Telegraful Roman, 1907 (Anul 55, nr. 1-142)

1907-12-08 / nr. 134

*M­r. 134 ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12­ C., 3 luni 6 C. Si­bi­iu, Sâmbătă" 8/21 Decemvrie 1907. Anul LV. TELEGRAFUL RO Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 fii rândul cu litere garmond. Conflicte. Sibiiu, 20 Decemvrie­­. In cursul desbaterilor purtate în reichsrathul dela Viena asupra proiectelor de lege despre pact, acum votate deja, mai mulți deputați au­­striaci și-au ridicat cuvântul în fa­vorul naționalităților nemaghiare dela noi. Lucru foarte natural. Sunt re­­presentanții unor popoare înrudite cu popoarele din Ungaria, pentru cari deci nu poate să fie irelevant, dacă le merge bine, ori rău, celor de aici. Unii în cuvinte mai cumpătate, alții în cuvinte mai aspre, au con­damnat procedura stăpânitorilor no­ștri față de cei ce nu sunt de o limbă cu ei, și au înfierat tendințele de maghirisare. Prezidentul reichsrathului, fi­rește, nu a aflat de lipsă a împe­­deca manifestarea părerilor în di­recția aceasta, pentru ce apoi mini­­strul-prezident al nostru, dl Wekerle, a ținut să-i dee o lecție în dieta țării noastre. Nu a rămas dator însă nici pre­zidentul reichsrathului, dl Weisskirch­­ner, căci în ședința de Luni, 16 De­cemvrie n. a reichsrathului a făcut declarație, primită cu aprobări gene­rale, că procedura prezidentului unei camere nu poate fi supusă nici unei critici, mai ales din partea unor fac­tori străini. Prezidentul parlamen­tului austriac nu se amestecă în afa­cerile interne ale Ungariei, dar pre­tinde, ca aceeaș tactică să se observe și față de dânsul. Se va opune deci în contra oricărui amestec a celor din Ungaria în afacerile interne ale Au­striei, și o astfel de procedură o de­saprobă. Ministrul-prezident al nostru, luând act despre aceasta declarație, a spus, că prezidentului Weiss Kirc­h­­­­ner îi lipsește simțul și tactul poli­tic, și că­­ va merge înainte. Con­flictul a fost deci aplanat. Dar s’a ivit alt conflict, și mai grav. Tot în ședința din 16 Decem­vrie a reichsrathului, votându-se le­gile pactului, s’a votat și proiectul de resoluțiune al deputatului Schil­ling­er, de cuprinsul următor: „ Considerând prigonirile pe cari au avut să le îndure în vremile din urmă naționalitățile nemaghiare din Ungaria, reichsrathul îndrumă guver­nul austriac, ca întrebuințând mijloa­cele ce-i stau la disposiție, se atragă atențiunea guvernului unguresc cu care s'a legat transacțiunea, că interesele conlucrării roditoare a naționalităților pretind să fie executată legea de na­ționalități din 1868 în spiritul drep­tății, umanității și al libertății de­pline“. Firește, supărare nouă la ai no­ștri, și în ședința dietei din 17 De­cemvrie guvernul a fost provocat să ceară satisfacție de la guvernul au­striac pentru această insultă. Mini­strul-prezident Wekerle a declarat, că a și cerut deja pe cale telefo­nică lămuriri, iar guvernul dela Viena a promis, că va repara gre­­șala. Și repararea a urmat la șe­dința din 18 Decemvrie, ministrul­prezident Beck a declarat în reichs­­rath, că hotărârea cu pricina, adusă de altcum din partea reichsrathului numai în urma unei neînțelegeri, după ce raportorul general pledase pentru respingerea propunerei fă­cute, guvernul nu o va executa, pen­­tru că ea formează un amestec în afacerile interne ale Ungariei, și reichsrattul nu fost competent să o aducă. Ai noștri vor fi mulțămiți cu declarația aceasta, și acum și con­flictul acesta al doilea e aplanat. Și așa va fi aplanat și al treilea, și al patrulea, și celelalte toate, când se vor mai ivi, p­entru că sigur se vor ivi, câtă vreme conflictul cel a­­devărat, izvorul tuturor acestora, nu vine aplanat și delăturat, nemulță­­mirea naționalităților nemaghiare din statul ungar. Când va fi aplanat odată acest conflict, nu se va mai amesteca nimenea, pentru că nu va mai avea motiv, în afacerile noa­stre interne, cari, zicem și noi, ne privesc de altcum numai pe noi, nu și pe cei din străinătate. „Cultura maghiară , și naționalitățile“. Adevărurile dureroase, asupra cărora a atras atențiunea lumii culte Björnsterne Björnson, secondat și de Tolstoi, au înfățișat stările din Ungaria într’o lumină cu totul su­părătoare pentru înfierbântații și grandomanii noștri patrioți. Contele Apponyi „cu fruntea ridicată“ promis un răspuns, care însă întâr­a­zie întruna. Probabil, în locul ace­stui răspuns, a apărut zilele trecute în Budapesta o carte voluminoasă, purtând titlul pus în fruntea acestor șire, scrisă de Baloghy Ernő, și care e îndreptată împotriva tuturor cele­brităților europene, cari și-ar per­mite a nu aproba direcția de ma­ghiarizare cu forța a politicei ultra­­șoviniste. Cartea începe cu acest motto: „Üdvözlet külföldi ellen­ségeinknek! (Salutare dușmanilor noștri din străinătate!)“ —și e im­punătoare numai ca formă exteri­oară, ca înfățișare... Ca cuprins e o carte foarte pu­țin serioasă, care n’ar merita nici o atențiune, fiindcă nu se ridică întru nimic peste nivelul obicinuit al pre­sei maghiare — și nu e nici mai bună nici mai rea decât multele producte similare ale literaturii pa­triotice. Ce ne face să insistăm to­tuși asupra ei? Mai întâi situația înaltă, ce ocupă în învățământul superior al țării autorul acestei scrieri. Apoi faptul, că ea este ex­presia fidelă a opiniei publice ma­ghiare, și deci poate servi ca o do­vadă mai mult în contra prea zălo­­șilor noștri „pacificatori“, (de altcum „de bună credință“) cari de o vreme încoace se află în treabă și nu vor nici de cum să înțeleagă­ zădărni­cia străduinței lor, demne de o cauză mai bună. Să vedem dar ce cuprinde a­­ceastă șugubeață carte, și cari sunt ideile războinicului autor? La sfârșitul războiului pelopo­­neziac ajungând, pentru scurtă vreme, Spartanii stăpâni peste A­­thena, începură o goană înfricoșată contra celor mai de frunte Atheni­eni, pe cari îi condamnau la moarte sub cuvânt, că în tot decursul ace­stui războiu de 3 decenii nu au fă­cut nici un bine pentru Sparta. Fi­rește că nu! E atât de evident cri­teriul de nedreptate, din care por­nea judecata Spartanilor, spre a da o aparență de legalitate schingiui­rilor volnice ce săvârșeau. Din acelaș criteriu de judecată falsă și nedreaptă pornește și dl Baloghy Ernő, enunțând în mod a­­podictic, că la evoluția socială a Ungariei nici una dintre naționali­tăți n’a contribuit cu nimic, fiindcă n’au adus ori n’au vrut să aducă nici un folos elementului maghiar, care este singurul îndreptățit să e­­xiste în această țară, drept, care celorlalte naționalități li­ se deleagă în mod absolut. In cadrele unor fugitive și de­fectuoase excursiuni istorice, înșiră pe rând toate elementele nema­ghiare, începând cu elementul ger­man, colonizat aci în diferite tim­puri. Mai multă supărare arată au­torul față de Sași, cari, deși încăr­cați cu atâtea privilegii și binefaceri din partea milostivei cârmuiri ma­ghiare, au avut totuși impertinența de a nu se contopi în elementul dominant, de a-și păstra în tot de­cursul celor opt veacuri firea lor deosebită, acel „Sonderzug“, cu care se m­ândresc Sașii, dar pentru care nu îi poate ierta șovinistul Baloghy, ci îi dăscălește aspru pentru acea­stă necuviință, certându i totodată și pentru politica lor ipocrită din prezent. Trecând apoi la Români pro­mite, că toată înțelepciunea și-o scoate din faimoasa scriere a lui Jancsó, despre care — deși se știe, că nu e decât o tendențioasă com­pilație ordinară — Baloghy crede totuși că e o excelentă opera de știință. Dovadă, că pe baza acestei compilații se simte îndemnat să atri­­bue lui Titu Maiorescu ideile filo­logice și istorice ale lui G. Șincai, să vorbească de un conciliu floren­tin în secolul XII, de un Inocențiu Klein, inițiatorul politicei naționale sub principii calvini ai Ardealului, și încă alte multe năzbâtii de felul acestora. Precum întreg restul cărții, așa și partea privitoare la Români, e fundamental greșită, pornită dintr’o informație unilaterală și neîndestu­lătoare, dând dovezi de o compro­mițătoare superficialitate și fiind plină de contraziceri izbitoare. In­­tr’un loc îi recunoaște pe Români de autohtoni, cu câteva pagini mai încolo declamează despre originea lor balcanică și chiamă în ajutor pe Kekaumenos, ca să facă mărturie despre ticăloșia acestui neam valah. (Fiind cartea dlui Jancsó isvorul, firește, nici nu se putea să lipsească citatul din Kekaumenos!) Apoi iarăș o întoarce spunând, că Românii, chiar dacă ar fi fost aici înaintea Maghiarilor, n’au făcut nimic, ci au dormit atâtea veacuri dearândul, ori stând cu mânile în sân au pri­vit, cum își varsă Maghiarii sângele nobil și pentru ei, cum civilizează țara, cum zidesc palate și castele, nu atât pentru dânșii, cât mai ales pentru binele acestor naționalități neînțele­gătoare, cari au refuzat cu atâta îndărătnicie a se împărtăși de bine­facerile îmbiate lor cu o rară gene­­rositate de cătră cavalereasca nație maghiară. Sârbilor le recunoaște oare­cari calități: statornicia și viclenia, dar nu îi poate ierta nici pe ei pentru crima de a fi luptat în interesul di­nastiei și de a fi cercat să-și aibă voivodina lor națională. In sfârșit pe bieții Slovaci nu-i mai înțege nici­decum. Cum de nu-și sar din piele de bucurie, când li se dă voie să se maghiarizeze ? Pen­tru că, mai are înțeles cineva, dacă vrea să fie Rus sau Maghiar, dar a voi să rămână Slovac......... pentru aceasta lipsește orice motiv psiho­logic. (!) De aceea nu se sfiește a mărturisi, că chestiunea de naționa­litate la acești oameni nu e decât „o jucărie meșteșugită și o comedie de prost gust1. (?!) Și ce reprezintă față de toate aceste neamuri nemernice, cari nu merită nici numirea de naționalități, fiind ele numai niște risipituri, niște frânturi din diferite popoare — ce reprezintă elementul maghiar? Iată ce: „Tot ce există azi în Ungaria, tot ce a creat acest neam turanic, poartă ștampila unui adevărat po­por de cultură. E o rasă nobilă rasa maghiară, de care a trebuit să țină samă Europa... și când s’a luptat, și când a făcut politică, și când a adus legi, și când a creat știință, li­teratură, artă......... Maghiarii și-au păstrat limba, și-au păstrat carac­terul lor de rasă și au avut influență chiar asupra evenimentelor istoriei uni­versale“. . .. După această ditirambică ex­­presie ar fi putut să termine cu cu­noscutele cuvinte ale cronicarului: „fene gyerekek!“.... Dar nu, fiindcă dl Baloghy e cu mult mai științific, mai „socio­­log“cum îi place să se numească. Și tocmai, fiindcă e atăt de „so­ciolog“, nu-și poate da sama, cum se face, de toate naționalitățile și-au păstrat până azi firea lor deosebită, tradițiile lor, limba lor națională — și azi se împotrivesc cu atâta te­nacitate tendințelor de desnaționa­­lizare și nu râvnesc la nici una din­tre înaltele calități ale triumfătoarei rase maghiare. .. Cum se face, de această rasă maghiară, în o mie de ani, n’a pu­tut să le asimileze, să le conto­pească pe celelalte? „Poate a fost prea slabă? Da de unde! Tocmai f­impotriva, a fost prea tare.... dar nu voit, căci dacă ar fi voit, și această contopire ar fi putut să o săvârșească mai curând decât celelalte națiuni eu­­­ropene“. După asemenea naivități pa­tente și năbădăioase constată, că politica comodă, sfioasă, concili­antă a lui Eötvös și Deák față de *

Next