresce bradul. La adăpostul dealurilor stâncoase a crescut Românul. Caastele munţilor cu desişul brădetului i-au fost loc de apărare dinaintea sălbatecelor valuri de popoare, cari au năvălit de-a valma preste scumpa lui moşie şi i-ar fi adus sfîrşit cumplit, de nu se aţinea în văi şi în munţi. Şi de atuncea, Codru-i frate cu Românul. Anevoe răsare bradul, dar’ prinde rădecini adânci în stânca vertesa. Scoat apoi din strînsorile încheeturilor 3 bolovani, se înalţă falnic sus ... şi ei mai sus, spre ceriu. E gigăt şi oblu.u greu s’a întrămat Românul, cei apedecat a fost nu de bolovani, ci de vskxatii cari îi tăiau calea, când îi era lumea mai dragă. Dar’ răsărit odată, a crescut, s’a închegat, s’a întărit şi s’a înmulţit. E robust şi harnic. Trăinicia lui ni-o arată oglinda trecutului şi despre ea ne povestesce glasul profetic al viitoriului. Viforele şi récéla ernii nu sunt în stare a-i răpi bradului podoba, coroana, verduţa. Greul, năcazul şi amarul sutelor de ani nu îi putură clăbuci Românului puterea, viaţa, mândria. Lauda Domnului bradul a fost ales să o vesteasca prin simbolul credinţii, înălţându-şi vârful cu cruce până ’n crâsta ceriului. Crucea — puternic chip al biruinţii, neuitat memento al isbândjii: „Hoc signo vinces“. — Cu crucea vei învinge, prin credinţă te vei înălţa. Şi cărui neam i-a ajutat credinţa atât de mult, ca neamului românesc! Credinţa l-a scăpat din ghiara nimicirii, tot credinţa îl apără şi azi de multe neajunsuri, Căci credinţa ’n Dumnezeu Pune sfântul scut al seu Intră bine şi ’ntre fiu .. . „ Lăudaţi numele Domnului şi umblaţi în căile drepţilor!“ Credinţa ne-a scos din noaptea sbuciumăriior la lumina isbândii. Dar’ nu ni-a dat încă lumină deplină. Nici soarele dimineţii nu îşi revarsă dintr’odatâ toate razele sale de căldură şi de viaţă. Faptul zilei îl vestesce numai o slabă licărire, ce se ivesce la sprânceana din zorit a prisontului. Şi tot ce vegetază se schimbă la aceasta slabă licărire. Natura se desbracă de haina sumbră a tânjirii şi mugurii primăverii se desvălesc pe răgaz, adăstând tăria soarelui din amăza zilei. întunecatul orizont al vieţii româneşci abia de-o jumătate de secol încoce a prins a fi mângâiat de razele dulci ale unui răsărit modest, cari însă în modestia sa cuprinde nădejdea înălţării, pentru a cărei ajungere atât de lungă este calea. Atât de greu este suişul din marginea prizontului până la culmile lui. Departe de a fi ajuns la treapta la care-i sorocit a ajunge, ci mai vârtos fiind încă pe primii fuscei ai scării de suire, Românul luptă şi astăzi ca totdauna. In lupta lui credinţa îl oblăduesce, îl face să lupte cu tărie, pentru ca să aibă drept a pretinde de la ursita sa mai mult har şi mai mare dărnicie de bunuri, pentru relele pe cari cu largă mână i le-a aruncat răbduriului popor. A luptat şi luptă onest Românul, nepretinitând nimic de la nime , afară de aceea ce i se cuvine ca unui popor cu putere de viaţă şi cu dor de traiu mai cinstit şi ca unui neam plin de rîvnă nobilă şi de aspiraţiuni înalte, îşi pretindea totdeauna Românul ceea ce era al seu: dreptul de a fi stăpân în casa lui şi pe moşia lui, cel mai ele- - mentar drept, ce-i compete ori-cărui* om şi ori-cărui popor. Fraţii noştri de dincolo pe la mij- locul veacului trecut îşi văcjură deja p ruda binecuvântată a ostenelelor şi a! stăruinţei lor; ear’ noi tot pe atunci, primirăm promisiunea împlinirii postu-’ latelor noastre. Dar din acâstă solemnă promisiune ne-am ales cu amărăciunea decepţiu..!!. Când să propăşim, ni s’a iezit calea. Se munciau vecinii noştri, ca să ne vadă oară acolo de unde am plecat. Cam aşa e şi azi. Stăruinţa în luptele cinstite alor 5 decenii trecute însă ne mângăe azi cu resultatul, că terenul de muncă atât de delimitat în trecut, s'a mai lărgit întru câtva, că numărul forțelor de muncă s’a mai sporit și prin urmare suntem în drept* a spera, că nu mult va mai întârzia* ducerea la îndeplinire a desideratelor*. noastre. Veacul în care trăim le va vedea poate pe una câte una luând trup. Dar’ în primul rând de la noi şi de la vrednicia noastra atârnă putinţa de a isbuti. Să ne dăm întâiu seama de greşelele noastre şi să ne silim a ne desbăra de ele. Să nu o trecem cu vederea nici pe cea mai mică, căci adesea din o greşală foarte mică se pricinuesce cea mai mare primejdie. Să ne grăbim, ca să nu ne apuce ora a douăsprezecea. Să pătrundem bine rostul chemării noastre. Să păstrăm credinţa părinţilor, dar să ne ferim de scutul molaticei indolenţe, să scuturăm astmatica haină a nepăsării şi să îmbrăcăm în locu-i sumanul hărniciei!! Nouă nu ne este ertat a obosi.* Putere, voinţă tare şi credinţă neelin-*’ tită, iată de ce avem noi lipsă. Să ne înălţăm preste tânguiri şi să nădăjduim cu credinţă tare, căci:* Credinţa 'n zilele de-apoi E singura tărie ’n noi. (I. L s.) ieditări de Crăciun. Abrud îl 8 ianuari. Scriu aceste şire în prasnicul Crăciunului. Cuvine-se, ca noi, fiii credincioşi ai bisericei şi neamului nostru, în zile sfinte ca şi acestea, să medităm despre însămnătatea acestor sărbători şi despre situaţiunea grea de azi a poporului român, din care se constitue biserica noastră şi care prăsnuesce aceste sărbători. Tropariul sărbătorilor Crăciunului în modul cel mai nimerit ne indigiteaza însămnătatea acestor sărbători, prin cuvintele că, prin nascerea Mântuitoriului nostru Iisus Christos: „răsărit'a lumii lumina cunoscinţei, că întru dînsa cei ce slujia stelelor, de la stea s' au înviţat, să se închine Lui, soarelui dreptăţii “ Divine cuvinte! Divine, pentru că ne arată, cum divinitatea mântuitoriului nostru presentatu-s’a omenirei în simbol de „lumină“ şi de „dreptate“, şi ne învaţă, cum fericirea şi mântuirea nostru şi a neamului nostru în El, în „lumină“ şi în „dreptate“ avem s’o căutăm. Cu pietate recerută serbătorind aceste zile de atâta însemnătate, să ne punem întrebările, că noi întru cât suntem vrednici credincioşi ai bisericei noastre şi demni fii ai poporului nostru român ? Intru cât suntem pătrunşi de sfintele învăţături ale bunei noastre maice biserică? Intrucât părtaşi ne-am făcut de scumpele daruri ale mântuitoriului nostru făcute întregei omeniri, de darul „luminii“ şi al „dreptăţii“ ? La întrebările acestea ar trebui să ni se cutremure toata fiinţa, să ne sângereze inima şi lacrimi să ne năpădescă, fiindcă dacă orbi nu suntem şi nu voim a fi, trebue să vedem, că suntem slabi credincioşi ai bisericei noastre şi şi mai slabi fii ai neamului nostru. Trebue să vedem, că ne încungiură mai mult întunerecul necunostinţei decât razele scumpe ale divinei „lumini a cunoscinţei“ ; şi trebue să vedem, că în ce priveste starea politică a poporului nostru, depărtată e de el divina „dreptate“, rob fiind el în ţara lui! In acesta tristă stare a nostra, dacă pietate de creştini şi sîmţ de români mai avem, şi dacă voim a mai spera în mântuirea noastră şi a neamului nostru, trebue ca necurmat să ne întrebăm, că de unde sunt toate aceste rele căzute asupra noastru, şi trebue, ca necurmat să medităm, că unde vom putea afla isvorul tămăduirei ? .. De unde sunt?.. De acolo, că nu cunoascem îndeajuns, şi nu ne stim însufleţi îndestul, de sfânta chiămare a bisericei noastre, care neamului nostru totdeauna scut mântuitor i-a fost în vremuri de grele ispite şi mari primejdii câte multe Lau ajuns! De acolo, că, moralitatea, aceasta basă fundamentală a religiunei ''iwitinesci, care totodată este şi cea mai frungă şi scumpă dintre toate virtuţile ometag^ni joc «de a o cultiva spre înflorire sufletele voostre, ca prin cultivarea ei formăm din noi caractere ferme şi integre, o negligăm. Şi o negligăm mulţi chiar dintră aceia, a căror chemare este să fie propagatori zeloşi ai ei. Ba o vedem chiar şi întinată, în mod sacrileg, prin fapte de egoism şi patimi păcatoase. Apoi de unde e acel rău, că mai mult întunerecul nestiinţei decât divina „lumină“ ne conduce în vorbele şi faptele noastre ? ... De acolo, în prima liniă, că ocărmuirile lumeşci, cele din lungul şir de secoli trecuţi, precum şi cea de azi, nu numai chemate ci şi datoare se se îngrijescâ de luminarea poporului nostru, — fost’au şi sunt, nu numai indiferente, ci făţiş vitrege şi duşmane nouă. Dar’ apoi obvine acest rău şi de la noi, din slăbiciunile şi păcatele nóastre. Orbi nu suntem, ci suntem cuprinşi de păcatul nepăsărei şi al indolenţei. Nu vedem, că voie de muncă statornică, zel neţermurit şi abnegaţiune trebue se avem, dacă progrese culturale şi intelectuale dorim. Pe vastele terene ale luminărei, de pe amvone şi catedre, prin ziaristică şi prin opumi lucrăm şi noi, şi încă în multe caşuri cu resultate lăudabile. Dar’ Indurerezâ-ne când trebue să ve-_dem, că unii factori, chiămaţi a lumina, cu voiă şi fără voiă, nu sunt destul de consolide datorinţele lor, binele obştesc e pentru ei lucru necunoscut, şi nobila lor chiămare o privesc singur numai de un isvor de câştig. Şi lipsesce-le inconscienţioşilor acestora puterea de a se înfrâna în păcatele lor şi de a se îndrepta,—şi lipsesce-ne şi nouă tăria sufletească, pentru ca pe atari păcătoşi, fie aceia săraci sau bogaţi, mici sau mari, spre îndreptarea lor să-i descoperim şi fără cruţare să-i sbiciuim. Şi de unde e şi acel rău, că divina „dreptate“ străină ni e nouă, şi că miseria slugărniciei şi a robiei politice apasă-ne şi ameninţă-ne cu periclitarea esistinţei noastre ? Firesce, derivă-se mai mult de la noi, şi de acolo, că sfinte nu ne sunt învăţăturile bisericei noastre, cari „dreptate“ propovăduesc întregei omeniri. De acolo, că noi ca şi miserii şi timidii sclavi, ne temem să ne apropiem şi să privim cu curaj în faţa lucitoare a „dreptăţii care şi a nostru avere “, dată nouă şi tuturor popoarelor de Mântuitoriul nostru. Şi de acolo, că noi ca şi trândavul, aşteptăm porumbul fript picat în gură şi paşi receraţi şi serioşi nu facem întru a ne revendica acest dar divin ca propria avere a nostru! Se aude de pe buzele şi din scrierile noastre, de multe ori strigătul după dreptate. Dar’ o facem aceasta astfel, că stârnim numai compătimire şi provocăm insul altora; o facem mai mult cu lamentări, ca cerşitoriul, care mi cere. Uităm, că până şi dobitocul, ca lipsă are de hrană, trebue să se mis întindându-şi barem grumazul şi căscându-’şi gura. Uităm, că mântuitoriul nostru Iisus Christos chiar şi restignire a suferit, numai pentru ca omenimea