Telegraful Roman, 1907 (Anul 55, nr. 1-142)
1907-12-08 / nr. 134
*Mr. 134 ABONAMENTUL. Pentru Sibiiu pe an 14 C., 6 luni 7 C., 3 luni 3 C. 50 fii. Pentru monarhie pe an 16 C., 6 luni 8 C., 3 luni 4 C. Pentru străinătate pe an 24 C., 6 luni 12 C., 3 luni 6 C. Sibiiu, Sâmbătă" 8/21 Decemvrie 1907. Anul LV. TELEGRAFUL RO Apare Marița, Joia și Sâmbăta. Abonamentele și inserțiunile să se adreseze Administrației tipografiei arhidiecezane, Sibiiu, str. măcelarilor 45. Corespondențele să se adreseze Redacției „Telegrafului Român“, strada măcelarilor nr. 45. Epistole nefrancate se refuză. Articoli nepublicați nu se înapoiază. INSERȚIUNILE. Pentru odată 14 fii., — de două ori 24 fii., — de trei ori 80 fii rândul cu litere garmond. Conflicte. Sibiiu, 20 Decemvrie. In cursul desbaterilor purtate în reichsrathul dela Viena asupra proiectelor de lege despre pact, acum votate deja, mai mulți deputați austriaci și-au ridicat cuvântul în favorul naționalităților nemaghiare dela noi. Lucru foarte natural. Sunt representanții unor popoare înrudite cu popoarele din Ungaria, pentru cari deci nu poate să fie irelevant, dacă le merge bine, ori rău, celor de aici. Unii în cuvinte mai cumpătate, alții în cuvinte mai aspre, au condamnat procedura stăpânitorilor noștri față de cei ce nu sunt de o limbă cu ei, și au înfierat tendințele de maghirisare. Prezidentul reichsrathului, firește, nu a aflat de lipsă a împedeca manifestarea părerilor în direcția aceasta, pentru ce apoi ministrul-prezident al nostru, dl Wekerle, a ținut să-i dee o lecție în dieta țării noastre. Nu a rămas dator însă nici prezidentul reichsrathului, dl Weisskirchner, căci în ședința de Luni, 16 Decemvrie n. a reichsrathului a făcut declarație, primită cu aprobări generale, că procedura prezidentului unei camere nu poate fi supusă nici unei critici, mai ales din partea unor factori străini. Prezidentul parlamentului austriac nu se amestecă în afacerile interne ale Ungariei, dar pretinde, ca aceeaș tactică să se observe și față de dânsul. Se va opune deci în contra oricărui amestec a celor din Ungaria în afacerile interne ale Austriei, și o astfel de procedură o desaprobă. Ministrul-prezident al nostru, luând act despre aceasta declarație, a spus, că prezidentului Weiss Kirchner îi lipsește simțul și tactul politic, și că va merge înainte. Conflictul a fost deci aplanat. Dar s’a ivit alt conflict, și mai grav. Tot în ședința din 16 Decemvrie a reichsrathului, votându-se legile pactului, s’a votat și proiectul de resoluțiune al deputatului Schillinger, de cuprinsul următor: „ Considerând prigonirile pe cari au avut să le îndure în vremile din urmă naționalitățile nemaghiare din Ungaria, reichsrathul îndrumă guvernul austriac, ca întrebuințând mijloacele ce-i stau la disposiție, se atragă atențiunea guvernului unguresc cu care s'a legat transacțiunea, că interesele conlucrării roditoare a naționalităților pretind să fie executată legea de naționalități din 1868 în spiritul dreptății, umanității și al libertății depline“. Firește, supărare nouă la ai noștri, și în ședința dietei din 17 Decemvrie guvernul a fost provocat să ceară satisfacție de la guvernul austriac pentru această insultă. Ministrul-prezident Wekerle a declarat, că a și cerut deja pe cale telefonică lămuriri, iar guvernul dela Viena a promis, că va repara greșala. Și repararea a urmat la ședința din 18 Decemvrie, ministrulprezident Beck a declarat în reichsrath, că hotărârea cu pricina, adusă de altcum din partea reichsrathului numai în urma unei neînțelegeri, după ce raportorul general pledase pentru respingerea propunerei făcute, guvernul nu o va executa, pentru că ea formează un amestec în afacerile interne ale Ungariei, și reichsrattul nu fost competent să o aducă. Ai noștri vor fi mulțămiți cu declarația aceasta, și acum și conflictul acesta al doilea e aplanat. Și așa va fi aplanat și al treilea, și al patrulea, și celelalte toate, când se vor mai ivi, pentru că sigur se vor ivi, câtă vreme conflictul cel adevărat, izvorul tuturor acestora, nu vine aplanat și delăturat, nemulțămirea naționalităților nemaghiare din statul ungar. Când va fi aplanat odată acest conflict, nu se va mai amesteca nimenea, pentru că nu va mai avea motiv, în afacerile noastre interne, cari, zicem și noi, ne privesc de altcum numai pe noi, nu și pe cei din străinătate. „Cultura maghiară , și naționalitățile“. Adevărurile dureroase, asupra cărora a atras atențiunea lumii culte Björnsterne Björnson, secondat și de Tolstoi, au înfățișat stările din Ungaria într’o lumină cu totul supărătoare pentru înfierbântații și grandomanii noștri patrioți. Contele Apponyi „cu fruntea ridicată“ promis un răspuns, care însă întârazie întruna. Probabil, în locul acestui răspuns, a apărut zilele trecute în Budapesta o carte voluminoasă, purtând titlul pus în fruntea acestor șire, scrisă de Baloghy Ernő, și care e îndreptată împotriva tuturor celebrităților europene, cari și-ar permite a nu aproba direcția de maghiarizare cu forța a politicei ultrașoviniste. Cartea începe cu acest motto: „Üdvözlet külföldi ellenségeinknek! (Salutare dușmanilor noștri din străinătate!)“ —și e impunătoare numai ca formă exterioară, ca înfățișare... Ca cuprins e o carte foarte puțin serioasă, care n’ar merita nici o atențiune, fiindcă nu se ridică întru nimic peste nivelul obicinuit al presei maghiare — și nu e nici mai bună nici mai rea decât multele producte similare ale literaturii patriotice. Ce ne face să insistăm totuși asupra ei? Mai întâi situația înaltă, ce ocupă în învățământul superior al țării autorul acestei scrieri. Apoi faptul, că ea este expresia fidelă a opiniei publice maghiare, și deci poate servi ca o dovadă mai mult în contra prea zăloșilor noștri „pacificatori“, (de altcum „de bună credință“) cari de o vreme încoace se află în treabă și nu vor nici de cum să înțeleagă zădărnicia străduinței lor, demne de o cauză mai bună. Să vedem dar ce cuprinde această șugubeață carte, și cari sunt ideile războinicului autor? La sfârșitul războiului peloponeziac ajungând, pentru scurtă vreme, Spartanii stăpâni peste Athena, începură o goană înfricoșată contra celor mai de frunte Athenieni, pe cari îi condamnau la moarte sub cuvânt, că în tot decursul acestui războiu de 3 decenii nu au făcut nici un bine pentru Sparta. Firește că nu! E atât de evident criteriul de nedreptate, din care pornea judecata Spartanilor, spre a da o aparență de legalitate schingiuirilor volnice ce săvârșeau. Din acelaș criteriu de judecată falsă și nedreaptă pornește și dl Baloghy Ernő, enunțând în mod apodictic, că la evoluția socială a Ungariei nici una dintre naționalități n’a contribuit cu nimic, fiindcă n’au adus ori n’au vrut să aducă nici un folos elementului maghiar, care este singurul îndreptățit să existe în această țară, drept, care celorlalte naționalități li se deleagă în mod absolut. In cadrele unor fugitive și defectuoase excursiuni istorice, înșiră pe rând toate elementele nemaghiare, începând cu elementul german, colonizat aci în diferite timpuri. Mai multă supărare arată autorul față de Sași, cari, deși încărcați cu atâtea privilegii și binefaceri din partea milostivei cârmuiri maghiare, au avut totuși impertinența de a nu se contopi în elementul dominant, de a-și păstra în tot decursul celor opt veacuri firea lor deosebită, acel „Sonderzug“, cu care se mândresc Sașii, dar pentru care nu îi poate ierta șovinistul Baloghy, ci îi dăscălește aspru pentru această necuviință, certându i totodată și pentru politica lor ipocrită din prezent. Trecând apoi la Români promite, că toată înțelepciunea și-o scoate din faimoasa scriere a lui Jancsó, despre care — deși se știe, că nu e decât o tendențioasă compilație ordinară — Baloghy crede totuși că e o excelentă opera de știință. Dovadă, că pe baza acestei compilații se simte îndemnat să atribue lui Titu Maiorescu ideile filologice și istorice ale lui G. Șincai, să vorbească de un conciliu florentin în secolul XII, de un Inocențiu Klein, inițiatorul politicei naționale sub principii calvini ai Ardealului, și încă alte multe năzbâtii de felul acestora. Precum întreg restul cărții, așa și partea privitoare la Români, e fundamental greșită, pornită dintr’o informație unilaterală și neîndestulătoare, dând dovezi de o compromițătoare superficialitate și fiind plină de contraziceri izbitoare. Intr’un loc îi recunoaște pe Români de autohtoni, cu câteva pagini mai încolo declamează despre originea lor balcanică și chiamă în ajutor pe Kekaumenos, ca să facă mărturie despre ticăloșia acestui neam valah. (Fiind cartea dlui Jancsó isvorul, firește, nici nu se putea să lipsească citatul din Kekaumenos!) Apoi iarăș o întoarce spunând, că Românii, chiar dacă ar fi fost aici înaintea Maghiarilor, n’au făcut nimic, ci au dormit atâtea veacuri dearândul, ori stând cu mânile în sân au privit, cum își varsă Maghiarii sângele nobil și pentru ei, cum civilizează țara, cum zidesc palate și castele, nu atât pentru dânșii, cât mai ales pentru binele acestor naționalități neînțelegătoare, cari au refuzat cu atâta îndărătnicie a se împărtăși de binefacerile îmbiate lor cu o rară generositate de cătră cavalereasca nație maghiară. Sârbilor le recunoaște oarecari calități: statornicia și viclenia, dar nu îi poate ierta nici pe ei pentru crima de a fi luptat în interesul dinastiei și de a fi cercat să-și aibă voivodina lor națională. In sfârșit pe bieții Slovaci nu-i mai înțege nicidecum. Cum de nu-și sar din piele de bucurie, când li se dă voie să se maghiarizeze ? Pentru că, mai are înțeles cineva, dacă vrea să fie Rus sau Maghiar, dar a voi să rămână Slovac......... pentru aceasta lipsește orice motiv psihologic. (!) De aceea nu se sfiește a mărturisi, că chestiunea de naționalitate la acești oameni nu e decât „o jucărie meșteșugită și o comedie de prost gust1. (?!) Și ce reprezintă față de toate aceste neamuri nemernice, cari nu merită nici numirea de naționalități, fiind ele numai niște risipituri, niște frânturi din diferite popoare — ce reprezintă elementul maghiar? Iată ce: „Tot ce există azi în Ungaria, tot ce a creat acest neam turanic, poartă ștampila unui adevărat popor de cultură. E o rasă nobilă rasa maghiară, de care a trebuit să țină samă Europa... și când s’a luptat, și când a făcut politică, și când a adus legi, și când a creat știință, literatură, artă......... Maghiarii și-au păstrat limba, și-au păstrat caracterul lor de rasă și au avut influență chiar asupra evenimentelor istoriei universale“. . .. După această ditirambică expresie ar fi putut să termine cu cunoscutele cuvinte ale cronicarului: „fene gyerekek!“.... Dar nu, fiindcă dl Baloghy e cu mult mai științific, mai „sociolog“cum îi place să se numească. Și tocmai, fiindcă e atăt de „sociolog“, nu-și poate da sama, cum se face, de toate naționalitățile și-au păstrat până azi firea lor deosebită, tradițiile lor, limba lor națională — și azi se împotrivesc cu atâta tenacitate tendințelor de desnaționalizare și nu râvnesc la nici una dintre înaltele calități ale triumfătoarei rase maghiare. .. Cum se face, de această rasă maghiară, în o mie de ani, n’a putut să le asimileze, să le contopească pe celelalte? „Poate a fost prea slabă? Da de unde! Tocmai fimpotriva, a fost prea tare.... dar nu voit, căci dacă ar fi voit, și această contopire ar fi putut să o săvârșească mai curând decât celelalte națiuni europene“. După asemenea naivități patente și năbădăioase constată, că politica comodă, sfioasă, conciliantă a lui Eötvös și Deák față de *